Din păcate, cel de-al doilea scenariu tinde a se adeveri, criza din Levant, ascensiunea Statului Islamic şi dezordinea din Libia sunt argumente solide în acest sens. Numai dacă privim dosarul libian observăm o creştere excesivă a prezenţei grupărilor jihadiste în Africa de Nord ceea ce va permite accesul acestora către zona subsahariană, cel mai probabil un viitor hub terorist.

Efectele situaţiei actualele devin din ce în ce mai complexe, exportând insecuritatea dincolo de Mediterană şi conducând la ceea ce acum numim criză a refugiaţilor. Iată o primă problemă pentru Europa, într-un context în care există reale certitudini ca în rândul refugiaţilor să se afle nu numai jihadişti, ci şi persoane vulnerabile în faţa ideologiei fundamentalist-islamice.

Depistarea teroriştilor este îngreunată cu atât mai mult cu cât mulţi dintre aceştia sunt lupi singuratici, fără legături directe cu alţi membri ai organizaţiei din care fac parte. Când vor deveni activi rămâne de văzut, însă trebuie să ţinem cont de faptul că în prezent se duce o puternică luptă între Al Qaeda  lui Zawahiri şi Statul Islamic al lui Baghdadi pentru statutul de lider al jihadului global. Un important comandant al francizei Al Qaeda din Peninsula Arabă a făcut chiar o conferinţă de presă – prin intermediul skype şi al altor reţele sociale – în care a răspuns întrebărilor venite din partea mai multor jurnalişti arabi, acuzând Statul Islamic pentru atrocităţile de care dă dovadă, implicit pentru crimele comise împotriva credincioşilor musulmani. În replică, Statul Islamic oferă numeroase comunicate prin care acuză Al Qaeda de îndepărtarea faţă de ideologia promovată de Osama bin Laden. Fără a detalia acum acest subiect, trebuie să înţelegem însă că cele două grupări vor încerca să-şi întărească legitimitatea implicit prin acţiuni teroriste pe continentul european.

Soluţia nu constă însă în menţinerea refugiaţilor la graniţele Uniunii, pentru că o asemenea atitudine va alimenta sentimentele extremiste în rândul populaţiei musulmane la nivel mondial, fiind totodată împotriva valorilor creştin democratice ce stau la baza UE. Este necesară însă punerea cât mai repede în practică a unei metodologii care să trieze cu adevărat refugiaţii şi persoanele care primesc azil politic, separându-i de migranţii economici. Ne aşteptăm şi ca serviciile europene de intelligence să fie îndeajuns de abile încât să fructifice lupta dintre Statul Islamic şi Al Qaeda pentru a slăbi cele două grupări. Acestea sunt soluţii viabile pe termen mediu şi scurt, însă rezolvarea prezentei crize va veni odată cu stabilizarea Orientului.

Din păcate însă, situaţia este una volatilă, în Siria nemaifiind demult un simplu conflict civil, ci un front al războaielor proxy purtate între marile puteri.

În primul rând, în Siria luptă Iranul, prin intermediul Hezbollah, dar şi al altor grupări şiite, împotriva Arabiei Saudite care sprijină mişcările wahabbite. Această luptă pentru hegemonie vine pe fondul relaxării externe a Teheranului care reuşeşte în acelaşi timp să atragă  în propria-i sferă de influenţă Libanul, Irakul sau Yemenul. Saudiţii se tem de acest lucru motiv pentru care încearcă să-l înlăture pe Assad, unul dintre cei mai importanţi aliaţi ai Teheranului.

În cel de-al doilea rând, tot Siria reprezintă centrul de interes al Statelor Unite şi Federaţiei Ruse, Moscova fiind unul dintre cei mai importanţi susţinători ai lui Assad. Paradoxal, Statul Islamic a reprezentat un actor ce în mod indirect a susţinut atât interesele americanilor, cât şi interesele ruşilor. Pentru Washington, aceşti jihadişti s-au arătat ca fiind extrem de importanţi în lupta militară împotriva armatei siriene, în timp ce pentru Moscova ei au legitimat prezenţa militară rusă în Siria. Pe acest fond, diverse teorii consipraţioniste întemeiate doar pe presupuneri şi nu pe argumente solide, au susţinut că Statul Islamic este fie creaţia americanilor fie cea a ruşilor.

În cele din urmă, nu trebuie să excludem interesele Turciei în Orientul Mijlociu. Ankara este privită cu neîncredere de Europa care suspectează regimul lui Erdogan că a permis  cu foartă multă uşurinţă trecerea Mediteranei de către emigranţi. De aici se pot găsi numeroase explicaţii  privind modalitatea cu care o parte dintre aceştia ajung în Grecia sau Balcani.

Cauzele unui asemenea joc strategic al lui Erdogan îşi au rădăcinele în doctrina neo-otomanistă ce ghidează politica externă turcă. Aliat pentru început al lui Assad, Erdogan a schimbat cu rapiditate tabăra devenind o voce frenetică împotriva acestuia, motiv pentru care a fost acuzat implicit pentru suportul financiar şi logistic al Statului Islamic. Mai mult, acelaşi Erdogan, ales acum preşedinte al Turciei, doreşte să transforme sistemul politic dintr-unul parlamentar într-unul prezidenţial pentru a-şi menţine influenţa şi poziţia de şef al statului. Dar, alegerile legislative din 7 iunie 2015 au produs o surpriză masivă, partidul său neîntrunind un număr suficient de voturi pentru a forma guvernul de unul singur. Evident, nici Constituţia nu o poate modifica astfel, cu atât mai mult cu cât niciun  partid din opoziţie nu este dispus să facă acest pas.

În consecinţă, Erdogan a făcut tot posibilul să menţină un guvern interimar care să-i permită alegeri anticipate în această iarnă, iar pentru a creşte scorul electoral a rupt procesul de pace cu PKK intervenind militar nu numai împotriva Statului Islamic, ci şi împotriva grupărilor kurde ce activează în Siria, aşteptând astfel să câştige voturi din partea conservatorilor şi naţionaliştilor. În termenii ştiinţei politice, ceea ce face Erdogan se atribuie regimurilor autoritare comepetente care - printr-o scurtă explicaţie -   sunt dispuse să aplice orice tactică pentru a rămâne le putere. Cât de viabilă va fi o asemenea soluţie, rămâne de văzut.

Slăbind însă Statul Islamic, Erdogan a vrut să pună presiune pe UE pentru a o atrage în lupta împotriva lui Assad, ceea ce poate explica fluxul masiv de refugiaţi ce ajung în Europa pe ruta turcă dar şi surprinderea de care Bruxelles-ul a dat dovadă.

Ţinând cont de cele prezentate mai sus înţelegem de ce dosarul sirian nu a putut fi rezolvat în toţi aceşti ani, întreaga regiune fiind atât de complexă, încât soluţiile sunt greu de acceptat de către toţi marii actori implicaţi.

Viitorul Siriei este unul incert şi încă greu predictibil. Dezintegrarea teritorială şi chiar apariţia unui stat kurd sunt scenarii demult dezbătute. La rândul său, Federaţia Rusă oferă o soluţie prin menţinerea lui Assad şi realizarea unor alegeri parlamentare anticipate, scenariu însă ce poate conduce cel mult către un conflict îngheţat în Siria, fiind greu de crezut că va putea avea loc o adevărată reconciliere politică între Assad şi opoziţia ce a luat naştere odată cu Primăvara Arabă. În final, chiar şi înlocuirea lui Assad va ridica mari provocări, existând reale îndoieli cum că la Damasc va veni un nou lider acceptat de puterile regionale, Occident, Rusia, dar mai ales de către toate minorităţile etnice din Siria.

Şi cum se anunţă un deceniu al haosului, aşa cum am meţionat încă din primele rânduri, Yemenul este departe de a ieşi din criza în care se află, iar dacă ţinem cont de nivelul scăzut de trai şi rata ridicată a creşterii demografice, ne putem aştepta ca yemeniţii să devină viitorii refugiaţi la graniţele Europei.

În tot acest timp, Europa nu a prezentat o strategie pentru stabilizarea Orientului Mijlociu.