Xi Jinping, Preşedinte pe viaţă sau Zeu înscăunat în China şi la nivel global
0
Cea de-a şasea plenară a celui de-al 19-lea Comitet Central al Partidului Comunist Chinez s-a desfăşurat săptămâna trecută la Beijing într-un fast perfect de epocă apusă.
Dar ritualul ce precede cel de-al 20-lea Congres de anul viitor, care va prelungi viaţa politică a Preşedintelui Xi Jinping la putere are o semnificaţie majoră pentru că nu este vorba doar despre revenirea la putere pe termen nedeterminat în China, nici măcar despre aşezarea lui Xi Jinping în istorie în cadrul triadei Mao Zedong-Deng Xiaoping-Xi Jinping, ci despre o retrasare a Istoriei Partidului şi despre un nivel de ambiţie înspăimântător, dacă ar fi să considerăm ţintele Chinei de a domina lumea sub Xi Jinping. Dar cea mai gravă întrebare, în pragul primei discuţii video online de luni, 15 noiembrie noaptea Biden-Xi, este dacă varianta nouă a lui Xi Jinping este cea a unui preşedinte pe viaţă sau cea a unui Zeu comunist înscăunat de China pentru un sfert din populaţia lumii, cu dominaţia în propria ţară, sau asupra Globului Întreg.
Puterea deplină nu e de ajuns: Cultul Personalităţii lui Xi Jinping bazat pe Cultul Istoriei realizărilor Partidului Comunist Chinez
Partidul Comunist Chinez are circa 7 plenare între cele două Congrese succesive la fiecare 5 ani. De această dată, cea de a şasea Sesiune Plenară a celui de-al 19-lea Comitet Central al Partidului Comunist Chinez a vizat istoria Partidului Comunist din China şi rolul relevant al Preşedintelui Xi Jinping. Relevanţa reuniunii se traduce în politică de putere pentru că Xi Jinping se pregăteşte de preluarea celui de-al treilea mandat de Preşedinte al PCC anul viitor, în noiembrie, la cel de-al 20-lea Congres Naţional. Mai important, Xi Jinping s-a afirmat, în urma declaraţiei Sesiunii privind Istoria PCC, drept cel de-al doilea cel mai important lider după Mao Zedong, fondatorul partidului, acum 100 de ani.
Sesiunea Plenară a durat 4 zile, între 8 şi 11 noiembrie, şi s-a încheiat cu Rezoluţia Comitentului Central al PCC despre bătălia Centenară a Partidului. În fapt, a fost o formulă de introducere a lui Xi nu numai în triada Mao Zedong-Deng Xiaoping- Xi Jinping, nu numai ruperea cu tradiţia a doar două mandate succesive, precum predecesorii săi, Jiang Zemin şi Hu Jintao, după modificarea Constituţiei care limita mandatele la două, dar a însemnat şi consemnarea relevanţei şi realizărilor lui Xi în istorie şi marcarea sa drept continuator al celor două personalităţi care au mai avut parte de evaluări ale Istoriei Partidului care să-i include ca referenţiale, Mao Zedong în 1945 şi Deng Xiaoping, în 1981.
Deja Xi Jinping a asumat toate realizările partidului ca fiind ale sale personale. Sigur, beneficiază de un cult al personalităţii, dar în cazul Chinei, nu e vorba despre realizări personale, precum Vladimir Putin, care a consturit un sistem în jurul său, ci de asumarea continuităţii în cadrul Partidului Comunist Chinez, legitimitatea lui Xi venind tocmai de la Partid şi de la centenarul împlinit anul acesta. Xi Jinping este legat de partid, de aceea nu doreşte ca vreo acţiune a PCC să fie considerate greşită sau relativizată. Mai mult, statutul său excede postura de Preşedinte, încercând să-l consacre ca supraom, om providenţial, infailibil şi divinizat, aşa cum a fost cazul lui Mao.
Fireşte că e vorba despre un joc de putere, în primul rând, dar Xi Jinping a preluat şi control total ideologic şi teoretic asupra Partidului, a celor 6 membri ai Comitetului Permanent, al celor 400 de membri ai Comitatului Central şi a întregului Partid. Problema fundamentală este cea a activităţii care l-ar recomanda pentru această postură, odată ce Mao Zedong este fondatorul partidului, care a câştigat bătălia cu naţionaliştii şi a fondat Republica Populară Chineză în 1949, în timp ce Deng Xiaoping este cel care a deschis economia, la o distanţă de alţi 40 de ani. Fireşte că marea căutare a fost cea a unui rol inedit, unic, pentru Xi. Şi acesta a venit în cadrul Rezoluţiei „Anumite Probleme ale Istoriei Partidului”, care a definit sistemul lui Xi de gândire drept „Marxismul secolului 21”, a valorificat Centenarul existenţei Partidului şi a declarat gândirea sa drept „esenţa culturii chineze şi a spiritului chinez”, o formula ce marchează infailibilitatea, dar şi organizitatea evoluţiei chineze.
În plus, Xi Jinping nu mai e revoluţionar, nici nu acceptă liberalizarea limitată a lui Deng – care permisese discuţiile despre democraţie şi libertăţi, în zona academică, şi îşi ceruse scuze pentru ororile Revoluţiei Culturale sau Marelui Salt Înainte al industrializării forţate a Chinei. Diferenţa pe care o aduce Xi este „transformarea fantastică de la ridicarea în picioare – în faţa coloniştilor, occidentului, celor care oprimau China – la creşterea prosperităţii şi devenirea ca Putere a Chinei”. Acesta e punctul de cotitură pe care îl valorifică Xi, care susţine nu numai că duce revoluţia comunistă mai departe, ci chiar că o recreează. Dacă Mao e fondatorul şi Deng reformatorul, Xi este cel care creează Noua Eră a societăţii prospere şi a influenţei sale globale.
FOTO EPA-EFE
Rescrierea istoriei trecute, prezente şi viitoare a PCC: re-ideologizarea marxistă a Chinei şi expansionismul global
Xi fusese deja numit „lider central” al comunismului chinez- un titlu formal, menit să fie umplut de substanţă şi să releve unicitatea şi excepţionalismul său, parte a cultului personalităţii. Prin documentul despre intrarea în Istoria Partidului, Xi îşi face intrarea într-un panteon comunist a trei lideri istorici în ultimul centenar. Apoi, pentru că are nevoie de Partid, ca sursă de legitimitate, sursa puterii fiind poziţia de Secretar General al Partidului Comunist Chinez, Xi a şters din noua istorie orice referire negativă la foametea masivă din timpul Marelui pas Înainte a lui Mao, la sfârşitul anilor ’50s şi începutul anilor ’60, sau haosul adus de Revoluţia Culturală din 1966-1976, ca şi prăbuşirea sub manifestările politice ale democratizării prin revoluţia studenţilor din Piaţa Tien An Men, în 1989 şi înecarea în sânge a acestei revoluţii, în centrul Beijingului.
Mesajul de putere viza pe cei 95 milioane de membri PCC, dar mai ales tendinţa de a unifica gândirea politică şi de a menţine unitatea de scop a întregii mase comuniste în societate. Şi ceremoniile fastuoase, cu Xi Jinping în mijlocul scenei uriaşei săli a Poporului a jucat rolul simbolic necesar. Vorbele flamboaiante ale propagandei chineze nu au precupeţit epitatele pentru a sublinia relevanţa Secretarului General Xi Jining şi nivelul întăririi puterii sale, care devine ancoră şi coloană vertebrală a întregului partid. Însă dacă întreaga reuniune se referă la continuitatea lui Xi Jinping, nu există nici o garanţiei pentru Comitetul Permanent Politic al CC al PCC, format din 6 membri, între care premierul Li Keqiang, numărul 2 în Partid şi în stat.
Conducerea Partidului de către Xi Jinping practic pe viaţă a fost un deziderat al reuniunii, dar cel mai important a fost consacrarea rolului istoric şi maximizarea relevanţei sale. Totuşi este relevantă şi ideologizare profundă a partidului, care a recalibrare a marxismul pentru secolul 21 vorbind despre teoria economică hibridă a „socialismului cu caracteristici chineze în noua eră”, care ar veni cu „Marea întinerire a naţiunii chineze” şi cu „Visul chinezesc” al prosperităţii relative. Cele două sunt chintesenţa celor „două centenarii”, respective cel încheiat în 2021 cu împlinirea centenarului de la crearea Partidului Comunist, care a realizat, se afirmă în document, „societatea relativ prosperă” şi „o societate socialist modernă care este prosperă, puternică, democratică, avansată cultural şi armonioas㔺i centenarul Chinei Comuniste, în 2049, care ar trebui să vină cu un sistem adaptat de Xi la vremuri, care dă cetăţenilor o mai bună calitate a vieţii pentru ei şi familiile lor, un respect mai mare pentru China la nivelul comunităţii internaţionale şi, mai ales, reconfigurarea controlului chinez asupra teritoriilor sale - referire directă la Taiwan.
Astfel că, intrarea în Istoria Partidului – altfel fără relevanţă în Occident - este pentru Xi Jinping şi China sa extrem de relevantă: în trecerea de la un mic grup comunist în 1921, când era fondat, PCC a ajuns o maşinărie care administrează viaţa şi aspiraţiile a unui sfert din populaţia lumii. Astfel că Xi Jinping dă, posturii sale de lider, şi baza marxistă deterministă şi inevitabilă a rezultatului Gândirii sale: o societate socialistă chineză pe care să o conducă. Vocaţia excepţionalismului şi inevitabilitatea evoluţiei Chinei Comuniste dau, e fapt, nivelul de infailibilitate care îl consacră ca supra-om, Zeul comunist înscăunat de China la conducerea sa, nicidecum un banal preşedinte pe viaţă.
Spuneam că abordarea sa e pe deplin ideologizată şi Xi condamnă în documentele sale ceea ce numeşte „nihilismul istoric”, adică critica la adresa versiunii oficiale aprobate a Istoriei Partidului. Asta elimină din start orice critică la adresa partidului sau conducătorilor săi, transformând istoria PCC prezentată într-un fel de Biblie comunistă, un alt element de infailibilitate căruia îi datorează statutul de zeitate comunistă conferit. Deviaţionismul ideologic este aspru pedepsit pentru orice membru al societăţii chineze. Nu întâmplător, autoritatea de control cibernetic al gândurilor exprimate în social media a cenzurat anul acesta numai 2 milioane de postări care relatau poziţii inacceptabile despre istoria partidului, distorsionând evoluţia şi acuzând acţiunile liderilor din 1949 până astăzi.
FOTO Shutterstock
Viitorul lumii globale sub conducere chineză: control absolut, eliminarea evoluţiei, sugrumarea libertăţilor
La nivel internaţional, dacă Mao a fost cel care a inspirat revoluţii în Occident – între altele anul 1968 în Franţa sau acţiunile organizaţiei teroriste Sendere Luminosae în Peru, Xi Jinping tratează cu atenţie perspectiva revoluţionară, respingând, de facto, această evoluţie, încurajând mai degrabă forţele represive ale regimurilor aşezate şi pledând nu pentru opoziţie de vreun fel, ci pentru puterea copleşitoare a statului care să realizeze scopul suprem, „prosperitatea comună” a cetăţenilor. Şi cum legitimitatea sa decurge din postura de Secretar General al Partidului, revendicându-se de la un secol de dezvoltare istorică a Partidului, el vizează ca întreaga reputaţie a comunismului chinez şi a acţiunilor liderilor PCC să nu fie afectată în vreun fel sau pusă sub semnul întrebării. Postura sa de Papă comunist se conjugă cu înclinaţia spre divinizare a acţiunilor şi posturii sale.
Acest demers vine şi converge spre opţiunea sa a conducerii personalizate pe viaţă a partidului şi statului chinez pe motivul, invocat la Congresul Partidului din 2017, că nu mai e vorba despre o strategie de supravieţuire a ţării, ci despre „noul sens al unei Chine Globale, care intenţionează să se dezvolte ca lider global pe termen lung”. Acesta ar fi motivul perpetuării puterii sale după cele 2 mandate dar şi nevoia de continuitate a ideilor şi Gândirii sale. Afirmaţiile notau deja nivelul de ambiţie al dominării lumii şi al extinderii modelului la nivel global, dar nu printr-un export de revoluţie sau de model, ci prin reala subordonare a lumii realizată prin intermediul subordonării şi controlului fiecărui cetăţean al acestei lumi.
După ce a suprimat societatea civilă câtă era la el acasă, Xi doreşte o suprimare a libertăţilor şi controlul total la nivel global prin atractivitatea pe care ar reprezenta-o abilitatea Chinei de a oferi standard de viaţă în creştere cetăţenilor săi şi celor care se aliniază la modelul său şi mândria naturală privind creşterea statutului Chinei la nivel global, motor cu care domină încă, azi, acceptabilitatea la nivelul clasei sale de mijloc (pe cea a bogaţilor subordonând-o prin represiune în ultimul an).
Noua Eră a lui Xi Jinping vine cu „influenţa globală a Chinei în domeniile care contează”, de la securitate – şi nu numai în Asia de Est, ci mai recent în întregul Ocean Indian, şi în zona Arctică, în Africa – la tehnologie, economie şi comerţ şi în competiţia pentru resurse. De asemenea sunt vizate în document, pentru viitor, normele comerciale, tehnologia, ba chiar şi producţia culturală, ca element de influenţă global. Sigur, această ambiţie vine prin controlul strict al societăţii proprii, prin supervizarea absorbirii unanime a istoriei scrise de Xi, dar şi prin controlul lumii prin intermediul fiecărui cetăţean: sunt vizate fiecare publicaţie, scriere sau postare a oricărui cetăţean al lumii prezent pe internet sau în spaţiul public, cetăţeni cărora li se atribuie, în egală măsură, note şi scoruri sociale la nivel global ca în sistemul chinezesc, care vizează, de această dată, nu conformarea la normele chineze, cât aprecierea statului şi apărarea intereselor acestuia sau măcar neatacarea acestor interese în propria ţară a străinilor vizaţi.
În fapt, sunt apreciate personalităţile internaţionale care laudă China, care apreciază sistemul şi realizările sale, mai ales în varianta lui Xi Jinping, care nu critică China în nici un fel şi nu-i chestionează deciziile. Abţinerea de la această critică este interpretată drept respect pentru suveranitatea Chinei şi postura unui bun cetăţean al lumii care va fi de ajutor în viitor, deci primeşte scoruri pozitive în varianta clasificării cetăţenilor pe care o face cenzura şi statul chinez pentru proprii săi resortisanţi. Iar lista celor evaluaţi creşte substanţial, ambiţia fiind ca toată populaţia globului să beneficieze de un dosar şi de scoruri adecvate în funcţie de propria activitate. Iată ce va însemna o Chină dominantă global, care va putea exporta avantaje sau sancţiuni în întreaga lume.
Marile probleme ale Chinei lui Xi Jinping
Sigur că documentele reuniunii de săptămâna trecută sunt fanteziste şi panegirice la adresa lui Xi şi, mai ales, ocolesc marile teme problematice ale Chinei şi marile teme de divergenţă ci Occidentului, în primul rând cu Statele Unite. Tot aceste evaluări ocolesc responsabilităţile liderului Xi Jinping pentru aceste evoluţii care, în postura sa Zeificată, devine tot mai captiv apropiaţilor săi, tot mai izolat de lumea exterioară, aflându-şi toate informaţiile intermediat de către apropiaţi, fiind blocat să interacţioneze direct sau să călătorească – nu a părăsit China de la pandemie şi toate interacţiunile sale sunt atent monitorizate, iar toate luările sale de cuvânt sunt scrise şi cenzurate de către apropiaţi.
Sigur, Xi Jinping nu are rivali politici acasă. Dar situaţia economică dificilă a Chinei şi abordarea de „toleranţă zero” în faţa cazurilor de Covid 19 îi afectează în mod substanţial susţinerea publică, pentru că afectează fundamental atât situaţia personală cât şi financiară a cetăţenilor. Apoi economia chineză e dependentă în mod substanţial atât de construcţii şi industria proprietăţilor, cât şi de ramuri profund legate de credite şi împrumuturi, afectate de scăderea vânzărilor de case şi autoturisme în ultimul an. Nici pieţele financiare nu sunt mai prietenoase după acţiunile de intervenţie politică în pieţe şi alterarea lor, cu precădere prin intervenţia asupra unuia dintre cei mai mari dezvoltatori, Grupul Evergrande, cu datorii de 2 trilioane de yuani – circa 310 miliarde de dolari – în pragul falimentului şi ţinut încă pe linia de plutire din cauza nevoii de a trece cu bine Plenara.
De altfel, strategia economică a lui Xi Jinping este marcată de nenumărate contradicţii, pe de o parte, în 2012, la preluarea puterii, acesta promiţând mai multă deschidere şi competitivitate, deşi a construit, în paralel, „campioni naţionali” în fiecare domeniu, companii de stat care domină domeniul bancar, petrolier sau în alte industrii, în timp ce încearcă să controleze sau, se spune, confiscând averile şi companiile giganţilor tehnologici de la proprietari, pentru a valorifica sub faldurile Partidului cele mai importante poveşti de succes ale ultimelor trei decade. E de văzut dacă statul e la fel de bun administrator decât privaţii, pe aceste domenii.
Şi în relaţiile internaţionale, Xi Jinping a optat pentru o linie dură, respingând plângerile pentru modul de funcţionare şi aplicare a presiunilor pentru proiectul său de infrastructură OBOR - „One Belt- One Road”, cu preluarea investiţiilor şi spolierea statelor împrumutate abuziv şi fără reguli. Apoi dosarul Drepturilor Omului este extrem de gros în ultima vreme, de la îndiguirea şi distrugerea democraţiei autonome din Hong Kong arestările în masa, taberele de muncă şi abuzurile împotriva Uigurilor din Xinjiang. Sigur şi tensiunile lansate cu Taiwanul, dar şi confruntarea comercială cu SUA şi dezvoltările militare din ultima vreme nu sunt de bun augur. Schimbările climatice şi lipsa apei afectează China cam în egală măsură cu poluarea şi smogul din marile oraşe, în timp ce prăbuşirea demografică se conturează tot mai mult iar China se îndreaptă spre o societate îmbătrânită în care nevoia de îngrijire medical va creşte dramatic la orizontul lui 2030. Iar ordinul de partid şi declaraţiile sforăitoare din Plenarele Comitetului Central nu vor îmbunătăţi uscarea mai puternică şi deşertificarea accentuate sau deciziile familiilor care trăiesc în câţiva metri pătraţi, cu chirii ameţitoare, de a nu mai avea copii.
Nu în ultimul rând, soarta lui Xi Jinping însuşi se apropie de situaţia lui Mao, deşi acesta îşi rezervase, în ultima perioadă a vieţii, un rol limitat. E deja controlat de apropiaţi, nu de conducerea de partid, şi e utilizat de aceiaşi apropiaţi, fiind din ce în ce mai izolat de lumea exterioară. Postura de lider suprem şi absolut a ajuns să-l aducă în situaţia de a nu avea decât puţine contacte şi cu puţini oameni din jurul său, în timp ce chiar şi discursurile sale sunt scrise şi concepute de oamenii din jur, externi chiar conducerii Partidului. Aşa se face că, în fapt, deşi aparent şi-a consolidat puterea şi şi-a accentuat controlul, Xi a pierdut puterea reală în stat. Sigur, el păstrează responsabilitatea deplină şi e considerat cauza tuturor evoluţiilor – aşa cum şi-a dorit la centralizarea puterii – dar şi apariţiile publice, şi discursurile sale sunt puternic cenzurate de anturaj.
Evoluţia sa la ultima plenară pare să dea dreptate criticilor care vorbesc despre un asemenea statut de zeitate izolată a lui Xi şi de controlarea sa de către apropiaţi. Mai mult, faptul că nu a reuşit la timp să dea puterea ci a perpetuat-o îl aduce în situaţia de a osifica anturajul său şi de a se auto-izola tot mai mult, meteahna clasică a deţinătorilor puterii prea multă vreme. A ştiut să ia puterea, ştie să o perpetueze, dar nu a ştiut să o paseze la timp. Mai mult, actuala situaţie accentuează posibilitatea ca lupta pentru putere la plecarea sa să nu mai fie una gestionabilă, paşnică, de înţelegere – la Mao s-a făcut ieşirea prin conducerea colectivă, care a făcut tranziţia la succesorul său.
FOTO AFP
Un summit pentru damage control: evitarea confruntării deschise sino-americană
Spuneam că, între marile probleme ale lui Xi, se numără şi relaţia cu Statele Unite. Luni noaptea în România va avea loc un summit virtual între preşedinţii Xi Jinping şi Joe Biden, o formula video menită să încerce gestionarea situaţiilor tensionate existente astăzi. Mai degrabă să evite escaladări sau accidente decât să construiască ceva. De fapt, nivelul aşteptărilor este extrem de redus, se presupune că nu va exista nici un document comun, nici un comunicat comun, iar Preşedintele Biden nu va lua nici o întrebare pe această temă. Între cei doi preşedinţi au mai fost două discuţii telefonice, dar încercarea unei întâlniri faţă în faţă la Roma, la G20, sau la Glasgow, la COP 26, a fost ratată prin neparticiparea în persoană a lui Xi Jinping, care, după cum spuneam, nu a mai părăsit China de la începutul pandemiei.
Summitul virtual este, deci, o încercare de a încetini spirala îngheţării complete a relaţiilor bilaterale, chiar a căderii rivalităţii în formule de confruntare directă, deschisă. În pregătirea summitului, discuţia între ministrul de Externe chinez, Wang Yi şi Secretarul de Stat al SUA, Anthony Blinken, a conţinut avertismente reciproce puternice ale fiecăruia pe tema Taiwanului, asta după ce joi, 11 noiembrie, China a desfăşurat exerciţii de luptă în largul coastelor Taiwanului. În discuţia telefonică de sâmbătă, 13 noiembrie, partea chineză a avertizat că orice susţinere pentru independenţa Taiwanului se va întoarce ca un boomerang împotriva Statelor Unite, în timp ce SUA a transmis preocuparea pentru presiunile militare, diplomatice şi economice ale Chinei asupra insulei.
Pe lista nemulţumirilor publice americane se mai află atacuri cibernetice repetate ale hackerilor chinezi, drepturile omului din regiunea Xinjiang, din Hong Kong şi Tibet; dar în special disputele comerciale. Se adaugă obstrucţiile Chinei faţă de orice investigaţie legată de originile apariţiei Covid 19, transferul forţat de proprietate intelectuală obligatoriu pentru companiile americane care activează în China sau presiunile Guvernului chinez către aceleaşi companii pentru a plăti lobby în Congres în blocarea legilor americane care nu convin Beijingului. Se mai pot adăuga noile mize ale expansiunii rapide a capabilităţilor militare chineze, inclusiv componenta arsenalului nuclear, ca şi testarea armei hipersonice care a înconjurat pământul sau cele 250 silozuri identificate pentru rachete cu rază lungă de acţiune, montate de China în zonele sale deşertice.
Dacă relaţia SUA- China este substanţial rea, unicele aşteptări sunt de natură tranzacţională. De altfel, preşedintele SUA, Joe Biden, are limitări şi presiuni vizibile din partea Congresului fapt pentru care nu are deloc spaţiu de concesii semnificative pentru China, în timp ce marea vulnerabilitatea actuală a Chinei, cea economică, îl împinge pe Xi Jinping, după încheierea epopeii securizării puterii, să facă progrese substanţiale în materie comercială cu SUA. Dar peste toate, interesul major al ambilor este de a limita ca rivalitatea existentă să escaladeze dincolo de orice control şi să alunece spre forme confruntaţionale şi conflictuale vizibile.
De la „postură istorică critică”, pentru Xi, la „punct de inflexiune în istorie”, la Biden, discuţia video de luni spre marţi noapte în România a rămas de referinţă. Ambele state „ar câştiga din cooperare şi ar pierde din confruntare”, potrivit lui Xi, iar administraţia Biden anunţă relevanţa globală a relaţiei dar şi perspectiva exprimării clare şi directe a principalelor preocupări americane, dar şi a nevoii de gestionare responsabilă a competiţiei, în paralel cu cooperarea acolo unde interesele se aliniază. În mod concret, Xi Jinping încearcă să evite boicotarea Jocurilor Olimpice de Iarnă din China de către SUA şi statele occidentale, invitându-l pe Biden la deschidere, în timp ce Biden va ridica subiectul statutului Taiwanului, acolo unde şi China aşteaptă precizări despre viabilitatea politicii pe termen lung a Unei Singure Chine, după afirmaţiile clare ale SUA că nu vor asista pasive la o agresiune împotriva insulei, aşa cum s-a întâmplat cu Hong Kong-ul.
Se încarcă comentariile...
