Comunismul hibrid al Chinei – adaptarea globală cu lumea bazată pe reguli a democraţiilor

FOTO EPA-EFE

Regimul comunist a fost distrus de varianta de integrare a Hong-Kong-ului şi de acordul de autonomie ce menţine autoguvernarea democratică în enclave revenită după 100 de ani de administraţie britanică. Acordul – extins şi la Macao.

Acest regim categorisit sub formula abordării „o ţară, două sisteme“ a Chinei a determinat prima generaţie hibridă care a început să dezvolte în paralel o economie de piaţă, proprietatea şi un număr de cetăţeni chinezi tot mai bogaţi, dar fără acces la drepturi politice. Modelul nu a fost prezervat în enclavele democratice, şi s-a extins în întreaga Chină, şi Xi Jinping s-a trezit cu două economii paralele şi suprapuse, dintre care pe una nu o controla, iar noii bogaţi ai Chinei erau prea independenţi. De aceea, decizia salvării Chinei comuniste şi preeminenţei absolute, ba chiar supremaţiei Partidului Comunist – infailibilitatea fiind păstrată la preşedintele Xi Jinping – a însemnat stoparea deplină a reformelor, autocraţia personală în locul celei de partid şi un întreg proces de concentrare a puterii care a dus la confruntarea de azi cu democraţiile, care era o confruntare obligatorie. Încotro va merge lumea rivalităţii autocraţie-democraţie şi a confruntării hegemonice, cum o prezintă China, între Washington şi Beijing? Scenariile sunt multiple, deloc avantajoase.

De la o ţară, două sisteme, la hibridizarea comunismului: coexistenţa capitalistă cu comunismul

China a propus, în timpul lui Deng Xiaoping, în anii 80, formula „o ţară, două sisteme“ în timpul negocierilor cu Marea Britanie, la momentul integrării Hong Kong-ului şi a Macao, în 1997 şi 1999, în statul chinez. Ideea a fost de a crea Regiuni Administrative Speciale care să păstreze autonomia şi guvernarea, în acelaşi timp economia de piaţă şi conducerea democratică. Dar acesta a fost doar începutul. După cum era de aşteptat, economia de piaţă şi proprietatea privată s-au extins pe măsură ce sectorul privat a preluat părţi importante ale economiei Chinei însăşi. Cu anumite elemente specifice, dar şi cu o economie de piaţă reală care funcţionează în paralel cu economia centralizată, planificată, de stat a Chinei. Iar aceasta reprezintă Bulevardul creşterii economice a Chinei.

E adevărat, anumite limitări au apărut de la început, altele au apărut pe parcursul timpului. Mai întâi, agenţiile de intelligence şi cele militare au fost implicate în părţi ale industriei, în special în cele legate de zona cyber şi de culegere de intelligence. În unele cazuri, companiile însele au fost construite de la început de către serviciile de informaţii şi de cele militare, când a fost vorba despre noi tehnologii şi parteneriate cu companii high-tech occidentale, cele de IT şi cibernetică.

Dar ceea ce e mai important, în 2018, Constituţia lui Xi, adoptată la 11 martie 2018, a schimbat dramatic regulile jocului şi substanţa principiului „O ţară, două sisteme“: a introdus varianta chineză a „verticalei puterii“ pe model Putin, dar în variantă chineză, subordonând toate activităţile, inclusiv pe cele economice, Partidului Comunist; a subordonat deciziile managerilor companiilor de stat Partidului şi a lăsat preşedinţii executivi şi managementul cu abilităţi din companiile de stat şi din administraţie fără libertatea de a lua decizii. Creativitatea şi ingeniozitatea acestora, obţinute în ani de studii în cele mai bune universităţi ale lumii, au păstrat deficitele Chinei sub control – regionale, ale oraşelor, ale companiilor de stat.

Acţiunea a fost planificată pentru a stopa reformele rampante ale economiei de stat chineze şi tranziţia înceată, sub radar, către o economie privată competitivă, care respecta regulile pieţii – cu excepţia marilor contracte cu semnificaţie politică pe care statul le aloca prin decizie directă. Modificarea a pus totul sub controlul partidului, dar ulterior a schimbat şi controlul de la Partid la Secretarul General Xi Jinping personal. A transformat, astfel, autocraţia de partid într-o autocraţie personală a lui Xi Jinping.

FOTO Getty Images

Nevoia de schimbare obiectivă internă. Paradigma lui Sartori

Ideea de a avea o ţară cu două sisteme părea a fi o idee bună la început. A pus maşinăria capitalismului economic să dubleze economia centralizată de stat a Chinei creând aşa numitul „capitalism de stat“. A crescut competiţia şi a creat perspectiva unui hub ca interfaţă cu economia capitalistă de piaţă a lumii. Dar dacă aceasta duce la o importantă creştere economică de care a profitat regimul, creează şi efecte secundare în interiorul societăţii. Acest lucru a fost prezis deja de către Giovanni Sartori, cel care a descris în detaliu cum sunt interdependente şi cum se autosusţin, împletindu-se, democraţia şi drepturile omului şi economia de piaţă şi cum o tranziţie poate să ducă de la economia centralizată de stat şi autocraţie la economia de piaţă şi democratizare.

De fapt, cele două procese au avut loc în acelaşi timp. Primul, capitalismul de stat, dar cu precădere economia de piaţă şi proprietatea privată, a creat o clasă de investitori şi antreprenori în China cu resurse financiare şi economice importante, bine pregătită şi complet integrată în piaţa globală, dar fără a avea drepturi politice. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu cele câteva milioane de milionari în dolari şi cu o parte importantă din populaţie care a păşit în clasa de mijloc.

Liberalizarea economică şi creşterea numărului şi valorii proprietăţilor private vor duce, obiectiv, către schimbare politică, după sum susţine şi probează Sartori în scrierile sale. În consecinţă, regimul comunist a oprit tranziţia de frica să nu cumva ca liberalizarea economică mai departe să nu aducă şi schimbarea politică, prin subminarea monopolului politic şi supremaţia Partidului Comunist.

De fapt, era deja prea târziu. Clasa capabilă să producă schimbarea există deja, a fost formată, iar naţionalizarea proprietăţilor nu mai poate fi făcută azi peste noapte acum, în secolul 21, nici măcar în China. Metodele alternative au fost evaluate, iar cazul lui Jack Ma se dovedeşte cel mai vizibil. Cu sprijinul agenţiilor de stat pentru controlul anti-monopol şi al competiţiei, bunăstarea sa a fost atacată de amenzi enorme, care formal respectă legea şi regulile competiţiei corecte ce există şi la nivelul OMC şi în statele democratice care reglementează competiţia şi economia de piaţă. Mişcarea a fost enormă şi cu un impact teribil asupra tuturor investitorilor chinezi şi reprezentanţilor clasei de mijloc: dacă Jack Ma poate fi subiect al unor asemenea acţiuni ale Partidului, ce se poate întâmpla cu oamenii din clasa de mijloc sau de jos care-şi doresc să-şi protejeze proprietăţile?

În acest caz, chiar şi avantajele economice venind de la propriile abilităţi pot fi subiect al reprimării Chinei comuniste dacă nu se conformează regulii partidului unic din China. Conformismul a revenit, drepturile politice rămân absente şi limitele s-au dovedit mult mai importante decât se aşteptau în privinţa aspiraţiilor şi a modului de a-şi face profesia. Preţul conformării şi al respectării politicilor şi regulilor Partidului sunt întărite şi impuse cu mijloace tehnologice în China. Dar aceasta este deja o vulnerabilitate în creştere. Şi o sursă de presiune de a elibera energiile creşterii. Pentru că limitările şi controlul Partidului împreună cu verticalele puterii blochează capacitatea de creştere a statului chinez.

Nevoia obiectivă de schimbare în paradigma Sartori şi stoparea reformelor de către Xi Jinping

În China, fără nici un avertisment, a apărut o nevoie de schimbare a regimului bazat pe controlul absolut într-un regim bazat pe încredere. Presiunea vine din partea elitelor bogate, educate şi adaptate la competiţia globală, integrate în comerţul global, dar complet blocate de o structură politică veche şi limitată, renăscută prin Constituţia lui Xi şi prin instrumentele de control şi represiune. Reformele economice fără schimbare politică nu mai sunt posibile şi limitează posibilităţile Chinei de creştere economică. Mai mult, nevoia de a prezerva bunăstarea poate împinge elita spre schimbare politică. În unele cazuri chiar spre schimbare de regim.

Dacă am convenit că avem premisele unei schimbări de regim în China, este această schimbare de regim posibilă? Da, asta poate fi dorinţa unei părţi importante a elitei cu venituri medii şi importante, dar asta nu înseamnă automat şi faptul că schimbarea e posibilă. Unii se gândesc chiar că o asemenea schimbare de regim nu e posibilă în nici un caz din cauza nivelului înalt de control al Partidului. În alte cazuri, ideea de schimbare e legată doar de revolte populare şi revoluţii, cu schimbarea de regim obţinută prin ieşirea în stradă, o formulă mai degrabă nepopulară şi inacceptabilă chiar şi la nivel public, având în vedere posibilitatea declanşării unui război civil sau a unor fluxuri de milioane de migranţi chinezi de jur împrejurul lumii. Dar schimbarea politică nu înseamnă neapărat schimbarea de regim, aşa cum nici schimbarea de regim nu se întâmplă numai prin revoluţii populare.

Scenariile pentru schimbarea de regim în China există de ceva vreme. Perspectivele schimbării de regim au fost anunţate de ceva timp, fiind bazate exact pe presiunea internă a grupurilor avute dar şi, mai nou, pe nevoia de a evita sancţiunile şi o confruntare directă cu Occidentul, în primul rând cu SUA. Schimbarea aceasta nu mai este atât de improbabilă astăzi. Occidentul presează deja China într-o formulă de îndiguire de tip economic şi presiunea externă asupra Chinei dublează divergenţele interne şi insatisfacţia unor părţi mari ale populaţiei şi ale elitei. Democraţiile atacă în special represiunea împotriva drepturilor omului şi voinţa manifestă a poporului chinez, cu episoadele speciale din Hong Kong, ale uigurilor, ale populaţiei din Tibet, presiunea asupra Taiwanului şi formula chineză a sistemului de nerespectare a drepturilor omului, la nivel intern, în numeroase cazuri.

Am identificat trei formule pentru schimbarea de regim în China( ): schimbarea de lider, cea mai simplă, pentru că tot avem alegeri şi un Congres în 2022, cu posibilitatea ca Xi Jinping să aleagă preşedinţia pe viaţă; schimbarea grupului care dă leadershipul şi orientarea partidului comunist, între numeroasele grupuri care sunt formate şi coexistă în interior sau gravitează în jurul Partidului Comunist – unele dintre aceste grupuri sunt mult mai pragmatice şi mai apropiate de oamenii de afaceri şi de clasa de mijloc din China şi există o parte importantă din elita de partid care contestă orientarea existentă a Chinei lui Xi Jinping, în ultimii ani, pandemia, relaţiile cu SUA şi Occidentul şi nevoia de creştere economică depinzând de schimbarea de regim şi de mişcarea de la control către sprijin, credibilitate şi încredere publică, dacă nu chiar democraţie şi sistem multipartid; şi, în al treilea rând, lovitura elitei în interiorul partidului, dacă nu chiar în interiorul statului.

Desigur, revoltele populare, un anumit tip de revoluţii colorate sau de revoluţie populară de tip Primăvară Arabă pot fi imaginate la nivel teoretic. Dar sunt foarte puţin probabile, în acest moment, având în vedere tehnologia şi represiunea care ajută la controlul Partidului şi regimului uni-personal al lui Xi Jinping în Partidul Comunist şi în China în întregime. China se bazează astăzi pe supremaţia absolută a Partidului şi infailibilitatea sa, pe controlul absolut realizat inclusiv prin utilizarea tehnologiei şi recunoaşterii faciale, a unui sistem de conformare bazat pe puncte sociale şi recompense, prin totalitarism, prin interferenţa partidului în toate sferele vieţii, inclusiv cele personale, familiale, profesionale, sociale. Deci alternativele de tranziţie din Europa de Est, spaţiul post-Sovietic, Lumea Arabă sunt extrem de improbabile în China zilelor noastre.

FOTO Shutterstock

Schimbarea de regim versus adaptare. Spre a treia generaţie de comunism hibrid în China?

Schimbarea de regim nu este, aşa cum am prezentat mai sus, unica alternativă. Schimbarea politică ar putea veni dintr-o capacitate de adaptare a Chinei pentru a potrivi regimul său comunist cu dominaţia internaţională a democraţiei şi cu lumea bazată pe reguli. Şi această schimbare politică poate fi făcută, de asemenea, cel puţin la nivel teoretic, sub conducerea lui Xi Jinping. Este, totuşi, improbabilă şi, în orice caz, schimbarea politiciilor trebuie să vină şi cu căderea unui cap în China – asta nu se întâmplă doar în statele democratice, ci şi în regimurile autoritare.

Prima şi cea mai importantă formă de presiune vine de la nivel internaţional. „Competiţia extremă“ anunţată de către administraţia Biden şi spectacolul de la Anchorage, la întâlnirea diplomaţilor de top ai Chinei şi SUA, este relevantă. Rivalitatea economică şi ciocnirea sistemelor dintre China şi SUA, autocraţie versus democraţie, este relevantă pentru abordarea de tip „competiţia extremă“ anunţată de către SUA sub administraţia Biden, acceptând tensiuni, riscuri mai mari şi costuri, dar fără a ajunge la o confruntare militară directă, adică la război. Aceasta schimbă cadrul şi creează presiunea extremă asupra Beijingului şi Chinei.

Aceasta poate duce şi la schimbarea gândirii liderilor chinezi pentru a evita combinarea costurilor impuse de rivalitatea cu SUA şi războiul economic cu cele ce provin din presiunea internă, care poate duce la declinul puterii chineze sau la o slăbire neaşteptată a poziţiei Partidului Comunist Chinez, deja discutată de către societatea chineză. Coexistenţa competitivă propusă de către SUA ar putea face China să meargă către o opţiune de adaptare în interiorul ordinii mondiale internaţionale existente. Astfel, având o garanţie de neingerinţă în interiorul sistemului partidului comunist, China ar putea să accepte ordinea internaţională a lumii create de democraţii şi să încerce să se descurce intern cu schimbări minore pentru a limita critica occidentală şi sancţiunile referitoare la încălcarea drepturilor omului şi ciocnirile interne ale elitelor şi aşteptările deschiderii sistemului prin oferirea unor alternative de implicare a clasei superioare în afacerile politice, cel puţin în ceea ce priveşte investiţiile, politicile financiare şi economia.

Acest lucru nu înseamnă că vulnerabilităţile din interiorul Chinei vor dispărea. Îi dau în continuare credit lui Giovanni Sartori pentru studiile sale şi sunt sigur că, în final, orice încercare de a nuanţa evoluţiile va duce tot la un drum rampant către democratizarea ţării, dar realizat într-o formulă mai puţin vizibilă şi turbulentă decât o revoluţie de orice fel. Capacitatea de acomodare şi adaptare a elitelor chineze şi sistemului comunist la noile realităţi ale schimbărilor sociale şi economice din interiorul societăţii este de o importanţă deosebită pentru evoluţia Chinei.

Restauraţia autocratică mondială – doar un model teoretic

Este adevărat că ne-am putea uita şi la o altă alternativă, mai puţin plăcută, care ar putea însemna o schimbare a realităţii existente. Vedem din ce în ce mai mult că democraţia bate în retragere şi indicatorii de orice tip se prăbuşesc peste tot în jurul lumii, în ultimii ani. De la Freedom House la organizaţiile de apărare a libertăţii presei, a libertăţilor civile şi a libertăţii de expresie, vedem evoluţii care sunt tot mai preocupante pentru orice democrat. Şi asta se întâmplă de jur împrejurul lumii, inclusiv în statele democratice Occidentale, cu o alunecare spre gesturi autocratice şi formule de aşa numite democraţii iliberale.

Autoritarismul ar putea deveni o alternativă şi o opţiune pentru un număr mare de oameni şi această perspectivă ar putea slăbi opţiunile democratice şi capacitatea de presiune internaţională, oferind Chinei alternative de a evita orice schimbare de regim sau chiar de schimbare politică de orice fel. Chiar dacă este un scenariu teoretic realizabil, totuşi toate sondajele din ultimii ani menţin aspiraţiile populaţiilor, la nivel global pentru sisteme democratice în întreaga lume.

Dar cel mai probabil mod de a soluţiona competiţia extremă SUA-China şi coexistenţa competitivă şi, în acelaşi timp, tensiunile interne din China ar fi să contemplăm şi să ne mişcăm către o a treia generaţie de comunism hibrid în China, care se poate acomoda cu toate aceste tensiuni. Astfel, pentru a evita paradigma că democraţia ca sistem şi realizările sale sunt o ameninţare existenţială pentru sistemul comunist chinez, opţiunea este mersul spre o adaptare dificilă a regimului chinez la ordinea internaţională a lumii dominate de democraţii şi la lumea bazată pe reguli, acceptând regulile jocului şi adaptând nivelul de ambiţie al Chinei. Respectarea regulilor comerţului internaţional, adaptarea la regulile OMC, chiar revizuite la cerinţele adaptative occidentale, integrarea normelor necesare pentru nevoile modelului „două sisteme, o ţară“ pot fi de mare ajutor.

Aceasta ar schimba China în moduri diverse şi comunismul hibrid adaptativ chinez ar putea însemna extinderea libertăţilor şi accesului la secţiuni de decizie pentru elite şi clasa superioară şi de mijloc şi continuarea sprijinirii claselor de jos, prin partea de economie centralizată de stat, încercând să menţină şi să insereze în câmpul muncii cea mai mare parte a oamenilor, cu precădere pe cei tineri. Acest efort de adaptare şi tranziţie lentă către economia de piaţă şi democraţie ar putea trece prin acceptarea legitimităţii bazate pe încredere în regim, în locul actualei versiuni puternic controlate a comunismului.

Asta nu înseamnă încă un sistem multi-partinic, nici o competiţie politică deschisă şi corectă, dar ar fi un pas important înainte şi adaptarea, îndeplinirea nevoilor coexistenţei competitive cu statele democratice şi schimbările interne. Această natură duală multi-nivel a sistemului comunist, pe care l-am numit comunism hibrid, ar putea însemna o formulă de schimbare de regim printr-o abordare pas cu pas şi printr-o tranziţie internă controlată în China.