Se întoarce Iranul la o politică prooccidentală?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Hassan Rouhani, actualul preşedinte iranian
Hassan Rouhani, actualul preşedinte iranian

Alegerile din Europa, Olanda şi apoi Franţa, referendumul lui Erdogan pentru putere, întâlnirea Putin-Merkel, războiul din Siria şi câte şi mai câte ne-au marcat existenţa începutului de an. Ciclul electoral European continuă în Franţa, Anglia şi Germania. Europa se schimbă. Dar Iranul(!?)

Iran versus Mossad - serviciul secret israelian

Există o listă întreagă a operaţiunilor acoperite ale Mossadului împotriva Iranului, dar şi împotriva celor mai importanţi terorişi care acţionează în Orientul Mijlociu sau în nordul Africii. În lupta împotriva terorismului dusă de Mossad în Beirut, Damasc, Bagdad şi Tunis sau în staţiile lor din Paris, Roma, Atena sau Cipru din 1970 încoace, una dintre victoriile importante a fost asasinarea numărului unu pe lista FBI, a celui mai perfid adversar al Israelului, Imad Mughniyeh. Imad este autorul masacrului a peste 200 de militari americani campaţi într-o bază din Beirut. Atacul s-a derulat pe 23 octombrie 1983, când două camioane încărcate cu explozibili au lovit clădiri care adăposteau soldaţi americani şi francezi care făceau parte din Forţa Internaţională din Liban. Experţii au estimat că în acest atentat, teroristii au folosit aproximativ 9 tone şi jumătate de TNT. Cei doi şoferi sinucigaşi care conduceau camioanele au detonat încărcăturile explozive după ce au forţat intrarea în unitatea militară şi au ajuns lângă zidurile barăcilor. În total, au murit un număr de 241 soldaţi americani şi alţi 128 au fost răniti. De asemenea, în atac au murit 58 de paraşutişti francezi, alţi 15 fiind grav răniţi. Pe 12 noiembrie 2011, o puternică explozie a distrus o bază secretă din Teheran, omorând 17 militari din Garda Revoluţionară şi transformând într-o grămadă de fiare câteva zeci de rachete iraniene. Generalul Hassan Tehrani Moghaddam, părintele rachetei cu rază lungă de acţiune Shehab, omul care se ocupa de programul de proiectare şi construcţie a rachetelor iraniene, a fost ucis în explozie. A fost oare aceasta ţinta atacului? Nu. Ţinta a fost o rachetă care se afla în proiect, o rachetă ce folosea combustibil solid şi care putea transporta către o ţintă aflată la mai mult de 7000 km o încărcătură nucleară. Şi vă mai întrebaţi împotriva cui este scutul de la Deveselu când noi suntem la numai la 2500 km distanţă de lansatoarele de rachete balistice iraniene. 

Iranienii au fost atenţi să nu pună toate ouăle, cu referire la facilităţile nucleare, într-un singur coş. Ei au împărţit programul nuclear în piese şi l-au împrăştiat pe cuprinsul ţării, în baze militare, laboratoare diverse şi în facilităţi izolate controlate de la punctele de comandă centrale. În unele locuri au fost construite adăposturi adânci, au fost montate baterii anti-aeriene dotate cu rachete sol-aer de tipul S-300. O instalaţie a fost construită la Isfahan şi alta la Arak. Cea mai importantă locaţie, acolo unde sunt plasate centrifugele, este la Natanz, iar un al patrulea centru a fost construit în oraşul sfânt Qom. În iunie 1998, americanii au descoperit adevărata extindere a instalaţiilor nucleare iraniene. Dr. Itikhar Khan Chaudhry, un om de ştiinţă pakistanez, a fugit în Occident şi a dezvăluit amploarea cooperării dintre Iran şi Pakistan în domeniul nuclear. Faptele prezentate de Khan au fost verificate din alte surse de FBI şi s-au dovedit adevărate. Din păcate, oficialii americani au neglijat să-i anunţe pe partenerii israelieni, astfel adevărul ieşind la suprafaţă după anul 2000. În august 2002, un dizident iranian, o cârtiţă pe numele său Mujahedeen el Khalq, pe scurt MEK, a devoalat în presa mondială existenţa a două locaţii nucleare, Natanz şi Arak. În anii care au urmat, MEK a făcut dezvăluiri importante despre programul nuclear iranian. CIA a fost sceptică referitor la dezvăluiri şi a declarat că Mossadul şi MI6 sunt intoxicate de surse ale opoziţiei iraniene şi în final vor să atragă SUA într-un conflict periculos cu Iranul. În acelaşi an, 2002, cârtiţa MEK a livrat CIA un laptop a cărui hard era burduşit cu documente vitale din programului nuclear iranian. Istoria s-a repetat şi CIA a acuzat Mossadul că a livrat documente către MEK şi acesta la rândul lui le-a predat Occidentului. Noi documente au apărut odată cu mărturisirile Dr. Khan la televiziunea pakistaneză. Acesta declara că a vândut centrifuge pentru procesare material fisionabil Libiei, Coreei de Nord şi Iranului, din vânzarea cărora s-au făcut zeci de milioane de dolari. Guvernul de la Islamabad l-a iertat pe Dr Khan, părintele bombei nucleare pakistaneze. În acest moment, Israelul, prin agenţia de informaţii Mossad condusă la vremea aceea de Meir Dagan, a devenit furnizorul de documente şi ofiţeri superiori care au dezertat din forţele revoluţionare iraniene sau chiar de specialişti în programul nuclear care într-un fel sau altul au părăsit Iranul.


Un cleric iranian trece pe lângă o pictură murală anti-SUA FOTO EPA / Abedin Taherkenareh

image

În ianuarie 2006, un avion s-a prăbuşit în centrul Iranului. Au murit ofiţeri superiori ai Gărzii Revoluţionare inclusiv unul dintre comandanţi acestor forţe, generalul Ahmed Kazami. Avionul deşi oficial a căzut din cauza vremii nefavorabile indiciile ne-au îndreptat spre un sabotaj al agenţilor occidentali. În 2007 centrifugele au devenit ţinta agenţiilor de spionaj occidentale. Iranieni nu puteau cumpăra centrifuge de pe piaţa liberă în schimb o făceau prin firme conduse de exilul iranian sau rus. Aceştia erau însă mână în mână cu agenţiile de spionaj. În mai 2007, preşedintele George Bush Jr. a semnat un ordin prezidenţial secret prin care autoriza CIA să iniţieze acţiuni de spionaj care să întârzie programul nuclear iranian. Urmare a acestui ordin, în august Meir Dagan s-a întâlnit cu subsecretarul de stat american, Nicolas Burns, pentru a discuta strategia de urmat faţă de Iran. Exploziile, sabotajele, eliminarea specialiştilor iranieni au început să hărţiuască autorităţile iraniene care se ocupau de instalaţiile nucleare. Implicarea unei familii elveţiene în vânzarea de echipamente nucleare a fost plătită de CIA cu 10 milioane de dolari. Este vorba de familia lui Frederic Tinner, care, împreună cu băieţii săi Urs şi Marco, a vândut echipamente preluate de la compania Pfeiffer Vacumm Germany şi modificate ulterior în facilităţile militare americane din New Mexico. Să mai amintim aici cazul cargoului Artic See, sub pavilion maltez, care transporta, conform actelor, buşteni de lemn spre Algeria şi care a fost piratat de o echipă din forţele speciale israeliene, după unii, sau de forţele speciale ruseşti, după alţi, pentru motivul că avea la bord material fisionabil vândut iranienilor de către un fost ofiţer rus şi încărcat într-un port din Finlanda.

Va reuşi Iranul sub noua administraţie să continue programul nuclear în ciuda acordului cu SUA?

Dintre dezertările importante o menţionez pe cea a generalului Ali Reza Asgari, fost adjunct al ministrului Apărării al Iranului. El a dispărut în drum spre Istanbul. Mossadul a fost din nou implicat, iar Dagan a pregătit dezertarea acestuia şi ascunderea lui, în prima fază, în Turcia. Lista dezertărilor din tabăra iraniană este lungă, la fel ca şi lista diverşilor specialişti iranieni care au murit în accidente de automobil. Pe 29 noiembrie 2010, la ora 7.45, în zona de nord a Teheranului, o motocicletă a apărut în spatele maşinii lui Majid Shahriyari, şeful proiectului nuclear iranian. Motociclistul a trecut de maşină şi a dispărut în aglomeraţie. Odată lângă mşină, motociclistul a ataşat de aceasta o bombă magnetică. În următorul minut, bomba a explodat omorându-l pe fizicianul de 45 de ani şi rănindu-i soţia. În acelaşi timp, în sudul Teheranului, pe strada Atashi, un Peugeot 206 al Dr. Fereydoum Abassi-Davani, un alt fizician de marcă al iranienilor, a sărit în aer, acesta fiind grav rănit, din cauza unui dispozitiv similar pus de un motociclist. Ultima mare lovitură a fost dată în 2010, odată cu infectarea sistemelor de control al vitezei centrifugelor de la Nataz cu virusul Stuxnet. Dagan şi echipa lui au reuşit să întârzie programul nuclear iranian, dar nu au reuşit să-l oprească. Va reuşi Iranul sub noua administraţie să continue programul nuclear în ciuda acordului cu SUA?


Ayatollahul Ali Khamenei

ayatollahul Khamenei

Alegerile din Iran 

Tendinţa referitoare la alegerile din Iran este ca acestea să fie privite cu scepticism. Într-un sistem teocratic, preşedinţia este doar un stâlp al puterii executive. Cei şase candidaţi prezidenţiali sunt acceptaţi pe buletinul de vot după ce au trecut în prealabil de Consiliul Gardienilor, un corp de 12 teologi şi jurişti. Şi în acest caz ultimul cuvânt îl are Ayatollahul Ali Khamenei, liderul suprem iranian. Campania electorală din Iran, chiar în aceste condiţii, devoalează diviziuni curioase în cadrul politic iranian. Într-o dezbatere televizată, Rouhani, care s-a întâlnit cu rivalii săi, i-a numit pe acestia extremişti. A acuzat corpul Gărzii Revoluţionare că a încercat să saboteze acordul nuclear din 2015 semnat cu marile puteri. În cadrul mitingurilor, susţinătorii lui Rouhani au cerut eliberarea a doi proeminenţi lideri reformatori din arestul la domiciliu. Este, de asemenea, ciudat că preşedintele poate fi văzut ca cel care conduce opoziţia în Iran. Rouhani, un cleric reformist care a venit la putere în 2013, votat fiind de moderaţii care doreau un preşedinte diferit de Mahmoud Ahmadinejad, a dorit să scoată Iranul din izolarea internaţională datorită programului nuclear în schimbul reducerii sancţiunilor aplicate de comunitatea internaţională Teheranului. Creşterea economică slabă a redus entuziasmul guvernului în privinţa acordului. De altfel, conform presei iraniene, pentru mulţi votanţi ai lui Rouhani acordul nuclear a fost o dezamăgire, deşi producţia de petrol a revenit la cotele de dinaintea aplicării sancţinilor, acest lucru nu a creat noi locuri de muncă.

Pentru Khamenei, liderul suprem în vârstă de 78 de ani, destul de bolnav, alegerile vor avea un impact decisiv asupra alegerii celui care-l va înlocui.

Unul din contracandidaţii lui Rouhani este clericul Ebrahim Raisi, care conduce unul din locurile sfinte din Iran. Raisi şi-a exprimat frustrarea asupra unei economii intrate în recesiune şi a făcut campanie pe o platformă naţionalistă cu titlul Facem Iranul mare din nou, promiţând 1,5 milioane de locuri de muncă şi creşterea veniturilor celor săraci. Un alt candidat, Mohammad Bagher Qalibaf, primarul Teheranului a promis un număr de peste 5 milioane de locuri de muncă dacă va fi ales. Alegătorii lui Rouhani au declarat că Raisi şi Qalibaf vînd pungi cu promisiuni false. Totuşi, Rouhani are probleme reale de imagine, el fiind gata să cumpere avioane de la Airbus şi de la Boeing, dar nu anunţă subsidii şi creşteri de venit pentru cei săraci. Rouhani are nevoie să joace un joc politic pe o agendă populistă pentru a câştiga alegerile. Populaţia de la ţară are nevoie să ştie dacă în viitor îşi vor putea hrăni familia. Pentru Khamenei, liderul suprem în vârstă de 78 de ani, destul de bolnav, alegerile vor avea un impact decisiv asupra alegerii celui care-l va înlocui. În cazul unei morţi subite, preşedintele iranian va face parte din consiliul de 3 persoane care vor acţiona în funcţia de lider spiritual suprem până la alegerea noului lider spiritual. La ora actuală, circulă zvonuri precum că Raisi ar avea atât sprijinul lui Khamenei, cât şi al Gărzii Revoluţionare. Circulă, de asemenea, un zvon că de fapt campania lui Raisi este pentru funcţia de lider suprem în Iran. Rouhani l-a criticat public pe Raisi că în calitatea sa de acuzator public (un fel de procuror) a trimis la execuţie mii de prizonieri politici în 1988. De asemenea, în alegeri un rol important îl joacă Garda Revoluţionară prin controlul şi influenţa sa în societatea iraniană. Garda este o instituţie care are interese de afaceri şi geopolitice nu numai în Iran, dar şi în statele din regiune precum Irak, Siria sau Afganistan. Această implicare nu lasă loc pentru multă acţiune în ceea ce priveşte politica externă a Iranului. Victoria lui Rouhani ar însemna o cotitură în politica Iranului şi o lovitură pentru liderul suprem şi a sa Gardă Revoluţionară.

Câteva concluzii

Alegerile prezidenţiale din Iran sunt de cele mai multe ori supuse unei remarci amare: alegerile sunt decise de un singur vot, cel al Ayatollahului Khamenei. Deşi se pare că aşa ar sta lucrurile, în realitate liderul suprem este departe de a decide votul. Dacă există un kingmaker (un rege al jocului), acesta este de departe rivalul său, reformistul Mohammad Khatami, fost preşedinte al Iranului, al cărui cuvânt cântăreşte enorm în viaţa politică a ţării. Votul antisistem este cel care domină scena politică iraniană. Atât timp cât Khamenei simbolizează sistemul, electoratul tinde să rejecteze candidatul pe care ei îl percep ca fiind susţinut de liderul religios. În 1997, Ali Akbar Nategh Nouri era favoritul lui Khamenei, dar în loc să câştige sprijinul populaţiei s-a îndreptat către necunoscutul reformist Khatami. Opt ani mai târziu, un alt candidat necunoscut, Mahmoud Ahmadinejad, l-a învins pe favoritul Ali Akbar Hashemi Rafsanjani, considerat unul dintre stâlpii regimului. La alegerile din 2009, rolul lui Mahmoud Ahmadinejad s-a schimbat, el fiind cel sprijinit de Khamenei, fostul prim ministru Mir Hossein Mousavi, după 20 de ani de exil politic intern, a fost votat, fiind considerat candidatul anti-sistem. Şi totuşi, rezultatele au fost falsificate în favoarea lui Ahmadinejad, acesta obţinând 62,2% din voturi faţă de 34% obţinute de Mousavi.

Străzile Teheranului s-au împânzit cu susţinătorii lui Mir Hossein Mousavi, iar Occidentul a clamat victoria acestuia. Modelul votului anti-sistem a continuat şi în 2013. Saeed Jalili era candidatul lui Khamenei, dar a obţinut abia 11,31% la votul popular. Retragerea vicepreşedintelui Mohammad Reza Aref şi trecerea votului său spre Rouhani, la îndemnul lui Khatami, va însemna că Rouhani va avea şanse serioase de a câştiga preşedinţia. Cine îl va convinge însă pe Khatami? Rafsanjani, fostul său vicepreşedinte, care a şi făcut acest lucru. Aref a anunţat pe Facebook renunţarea la cursă în favoarea lui Rouhani după o discuţie telefonică cu Khatami. Cu toate acestea, conservatorii conduc în sondaje. Odată ce Khatami şi Rafsanjani au distribuit pe YouTube un video, Rouhani a trecut de la 14,4% în sondaje la 26,6% Peste noapte, Qalibaf a dispărut şi apoi peste încă două zile Rouhani avea 38%. Este un reviliment remarcabil.

Teheranul este la o intersecţie de opţiuni geopolitice şi contează mult, datorită complexului militar pe care-l deţine, ce opţiune va alege.


Sute de iranieni şi-au înregistrat candidaturile la alegerile prezidenţiale FOTO EPA

image

Două lecţii putem desprinde din aceste evenimente. În primul rând, din cauza faptului că Ayatollahul Khamenei personifică sistemul, nu pe cine sprijină el este important, este important candidatul ant-isistem, cel marginalizat, care va atrage votul societăţii civile iraniene. Acum, persoana importantă este Khatami, cel care manageriază media pentru alegerea unui candidat. În al doilea rând, în ciuda profundului sistem nedemocratic preelectoral al alegerilor iraniene, acestea nu sunt predictibile. De data aceasta atât Rouhani, cât şi Eshaq Jahangiri au trecut de puragatoriu[1]. Ei sunt cei care pot schimba direcţia ţării. Vor reuşi să câştige? Preşedintele Iranului are un rol important prin faptul că este, de fapt, şeful guvernului de la Teheran (funcţia de Prim Ministru a fost desfiinţată în 1989), iar măsurile executive pe care le adoptă dau direcţia generală a ţării şi configurează politicile sectoriale. Să nu uităm că cea mai mare putere şiită a lumii islamice, un mare rival al Arabiei Saudite, având numeroase influenţe în regiune (Irak, Siria, Liban), se află la sfârşitul unui ciclu istoric de după Revoluţia Islamică din 1979. Vechii liderii iranieni părăsesc fiziologic, rând pe rând, scena politică. Teheranul este la o intersecţie de opţiuni geopolitice şi contează mult, datorită complexului militar pe care-l deţine, ce opţiune va alege: o poziţie conservatoareo poziţie reformatoare sau se va îndrepta spre o criză internă cauzată de ciocnirea dintre opţiunile noii generaţii a iranienilor cu cu opţiunile conservatoare ale vechii gărzi aflate la conducere. Atât timp cât Iranul are forţe în Siria, fiind partenerul Rusiei la tratativele de acolo, noi europenii avem motive să fim interesaţi de cine va fi viitorul preşedinte al Iranului. O nouă criză a migranţilor ar sufoca Europa!


[1] Peste 860 de candidaţi şi-au înregistrat candidaturile, în februarie 2017, pentru alegerile din 19 mai la sediul Ministerului de Interne de la Teheran. Perioada de cinci zile de înregistrare va fi urmată de analizarea candidaturilor de către o comisie care va decide dacă acestea îndeplinesc condiţiile necesare şi criteriile ideologice. Candidaţii aprobaţi îşi vor lansa campaniile naţionale, pe 11 mai, cu opt zile înaintea scrutinului. Observatorii se aşteaptă la o competiţie electorală în trei între actualul preşedinte, moderatul Hassan Rohani, clericul conservator Ebrahim Raisi — apropiat al ayatollahului suprem Ali Khamenei — şi candidatul liniei dure, Hamid Baghaei. Alţi competitori, deşi încă necunoscuţi, sunt cotaţi cu şanse foarte reduse. La competiţie participă şi ex-preşedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad (între 2005 şi 2013), decizie văzută drept o provocare la adresa autorităţilor.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite