INTERVIU Ed Stafford, singurul om care a călătorit de-a lungul Amazonului, îşi dezvăluie secretele şi chinurile
0
Exploratorul britanic Ed Stafford (43 de ani), singurul om care a călătorit de-a lungul Amazonului, a acordat un interviu în exclusivitate pentru „Adevărul“ în care a vorbit despre noua sa aventură nebunească de la Discovery Channel, despre cele mai grele momente, dar şi despre cum şi-a găsit motivaţia de a merge mai departe.
La finalul lunii ianuarie, Discovery Channel a lansat o nouă emisiune, „Ed Stafford: Cine scapă primul“ – primul show de supravieţuire filmat cu tehnologia 4K –, în care renumitul explorator va intra într-o cursă a supravieţuirii în cele mai ostile zone, alături de unii dintre cei mai buni specialişti în supravieţuire din lume. Cursa contracronometru, împărţită în şase episoade, este difuzată în fiecare luni, de la ora 21.00, pe Discovery Channel.
Fiecare dintre cele şase episoade ale emisiunii va arăta noi limite ale rezistenţei şi determinării umane, surprinse de tehnologia video de ultimă oră. Cu ajutorul dronelor cu senzor termic şi al camerelor cu infraroşu, tehnologia 4K transpune telespectatorii direct în mijlocul acţiunii, umăr la umăr cu Ed Stafford într-o cursă brutală, dar şi captivantă.
Alături de Ed Stafford îşi vor testa abilităţile „greii“ categoriei mondiale de supravieţuire – foşti puşcaşi marini din Marea Britanie, membri ai trupelor speciale din Coreea de Sud, atleţi de rezistenţă şi instructori specialişti în tehnici de supravieţuire.
Într-un interviu obţinut de „Adevărul“ cu ajutorul Discovery Channel România, Ed Stafford a vorbit despre cele mai dificile momente pe care le-a trăit, ne-a împărtăşit lecţiile pe care le-a primit de-a lungul timpului, dar şi sfaturi de viaţă.
În „Cine scapă primul“ ai luptat în premieră cu alţi experţi în supravieţuire. Cum te-ai pregătit pentru această provocare?
În esenţă, este acelaşi lucru pe care îl fac de câţiva ani, aşa că nu m-am antrenat într-un alt mod. Privind retrospectiv, cred că ar fi trebuit să fiu puţin mai fit, pentru că am avut ca adversari ultramaratonişti, foşti soldaţi, rangeri americani. Dacă programul va avea succes şi se va face o continuare, atunci mă voi asigura că sunt mai puternic şi mai fit. Dar în ceea ce priveşte tehnicile de supravieţuire, nu a trebuit să fac schimbări. Poate că mi-am subestimat câţiva dintre oponenţi.
Care au fost lucrurile care te-au surprins/impresionat la adversarii tăi? Ce ai învăţat de la ei?
Cu siguranţă am învăţat o mulţime de lucruri de la fiecare. Cei plini de ei au refuzat să se alăture acestui proiect, aşa că au fost doar concurenţi cu o atitudine foarte frumoasă. Toţi au fost foarte generoşi, am dezvoltat o legătură, inclusiv cu membrii echipei de filmare. A fost cu adevărat plăcut faptul că toţi erau drăguţi şi au intrat în competiţie deschişi şi interesaţi să ajute pentru ca acest format să iasă cât mai bine, ceea ce a fost o reală provocare din punct de vedere logistic – să fii însoţit la fiecare pas de o echipă de filmare ai cărei membri să nu interfereze cu drumul tău.
De la Matt Graham am învăţat că trebuie să depun mai mult efort pentru a-mi întări rezistenţa şi rapiditatea. EJ Snyder, despre care iniţial credeam că o să fie inabordabil, s-a transformat într-un uriaş prietenos de la care am învăţat o mulţime de lucruri. De fiecare dată când se împiedica de un obstacol reuşea să rămână optimist, a avut o atitudine extrem de pozitivă. Fiecare dintre adversarii mei a avut câte ceva care mi-a stârnit admiraţie, lucruri la care nu m-aş fi gândit niciodată. Aldo a avut o atitudine extrem de generoasă şi nu s-a dat înlături de la nicio provocare care i-a fost scoasă în cale.
Cred că a fost un proiect fantastic şi mă bucur că am avut şansa să fac parte din el. Sincer, nu am intrat în competiţie cu gândul să-i bat pe toţi, mai degrabă m-am gândit ce aş putea învăţa de la fiecare oponent, cum ar trebui să mă adaptez pentru a-l putea învinge şi cum mă ajută această cursă să mă dezvolt ca om. Deci da, totul a fost o lecţie, o competiţie în care am observat ce fac şi cum reacţionează ceilalţi în anumite situaţii dificile şi am învăţat cum să-mi adaptez tacticile corespunzător. De aceea şi cred că a fost un proiect plăcut. Nu m-aş fi implicat dacă ar fi fost vorba doar despre cine câştigă şi cine pierde. Pentru mine, şi cred că şi pentru ceilalţi, a fost despre ce pot face pentru a deveni o versiune mai bună a mea.
Dintre toate aventurile tale care este preferata?
Este o întrebare bună, dar şi foarte dificilă. Cred că din „Cine scapă primul“ cea pe care o iubesc cel mai mult este şi cea de care mi-a fost cel mai frică şi anume mangrovele din Bonaire. Sincer, nici nu credeam că vom reuşi să facem acel episod. Credeam că mangrovele sunt un loc în care nimeni nu intră, iar conceptul de a avea o cursă acolo mi s-a părut stupid şi nerealist, mă gândeam că este prea greu chiar şi să stai o singură noapte. În cele din urmă, pentru că am intrat cu aşteptări foarte mici, s-a dovedit a fi un episod de-a dreptul uimitor. Am intrat în cursă cu un fost soldat din Forţele Marine Britanice pe care îl cunoşteam, Aldo Kane, un prieten vechi. Şi, în mod ciudat, după ce m-am obişnuit cu ele, mangrovele s-au transformat într-un mediu plăcut şi frumos. A ajuns să-mi placă la nebunie.
În ceea ce priveşte întreaga mea carieră, trebuie să spun că Amazonul. Cei doi ani şi jumătate în care l-am străbătut m-a făcut să dezvolt o legătură profundă şi iubesc acel loc. Ori de câte ori mă întorc în acele locuri simt că mă întorc acasă.
Cum ţi-a venit ideea să străbaţi Amazonul şi care a fost cea mai dificilă parte?
Practic, ajunsesem la 30 de ani şi m-am gândit că am experienţa necesară de a face acest lucru. Nu aveam o soţie, nu aveam copii, nu aveam acele legături care îi ţin pe mulţi pe loc. Şi îmi doream să fac ceva la care să privesc cu mândrie. Iar când am aflat şi că nimeni nu a mers vreodată de-a lungul Amazonului, m-am gândit că ar fi un lucru foarte tare de făcut. În mod clar m-am gândit că nu va dura mai mult de un an, deci am subestimat masiv amploarea provocării. Asta a fost şi cea mai dificilă parte a experienţei – timpul. Faptul că timp de doi ani şi jumătate nu mi-am văzut mama, prietenii şi oamenii dragi. Mi-a fost greu să mă menţin motivat, să mă trezesc în fiecare dimineaţă şi să mă îmbrac cu haine ude şi murdare, să fiu muşcat non-stop de ţânţari. Cineva a făcut o estimare sumară a muşcăturilor de ţânţar pe care le aveam la final şi a ajuns la peste 500.000. A contat foarte mult psihicul, cum mi-am controlat creierul şi cum am gestionat stresul.
Ed, eşti şi speaker motivaţional. Ne poţi împărtăşi câteva sfaturi şi lecţii de viaţă pe care le-ai deprins din expediţiile tale şi care pot fi de folos oricui?
Nu sunt un speaker motivaţional convenţional, cum e, să zicem, Anthony Robbins. Dar da, pot spune că am învăţat destul de multe lecţii pe drum. De exemplu, când mergeam de-a lungul Amazonului, am devenit obsedat de a ajunge la final. În mintea mea rula o filmare în care mă vedeam cum alergam pe plajă şi mă aruncam în Oceanul Atlantic. Aşa că timp de doi ani şi jumătate eram frustrat de orice obstacol care îmi ieşea în cale şi mă încetinea. Dacă partenerul meu, Gadiel Cho, care m-a însoţit vreme de doi ani, întârzia câteva minute pentru a-şi pune lucrurile în rucsac, îmi ieşeam din minţi şi eram irascibil toată dimineaţa, ceea ce era ridicol. Aşa că am învăţat să mă bucur întotdeauna de fiecare pas dintr-un drum. Ce vreau să spun e că aş fi putut să-mi fac prieteni printre oamenii pe care i-am întâlnit. Aş fi putut înţelege mai bine portugheza, cu siguranţă aş fi învăţat toate plantele medicinale din Brazilia. Sunt atât de multe lucruri drăguţe pe care le-aş fi putut face şi care mi-ar fi făcut întreaga călătorie mai plăcută şi mai uşoară, dar în schimb m-am pierdut cu totul în această încăpăţânare de a ajunge mai repede la capăt şi am blocat orice altceva.
Şi cred că asta e o greşeală în general în viaţă – cu cât ne dorim mai mult să trăim în viitor, cu atât uităm să trăim prezentul. Când m-am întors din acea expediţie am citit o carte – „The Power of Now“, de Eckhart Tolle – şi m-am gândit la cât de simplu mi-ar fi fost dacă aş fi citit-o înainte să plec. Cred că e bine să nu te concentrezi atât de mult asupra scopului, ci mai degrabă pe momentul prezent, bucurându-te de fiecare clipă. Cred că este cel mai important lucru pe care l-am învăţat în toţi aceşti ani.
În ceea ce priveşte tehnicile de supravieţuire, ne poţi împărtăşi câteva?
Nu eram pregătit pentru asta. Primul lucru care îmi vine în minte este faptul că oamenii sunt întotdeauna speriaţi de ceea ce nu cunosc, aşa că eu îi sfătuiesc să se arunce într-o aventură cu mintea şi sufletul deschise. Cred că dacă te hotărăşti să porneşti într-o aventură, ar trebui să le spui tuturor, pentru că asta te ajută să începi. Spre exemplu, dacă eu spun „Voi traversa Amazonul“, toată lumea va spune „Ed va traversa Amazonul“ şi astfel lucrurile se vor pune inevitabil în mişcare. E un schimb de energie. Dacă vei spune „mă gândesc să traversez Amazonul“, atunci toată lumea îţi va spune că nu o vei face. Aşa că spune că o vei face, setează-ţi o dată de start şi ignoră-i pe cei care îţi vor spune că este imposibil şi că nu vei reuşi. Cred că există un număr incredibil de mare de oameni în această lume care, dintr-un anumit motiv, poate că e vorba de propriile nesiguranţe sau de a se simţi mai confortabil cu propriile vieţi, îţi vor spune că ceea ce ai de gând să faci este un lucru nebunesc şi că vei muri încercând. Iar eu aleg întotdeauna să-i ignor, pentru că dacă tu crezi că ceea ce ai de gând este posibil şi crezi că îl poţi obţine, atunci asta e tot ce contează.
Este foarte important şi să nu renunţi. Cred că la finalul zilei este prea uşor ca atunci când dai de greu să arunci prosopul. Întotdeauna am crezut că dacă promiţi că vei face un lucru trebuie să-l faci indiferent de orice. Spre exemplu, dacă spui că în weekend mergi să joci fotbal, iar brusc vineri seară ieşi în oraş cu prietenii şi te îmbeţi, te trezeşti a doua zi şi nu te simţi în stare de nimic, cred că tot trebuie să te dai jos din pat şi să te prezinţi la fotbal. Indiferent că este vorba de o expediţie, de un sport sau de o situaţie de viaţă, cred că dacă ai acest principiu moral şi rămâi fidel promisiunilor tale, oamenii te vor respecta mai mult. Cu siguranţă, eu am moştenit acest lucru de la tatăl meu şi îi sunt recunoscător.
De asemenea, pentru un aventurier sau un supravieţuitor, cred că este deosebit de important să-şi păstreze simţul umorului. Pentru că totul te poate consuma, iar când începi să te chinui, atunci devii irascibil şi s-ar putea să te răzbuni pe oamenii din jur. Dar dacă recunosc acest lucru şi încerc să-mi revin o pot face râzând de mine de cât de fraier am fost să ajungă într-o asmenea situaţie. Cred că într-o aventură este minunat dacă eşti capabil să înlocuieşti adversitatea cu veselia.
Ai simţit vreodată că vrei să renunţi? Ce te-a motivat să mergi mai departe?
Când am traversat Amazonul, în fiecare zi oamenii îmi scriau şi îmi spuneau: „Uite ce e, dacă vrei să te întorci acasă, nimeni nu o să te judece, nimeni nu o să creadă că eşti mai puţin curajos decât eşti. Oamenii vor înţelege“. Dar eu eram cel care nu putea înţelege, cum să mă întorc acasă după un an şi jumătate? Mi se părea ridicol, mi se părea că totul ar fi fost o pierdere de timp dacă abandonam.
Am fost chiar derutat. Ranulph Fiennes, un explorator foarte faimos din Marea Britanie, are în jur de 70 de ani şi este la finalul carierei sale, iar atunci mi-a scris: „Chiar înţeleg dacă alegi să te întorci acasă“. Pur şi simplu am început să râd, nu înţelegeam. Mă gândeam doar că voi termina ce am început, nu exista altă opţiune pentru mine. Am fost un om foarte norocos în cariera mea. Am lucrat mult cu Discovery Channel şi, de regulă, proiectele nu vin unul după celălalt, există perioade goale, aşa că mereu speri să se mai facă o serie şi încă una, iar uneori te gândeşti ce vei face dacă totul se va termina de mâine. Dar am fost destul de realist şi am dezvoltat câteva mici afaceri personale.
Acum am un băieţel, cariera soţiei mele abia începe. Aşa că sigur că va veni ziua în care mă voi retrage, dar încă nu am ajuns acolo. Dar nu, nu m-am gândit niciodată să renunţ la cariera mea, pentru că am avut norocul de a putea face exact ce-mi place, am putut să-mi plătesc facturile dintr-un vis care a devenit realitate. Aşa că atâta timp cât va dura mă voi considera un om fericit.
Au fost momente în care te-ai temut pentru viaţa ta?
Da, clar! Am fost bombardaţi de talibani în Afganistan şi am fost evacuaţi pentru că aruncau cu pietre şi cu bombe de petrol în maşina noastră. Am fost în multe situaţii în care viaţa mi-a fost pusă în pericol. Mi s-a întâmplat de câteva ori ca indigenii să aibă săgeţile îndreptate spre mine. Traficanţii de droguri m-au luat ostatic şi mi-au ţinut arma la tâmplă. Da, au fost situaţii, dar, în mod bizar, nu pot spune despre mine că am fost neglijent, neatent. La un moment dat, Discovery Channel a făcut un poster cu mine pe care scria că cea mai mare frică a mea e să nu-mi trăiesc viaţa. Cât se poate de sincer vă mărturisesc că mi se pare îngrozitor conceptul de a lucra într-o bancă, de a sta toată ziua în spatele biroului şi de a lucra toată ziua cu cifre, mi s-ar părea că îmi irosec viaţa, că ratez o mulţime de oportunităţi de a călători, de a învăţa, de a experimenta.
Şi, invariabil, deşi am ales o metodă destul de extremă de a călători, cred că aceste experienţe de viaţă m-au îmbogăţit atât de mult ca om încât m-au făcut un soţ mai bun pentru soţia mea şi un tată mai bun pentru fiul meu. Cred că m-au ajutat să mă maturizez şi să evoluez.
Dar nu, nu pot spune că m-am gândit vreodată serios că voi muri. Cred că astfel de provocări sunt posibile cu ajutorul unor oameni ca cei de la Discovery Channel, pentru că îşi asumă riscul unor proiecte uimitoare. În spatele camerelor există o întreagă echipă de-a dreptul fantastică, aceşti oameni se asigură că locul în care filmăm are toate elementele necesare pentru a obţine o aventură incredibilă şi că, dacă mi s-ar întâmpla ceva rău, există un plan de evacuare bine pus la punct.
Cred că am fost capabili să împingem limitele şi barierele un pic mai mult. Am fost capabili să ne asumăm mai multe riscuri pentru ca telespectatorii să aibă parte de un program interesant, dar în acelaşi timp fără a fi într-un pericol extrem. E greu de răspuns la această întrebare, nu crezi? Sigur, sunt situaţii riscante şi poate că uneori am fost un pic inconştienţi.
În ansamblu însă, nu am simţit că viaţa mi-e pusă în pericol. Nici nu aş accepta să-mi asum riscuri nesăbuite, pentru că am o familie. Dar cred că ceea ce facem sunt programe valoroase, minunate şi setează nişe standarde.
Ce speri să realizezi prin împărtăşirea aventurilor tale cu publicul?
E o întrebare foarte frumoasă. Dacă oamenii rămân cu impresia că aceste programe au fost făcute doar pentru a arăta lumii cât de dur sunt eu, atunci cred că am eşuat dramatic. Îmi place să cred că prezint latura umilă a unei aventuri. Îmi plae să-mi recunosc greşelile. Cred că orice om are mai multe de învăţat din greşeli, fie ele şi inadmisibile. Sper că oamenii înţeleg că acolo sunt frânturi de viaţă, frânturi reale de viaţă.
Acele situaţii provocatoare chiar există. E ca viaţa văzută printr-o tehnologie super avansată. Cred că oricine ar trebui să se pună în situaţii în care nu are răspunsul la toate întrebările. Cred că doar aşa putem evolua ca oameni. Fiecare aventură a mea e ca un scenariu, o mică problemă pentru care nu am o soluţie imediată, iar publicul poate vedea fiecare pas pe care îl fac în încercarea de a depăşi aceste probleme şi de a ajunge de partea cealaltă. Personal, sper ca oamenii să fie inspiraţi şi încurajaţi să aibă aventuri, să se provoace singrui, să nu le mai fie teamă să se pună în situaţii inconfortabile, să îşi dorească să se dezvolte ca fiinţe umane. La finalul zilei, cred că merită să ne asumăm unele riscuri.
Când filmezi eşti însoţit de membrii echipei, aşa că mulţi oameni se întreabă dacă atunci când rămâi fără mâncare, fără apă, te găseşti în situaţii-limită, te ajută? Iar dacă nu o fac, relaţia cu ei devine tensionată?
Da, ştiu că mulţi sunt interesaţi de acest aspect. Însă eu am făcut multe expediţii singur, am jucat şi rolul de cameraman şi, paradoxal, atunci a fost o problemă mai mare. Când am început să mă filmez singur pe un drum între Fiji şi Tonga, în primele două săptămâni am fost furios pe echipă pentru că nu era cu mine. Am fost lăsat pe o insulă fără o sursă de apă şi nu-mi puteam ţine sub control furia. După aproximativ două săptămâni am realizat că furia nu are niciun sens, nu va ajuta în niciun fel privitorul. Nu face parte din poveste faptul că sunt furios şi supărat pe membrii echipei pentru că m-au lăsat singur. Am fost nevoit să-mi asum responsabilitatea pentru faptele mele, mi-am dat seama că m-am oferit să intru în acest proiect, a fost alegerea mea, aşa că mi-am zis că trebuie să încetez să mă plâng de ceilalţi şi să mă enervez. Trebuie să-ţi asumi responsabilitatea pentru cine eşti, unde eşti şi ce faci şi să mergi mai departe cu o viziune pozitivă.
Cred că asta m-a ajutat şi mă ajută şi acum, când am o echipă în spate. Şi da, dacă o persoană mănâncă un baton de Snickers în faţa mea, sigur că mă enervez. Îmi ies din minţi în primul rând pentru că mi se pare o lipsă de respect, mai ales dacă ştii că cel din faţa ta este flămând şi obosit. Dacă e să fiu sincer, dacă e să se întâmple asta nu mă pot abţine şi-I trimit la naiba. Dar în acelaşi timp conştientizez faptul că a fost alegerea mea să trec prin această provocarea şi dacă, din când în când, unul dintre membrii echipei uită şi mănâncă în faţa mea, o parte din mine îşi dă seama că nu o face cu răutate. Depinde de mine să-mi asum răspunderea pentru acţiunile mele mai degrabă decât să-i blamez pe ceilalţi pentru că am nişte nevoi nesatisfăcute. Pot să fac faţă acestor lucruri acum, pentru că sunt suficient de bătrân (râde).
La ce vârstă ai căpătat microbul aventurilor?
Am copilărit la ţară şi am făcut parte din tabăra de cercetaşi. Întotdeauna mi-a plăcut să construiesc diverse lucruri. Stăteam afară toată ziua şi era minunat, iar clubul cercetaşilor, în care am intrat prin 1985, m-a încurajat în această direcţie. Acolo am căpătat aptitudini care, copil fiind, m-au încurajat şi m-au făcut să am mai multă încredere în mine – am învăţat cum să navighez, am învăţat să ridic un cort, cum să îmi împachetez rucsacul. Aveam vreo 8-9 ani atunci. Acum am ajuns să fiu ambasador al cercetaşilor şi sunt absolut încântat, pentru că, într-o perioadă în care prea mulţi copii nu fac decât să stea pe canapea cu telefoanele în mână sau să se joace pe calculator, cred că orice organizaţie care îi scoate afară, îi învaţă nişte lucruri pe care nu au ocazia să le înveţe în sala de clasă şi îi pune în situaţii dificile, îi face totodată să gândească liber şi să-şi asumte responsabilităţi.
Care ar fi aventura visurilor tale în acest moment? Există ceva ce nu ai făcut deja şi ţi-ar plăcea nespus?
În termeni foarte generali, există un buget fantastic pe care Discovery este dispus să-l acorde pentru un program. Discuţiile sunt într-un stadiu avansat şi ar fi vorba despre un proiect care i-ar implica şi pe soţia mea şi pe fiul meu de doi ani, dar şi pe alţi experţi în supravieţuire. Mulţi dintre telespectatorii fideli ai Discovery Channel sunt părinţi, fraţi, soţii, aşa că mi se pare un proiect foarte tare. Nu pot dezvălui prea multe, pentru că nu am încă certitudinea că se va finaliza, dar un proiect alături de familia mea mi se pare o provocare uimitoare. Şi mi-ar plăcea foarte mult să petrec mai mult timp cu băieţelul meu în natură. El adoră natura, îi place la nebunie să meargă pe afară desculţ, să se plimbe prin pădure, să fie înconjurat de copaci. Aşa că sper să se întâmple.
Se încarcă comentariile...
