INTERVIU Dorin Chioţea, jurnalist: „Cu siguranţă nu sunt cel mai talentat, nici cel mai harnic, dar sunt unul dintre cei mai oneşti oameni din presă“

Jurnalistul Dorin Chioţea a oferit un interviu pentru „Adevărul“ în care a vorbit despre emisiunea matinală pe care o prezintă la postul public TVR 1, a povestit detalii inedite despre cariera şi viaţa personală şi a analizat starea actuală a presei şi a fotbalului din România.

Dorin Chioţea e ca un tonomat muzical. De fiecare dată când bagi o fisă o nouă poveste apare în zare şi te poartă, parcă, fix în timpurile descrise. Aşa cum se întâmplă şi cu o piesă. Nu ştiu alţii cum sunt sau cum îl privesc, dar preţ de o oră, Dorin a dat impresia că tolba cu poveşti pe care o duce în spate nu are fund. Iar o oră a părut prea puţin ca să le cuprindă pe toate. Le-a văzut pe toate, mai ales în presă, le-a simţit pe toate, mai ales în televiziune. Acum e gazda matinalului de la TVR, după ce s-a despărţit brusc de Realitatea TV. Cu toate acestea spune că meseria de jurnalist e cea mai frumoasă din lume, deşi ar fi trebuit să profeseze cea mai nobilă meserie din lume: domnul doctor Dorin Chioţea. N-a fost să fie. Despre starea presei din România, despre alegerea de a merge la TVR, despre dorinţe şi planuri de viitor, Dorin Chioţea a vorbit într-un interviu pentru „Adevărul“. 

Cum şi-a început Chioţea aventura la TVR 

„Adevărul“: Cum a venit propunerea TVR pentru a realiza matinalul?

Dorin Chioţea: Era jumătatea lunii decembrie, chiar pe 16 decembrie 2016, când Irina Radu, preşedintele director-general al TVR, mi-a scris pe Facebook un mesaj cum că doreşte să ne întâlnim. Că mă urmăreşte de ceva vreme. Noi ne cunoaştem de ceva timp, de prin 2003 - 2004, chiar înainte să fie director de programe la Kanal D, unde am şi colaborat când a venit Kanal D în România. Am sunat-o după ce mi-a scris. Eram concediat de la Realitatea TV ca urmare a faptului că lăudasem o transmie în direct a Antena 3, de 1 decembrie. Transmisia paradei de 1 decembrie. Ne-am întâlnit după Anul Nou şi pot să spun că ne-am înţeles în cinci minute, discutând pe mai multe paliere. Aş putea să fac mai multe lucruri la TVR, dar am preferat să începem cu acest matinal, pentru că TVR-ul nu are un matinal propriu-zis, ci doar două calupuri orare de telejurnal. Am zis să vitalizăm puţin tronsonul ăsta împreună cu fetele din echipa mea. Ne-am înţeles extrem de uşor, Irina e o profesionistă, a fost deschisă şi mi-a plăcut foarte mult că a gândit ca şi cum ar fi un director-general care nu lucrează la stat, ci ca şi cum aş fi un manager privat. Se vede că are experienţă şi în televiziuni private.

Cum ţi-ai propus să arate matinalul?

Este un program extrem de dinamic şi de liber, dar în acelaşi timp studiat bine de noi. Avem un producător excepţional, pe Septimiu Sărăţeanu, care are 12 ani de experienţă la Pro TV, de matinal. Dar, dincolo de producător, a fost şi corespondent, este un jurnalist excelent cu multă experienţă. 40 de ani, e mai bătrân cu un cincinal decât mine. Practic, el e omul care ştie să facă de toate. Şi promo-urile care rulează pe ecrane sunt filmate şi montate de el. Imaginate de el, după scenariul lui. Te simţi în siguranţă când ai un producător bun în spate pentru că ştie să te dirijeze, ştie să te oprească atunci când baţi câmpii, ştie să te dozeze, ştie să te completeze cu anumite întrebări, ştie să te facă să treci de la o stare la alta.

Dar una peste alta, programul este destul de liber. Eu şi Maria Linda nu prezentăm propriu-zis ştiri, suntem, mai degrabă, gazdele emisiunii, întâmpinăm oaspeţi, facem tot felul de bune oficii şi întreţinem  o atmosferă prietenoasă. Ştirile sunt prezentate de o colegă nouă, Andra Petrescu, care este foarte bună. A lucrat la Digi24 Moldova. Este cineva şi pe meteo, iar pe sport, la fel, avem pe fiecare calup orar măcar zece minute de ştiri sportive diferite de la o oră la alta. La fel şi ştirile sunt diferite de la o oră la alta. Avem oaspeţi, revista presei, pe care o prezentăm într-un ritm altfel decât este omul obişnuit. Ştirile sportive sunt prezentate de Eda Marcus, care s-a întors dintr-un concediu post-natal, şi respectiv de Cristi Mândru, care a debutat de la Cluj.

Vor fi surprize foarte mari pentru că suntem surprinzători, vrem să fim un prieten pentru public, oamenii, indiferent de cum au petrecut seara precedentă, indiferent dacă s-au trezit sau nu cu faţa la pernă, trebuie să fie curioşi, iar noi să le satisfacem curiozitatea şi, în acelaşi timp să le oferim informaţii. Nu e uşoară această întreprindere. Avem o grafică lucrată, un studio transformat de TVR pentru noi, multă lumină şi multă voie bună. Trebuie să fim proaspeţi zi de zi, chiar dacă ne trezim înainte de ora 07.00. Sunt colegi care se vor trezi şi mai devreme decât noi, dar vom valorifica acest aport extraordinar de care dispune Ştirile TVR. Reporterii fac multe materiale, nu toate intră în jurnal, iar noi vrem să folosim în matinal aceste materiale care îşi găsesc mai greu locul în tumultul zilei, care este axat pe social, pe politic. 

Dorin Chioţea şi Maria Linda, gazdele matinalului TVR FOTO TVR 

De ce a ales să vină la un post TV atacat din toate părţile 

TVR, în ochii multora, pare o epavă. De ce ai ales să vii la TVR?

Poate că uneori percepţia este una greşită. TVR, la 60 de ani, este cea mai veche televiziune din România, iar din această epavă au plecat oameni în toate televiziunile din România. Nu există televiziune în România care să nu aibă oameni care au fost la TVR. Pe de altă parte, TVR este şi ţinta a nenumărate critici şi campanii de presă pentru că fiind o televiziune de stat se găsesc mereu gloanţe pentru ea. Este o ţintă foarte uşoară şi jurnaliştii de la TVR, respectiv oficialii, fiind în această postură le este foarte greu să răspundă.

E multă treabă, TVR e un colos cu multe canale, e la o altă dimensiune faţă de toate instituţiile media în care am lucrat. Sunt mulţi oameni veniţi din televiziunile private în ultima vreme, oameni educaţi. E o surpriză plăcută pentru mine că am găsit aici profesionişti redutabili. Oameni meseriaşi, cu experienţă şi, mai ales, cu dorinţa de a lucra. E o speranţă care se pune în această nouă grilă pentru că se poate aduce o împrospătare inclusiv la nivelul percepţiei publicului. E adevărat că TVR are şi o misiune asumată, nu va face niciodată, în contextul actual, audienţa unei televiziune private comerciale. Şi cred că e uşor greşit să fie privită din acest punct de vedere. Misiunea TVR este să şi cultive românismul pe calea undelor. Să dau un exemplu concret: Festivalul George Enescu nu va face niciodată aceeaşi audienţă precum „Românii au talent“, care este un show mare de divertisment. Cineva trebuie să îşi asume să transmită şi acest festival , care este, până la urmă, un diseminator de valori perene în societate. Sigur că merge către un public mai nişat, dar este o misiune asumată. Vorbind de sport, cineva trebuie să îşi asume să transmită şi meciurile de volei ale echipei naţionale. Sau prima ligă de handbal sau de raliuri. Nu sunt nişte competiţii ofertante pentru o televiziune comericială.

Dar TVR poate şi trebuie să facă asta. Cineva trebuia să transmită acest campionat european de gimnastică. A fost un efort logistic impresionant pentru că TVR îl şi produce. Au fost 11 posturi de comentatori străini, să asiguri transmisia prin satelit , e o provocare tehnică pentru profesioniştii televiziunii. Sigur că au fost probleme, au fost datorii, cum spunea şi Irina Radu. Lucrurile sunt pe calea cea bună, managementul se străduieşte să împrospăteze toate departamentele. Şi nu periez pe nimeni aici. E marketing bun, sunt oameni dedicaţi, oameni care au ambiţii, reporteri care fac multe. Poate că un ambalaj mai bun ar fi soluţia. Percepţia asta nefastă se datorează unor ani buni de stagnare, nu s-a ajuns dintr-o dată. E mult de muncă. Drumul nu va fi uşor.

Apropo, am scris un text care se numea „Cum se distruge o televiziune din interior şi din exterior: cazul TVR“. L-ai prezentat cu nonşalanţă pe vrenea când făceai matinalul la Realitatea TV.

Nu sunt un jurnalist tipic de televiziune, de aici şi nonşalanţa mea şi nonconformismul de a fi pe ecran. De-asta îmi şi place un program matinal, mă pliez cel mai bine, deşi toată viaţa mi-am dorit să mă trezesc târziu. Unul dintre motivele pentru care am fugit de medicină după ce am terminat facultatea a fost tocmai ăsta: ca medic eşti obligat ca la 07.00 dimineaţa să fii la raport la gardă, să îţi vizitezi bolnavii. Nu m-am putut adapta. Dar nici nu mi-aş fi imaginat vreodată că voi ajunge în picioare la 05.00 dimineaţa. Revenind, TVR va mai avea un cuvânt de spus, nu va fi distrusă. De o televiziune de stat este de nevoie, este mult de lucru. Am început şi eu să cunosc mecanismele. Să ştii că nu este mai multă birocraţie în TVR decât este, de pildă, în instituţiile de media private. Deşi lumea crede că e exact invers. Spre uriaşa mea surprindere este mult mai multă libertate de decizie editorială. Cu echipa noastră, cu Septimiu Sărăţeanu, cu Maria Linda, cu Andra Petrescu, nicio idee nu ne-a fost refuzată.

Nu e niciun fel de influenţă?

Niciun fel de bariere! Niciun fel de influenţă! Pe cuvânt de onoare!

Episodul Realitatea TV, dezbătut 

Să discutăm şi despre plecarea ta de la Realitatea TV. Edward Pastia, directorul executiv al postului, spunea că nu ai avut o singură scăpare.

M-a surprins şi pe mine, pentru că eu cu Edi Pastia m-am înţeles, aş putea să spun, aproape perfect de-a lungul timpului. Nici nu vreau să dezgrop morţii. Dar el a fost cel care a aruncat cartoful fierbinte, dacă pot spune aşa. Şi nu ar fi trebuit să o facă. Mi s-a părut o lipsă crasă de de fair-play să spună asta despre mine. M-a şi jignit. A zis că mi-a salvat postul de două ori. Să o luăm pe rând.

Ceea ce am făcut eu nu poate fi considerată o abatere de o un om normal la cap şi care gândeşte liber. Să îţi placă ceva de la concurenţii tăi şi a spune asta pe contul tău personal de Facebook e ceva ce o găsesc normal. Cred că numai în România se poate întâmpla să fii sancţionat cu concedierea. Nici în cele mia negre visuri nu mi-am imaginat aşa ceva. Cu toate că mama mea şi doamna doctor Monica Pop, care au văzut postarea, mi-au atras atenţia în particular că risc foarte mult. Nu m-am gândit la riscurile astea şi nu mi-am imaginat că despărţirea mea de Realitatea TV se va produce brusc pe 1 decembrie.

Celelalte abateri de carea se vorbea le ştie numai domnul Pastia. Pentru că eu nu am făcut abateri. Am muncit ca un câine la Realitatea TV, am tras cât am putut. Nu m-am dat în lături de a-mi ajuta orice coleg. Chemam invitaţi la toate emisiunile. Am apărut pe post între 06.00 dimineaţa şi 02.00 noaptea de-a lungul timpului. M-am simţit în regulă. Abaterile sunt în capul lui. A fost o singură neînţelegere când am mai fost concediat pentru câteva zile, mi se transmisese o decize de concediere undeva în vara lui 2014. Decizie luată de doamna Daniela Păcuraru, soţia lui Maricel Păcuraru, celălalt acţionar al Realitatea TV, după ce fusesem comentat de una dintre colege, de către Bianca Oanea, care este Editor of the Day, cum că n-aş munci suficient. Fără să fiu întrebat, am avut o discţie cu Dana. Ulterior, ne-am strâns mâinile, mi-a spus că îi pare rău pentru chestia asta, dar e mai bine că aşa ne-am cunoscut. Şi lucrurile au mers înainte. Dar discuţia am avut-o eu, nicidecum Edward Pastia. Până să nu am eu discuţia nu se întâmplase nimic, hârtia nu fusese anulată. 

FOTO Arhivă personală Dorin Chioţea 

Apropo de ce discutam, e mai multă influenţă în mediul privat al televiziunii decât în cel de stat?

Ar fi incorect să spun că dimineaţa am primit în mod direct sugestii de cum trebuie să mă comport ca jurnalist. Sigur că au existat comentarii, şi din partea lui Pastia de câteva ori, dar întotdeauna post factum. Deci mi s-a atras atenţia „Vezi că acolo ai făcut aşa, acolo ai zis aia...“. Însă, repet, aş fi incorect să spun că au fost presiuni directe. Pe de altă parte, simţi şi tu despre ce e vorba în propoziţie când vezi că mogulul îndreaptă discuţia într-un anumit sens şi discuţia este raportată public la echipă. „Noi am luat decizia să fim anti...“. Nu am luat noi! Decizia este la un singur om! Dar sunt oameni admirabili la Realitatea TV, îmi pare rău că tocmai Pastia s-a apucat să spună astea, când între noi comparaţia pe care îndrăznesc să o fac este simplă: să se uite lumea la ceea ce am făcut eu pentru Realitatea TV în deplasarea de la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro şi să se uite lumea la ceea ce nu a făcut domnul Pastia în deplasarea pe care a avut-o la Bruxelles, cu preşedintele Klaus Iohannis, în toamna trecută, când a fost inexistent. Nu l-am văzut nici pe ecrane, nici pe Facebook, nici pe site-ul Realitatea TV. Apoi să dea exemple tinerilor din redacţie cum trebuie făcută această meserie. 

Cum priveşte starea actuală a presei din România 

Ai mai mult de 20 de ani în presă.

23 de ani, cred.

Cum priveşti presa din România? Mai e câinele de pază al democraţiei sau e doar un dulău pus cu botul pe labe?

Presa românească s-a dezvoltat foarte mult faţă de ceea ce era în urmă cu 23 de ani când am început eu. În urmă cu 20 de ani erau una - două televiziuni, două - trei - patru ziare care erau supuse în primul rând intereselor conducătorilor lor. Exista atunci omul-ziar. Identificai ziarul cu un nume, care era redactorul -şef sau directorul. În ziua de azi s-a schimbat net această percepţie. Ziarul nu mai e confundat cu un nume de redactor-şef, ci cu cel al patronului. Dezvoltarea asta extraordinară a internetului a făcut să existe multe site-uri independente, spre binele presei. Shop-uri de media cum le numesc eu. E foarte greu să ascunzi un lucru în ziua de azi. Este foarte greu să nu vorbeşti despre plagiatul lui Gabriel Oprea, de pildă. Un lucru care era super-tabu la Realitatea. Că tot vorbeam despre presiuni. Mi se mai spunea din când în când că prea exagerez cu subiectul ăsta. Chiar dacă subiectul e ascuns de o televiziune, două, trei, cineva tot diseminează informaţia. Nimeni nu mai are capacitatea financiară, logistică şi organizatorică să ascundă acest adevăr. Ori din punctul ăsta de vedere presa a evoluat . Au apărut televiziuni cu subiecte interesante, unele dintre ele. Din păcate, marile televiziuni mogulizate din România nu mai servesc agenda cetăţeanului, ci servesc agenda intereselor patronilor. Asta e marea problemă. Şi asta se vede. Poate că greşesc eu, că sunt aplecat spre zona asta. Nu vedem foarte multe exemple de dezbateri legate de hemoragia masivă a creielor din România. Plecarea medicilor! Marile probleme de infrastructură, marile probleme sociale. Se dezbat exagerat de mult gesturile politice, nu ştiu ce hotărâri judecătoreşti , nu ştiu ce legi care sunt cu bătaie către unul sau altul. Repet, subiectele astea nu interersează o masă critică de oameni . Nu vezi, de exemplu, dezbateri serioase legate de tineret.

Păi şi cu pretextul „Vrea publicul!“ ce facem?

Nu, nu vrea publicul! Dovată că audienţele măsurate ale tuturor televiziunilor de ştiri, oricât s-ar împăuna cu ele, sunt extrem de mici. Sunt sub ce reuşeşte Kanal D, de pildă. Cum te apropi de tinerii de 20 de ani? N-am văzut pe nimeni, niciun mogul vizionar, să se gândească la câştigarea acestui tip de public. Tânărul între 20 şi 30 de ani, el de cine este apărat? Tu te simţi aproape de o televiziune acum?

Nu. Îmi iau informaţii de pe internet.

Iată! E bine că există şi acest canal de comunicare. Noi asta vrem să facem la TVR. Vrem să aducem şi tinerii între noi. Vrem să dezbatem probleme, să le punem pe masă şi să ieşim din clişee. Presa din ziua de azi e plină de clişee şi oamenii totuşi vor să citească. Marile investigaţii totuşi rezistă. N-a murit presa de investigaţii. Ce face „Adevărul“, ce face „Gazeta Sporturilor“, ce face Emilia Şercan. Şi mai sunt şi alţii. Poate că ar trebui să fie mai mulţi. Ei luptă pentru siguranţa cetăţeanului, de aici trebuie începută reconstrucţia, până la urmă. De a da credit unor oameni, de a te plia pe agenda cetăţeanului, nu pe agenda politică. Nimeni nu abordează subiectele legate de infrastructura deficitară din România, de soluţii, de ingineri străluciţi. De situaţia catastrofală a şcolii româneşti. Mai văd rar abordări legate de sistemul de învăţământ din România care se bazează pe acumulare de informaţii şi pe memorare, în locul discuţiilor şi încurajării copilului pentru a-şi susţine personalitatea. Dacă mergem pe stradă găsim 20 de subiecte! Cum trăiesc oamenii care mănâncă merdenele. Milioane de bucureşteni o fac, e sănătos sau nu să mănânci prăjeli de dimineaţă. E o mâncare ieftină, abordabilă, cât e de sănătoasă. Dar de ce să nu iei un fruct? De ce nu se găsesc fructe de vânzare la metrou şi se găsesc merdenele? Poţi toca astfel de subiecte, poţi găsi eroi în societate, pe care nu îi ştie nimeni. Apar zilnic, dacă stăm să ne uităm, că tot m-ai provocat, aceeaşi 100 de oameni cam pe la toate televiziunile, care se rotesc între ei. Dacă stăm să urmărim toate talk-show-urile săptămânale  şi tragem o linie nu rămânem cu nimic. Nu pleci mai bogat informaţional, mai puternic.

Eşti doar distras.

Doar distras puţin, exact! Mai vezi o ceartă, ceva senzaţional, dar nu se merge în profunzime, din păcate. Este şi greu pentru că îţi trebuie elanul tinereţii îmbinat foarte bine cu jurnalismul de avangardă, de experienţă. Oamenii au dispărut, jurnaliştii au plecat către zona de PR, unde banii se câştigă mult mai uşor. Meseria de jurnalist necesită un mare consum de energie fizică şi psihică şi valoarea aici e ca la vin, creşte odată cu numărul anilor, după foarte mult efort. Foarte puţini tineri sunt dispuşi să facă acest efort prin care, la 25 de ani, nu se gândesc că pot ajunge şefi, să aibă un salariu mai bun până la 40 de ani. Iar instituţiile media nu oferă un plan de carieră legat, de-a lungul timpului, pentru oamenii talentaţi. 

Compromisuri în presă 

Am văzut recent cazul Emiliei Şercan, care a cedat în emisiunea Eugeniei Vodă amintindu-şi de marele ei regret. Tu ai făcut vreun compromis în presă?

Minore! Singurul om din istoria omenirii care n-a făcut un compromis este Iisus. În rest, aşa cum spunea şi Maria Magdalena, să ridice piatra ăla care n-a făcut niciodată un compromis. N-ai cum, în România nu poţi. Inevitabil, şi în jurnalism, chiar şi cu oamenii pe care i-ai criticat ajungi să te legi, să ai o legătură. Te vezi cu ei zeci de ani şi ajungi la o simpatie reciprocă.

Mi-aduc aminte că exista un foarte bun jurnalist de teren, Viorel Tudorache, care a lucrat pe la „Gazeta Sporturilor“, pe la „Libertatea“, şi s-a ocupat ani de zile de Federaţia Română de Fotbal (FRF). Nu îi scăpa nicio mişcare, era, aş putea să spun, aproape pe gardurile federaţiei. Nu îi ierta, pur şi simplu, pe foştii conducători ai FRF. Cu toate acestea, Mircea Sandu şi restul celor din conducere ajunseseră să îl simpatizeze pe acest Tudorache. Atâţia ani a petrecut Tudorache scoţând la iveală tarele FRF încât la un moment dat devenise parte din Federaţie (Râde). Exista acolo ca un anticorp tolerat! Era acel cineva care îi trăgea la răspundere pe ăia din conducere să nu facă ceva greşit.

Compromisuri nu ai cum să faci. Legat de cazul Emiliei Şercan, atâta timp cât îţi faci meseria şi acestea sunt condiţiile undeva trebuie să existe jurnalişti. Iar Sorin Ovidiu Vîntu a făcut şi lucruri bune în presă, chiar dacă e pus la zidul infamiei de mulţi. El a reuşit să aducă un standard vieţii jurnalistului. Faptul că Vîntu a dat salarii bune i-a obligat şi pe ceilalţi, inclusiv pe multinaţionale, să plătească jurnliştii mai bine. Nu e ceva rău dacă cineva poate câştiga bani mulţi în presă făcându-şi meseria corect. Până la urmă e important ce rămâne după Emilia Şercan. Eu nu-s de acord cu ce a spus ea vizavi de Eugenia Vodă, pentru că atunci când te duci la interviu accepţi şi întrebări incomode şi trebuie să răspunzi la ele. Emilia Şercan şi-a făcut datoria până la urmă. În istoria presei române această doamnă micuţă, pe care eu o cunosc de mulţi ani, e o femeie extraordinar de simpatică, ar putea lăsa impresia că e o doamnă încrâncenată. Dar este o fată extraordinar de plăcută, de blândă şi de timidă. N-a apărut foarte des la televizor, deşi are un nume foarte puternic, dar a făcut lucruri extraordinare, de un curaj nebunesc. Ca dovadă că preţul plătit, în mod paradoxal, unul dintre cei mai mari jurnalişti de investigaţii pe care i-a dat România vreodată nu are un job în presă. Mă rog, colaborează cu un site. Dar nu are un job la unul dintre marile ziare, la una dintre marile televiziuni. Cam ăsta e paradoxul în România. 

Dorin Chioţea, pe vremea când conducea departamentul de Sport al ziarului „Adevărul“ FOTO Arhivă 

Cum a ajuns Dorin Chioţea şef la 23 de ani 

Cum au fost primii tăi paşi, la propriu şi la figurat, în presă?

Eram student în anul IV la Medicină şi citeam ziare de sport din clasa a IV-a. În trimestrul doi, că aşa era atunci, în primăvară, am citit din întâmplare ziarul „Sportul“, avea patru pagini. O fiţuică, dar una interesantă. Cu mai multe informaţii decât avem în presa aşa-zis sportivă de azi. De-a doua zi m-am dus la coadă la poştă, unde se aduceau ziarele, la oficiul poştal din Militari, de lângă Autogara Militari, la care se aduceau între 7 şi 20 de ziare pe zi. Trebuia să fii printre primii cinci la coadă ca să apuci un ziar. Eram întotdeauna treaz la 06.45 ca sa prind, alături de nişte pensionari, ziarul „Sportul“. Eram foarte bucuros că îl cumpăram. După trei luni de stat aşa tatăl meu a făcut abonament şi-mi aducea ziarul acasă. Primul gest pe care îl făceam acasă când venea tatăl meu, care era ofiţer în Armata României, era să iau ziarul „Sportul“. 

Mi-am dorit foarte mult să încep o colaborare când eram student în anul IV la Medicină. Făceam practică prin spitale şi aveam mai mult timp liber. Atunci am încercat să intru la „Sportul“. Am ajuns la biroul domnului Ovidiu Ioaniţoaia, am vorbit cu secretara dânsului, care mi-a zis că e ocupat, să revin peste două ore. Am revenit peste două ore, era tot ocupat, şi mi-a zis să revin peste alte două ore. Nu am mai revenit şi m-am oprit în redacţia ziarului „Ziua“. Care era pe strada Ion Câmpineanu, aproape de fosta redacţie a „Sportului românesc“, de pe Brezoianu. Acolo am dat de şeful secţiei, Dumnezeu să-l odihnească, de pe vremea aia, domnul Puiu Novac. Ioan Novac. Un jurnalist sportiv cu vechi ştate de serviciu pe extra-fotbal, dar foarte cerebral. Era pe 1 martie 1995, atunci a fost prima mea zi când am păşit într-o redacţie. Şi Puiu Novac  s-a uitat aşa la mine, eu i-am spus că îl caut. „Da, tinere, ia zi! Ştii ceva limbi străine?“. „Da, ştiu engleză şi franceză“. „Cu ce te ocupi?“. „Sunt student la Medicină“. „Bine, vino sâmbătă că avem de lucru cu colaboratori şi poate încercăm ceva“. M-am dus. Se dădeau telefoane, se prezenta toată Liga a II-a atunci, era împărţită în trei serii. Trebuia să luăm telefoane sub coordonarea lui Valentin Moraru, care acum este realizator de emisiuni la Digi24. El mi-a fost primul şef în presă. Mi-a repartizat echipe, telefoane, pe etape. Ajunsesem după patru luni de zile să cunosc toate loturile de la Liga a II-a. Eram foarte destoinic şi aşa Puiu Novac, vreme de şase luni, m-a susţinut, alături de alţi colegi, George Pârvan, Cristina Vladu, care m-au băgat pe anchete jurnalistice.

Visul meu era să am o legitimaţie de jurnalist. Când să mi-o facă după şase luni, George Pârvan, care era coleg cu mine, mi-a zis să încercăm o aventură la ziarul „Libertatea“, care fusese preluat de nişte elveţieni. La „Libertatea“ am avut prima mea carte de muncă. La „Ziua“ câştigam cam 100 de dolari, iar la „Libertatea“ câştigam 125 de dolari. După jumătate de an, toată redacţia a plecat de la „Libertatea“. Am tras de mine atunci. Fostul redactor-şef de atunci mă trimisese în Thailanda, eram prima mea deplasare, la un turneu al echipei naţionale de fotbal. Când m-am întors în februarie 1996 redacţia era goală pentru că toţi colegii fuseseră luaţi la „ProSport“, se înfinţase acest ziar şi se luaseră cei mai buni şi experimentaţi oameni din presă. M-am trezit, când m-am întors, că trebuie să fiu şef la 23 de ani şi că trebuie să încropesc o redacţie de la zero. N-aveam experienţă, am făcut 100 de greşeli, mi-au mărit salariul la 250 de dolari, dar asta era pe vremea când cu banii aştia puteai să trăieşti o lună. Nu era inflaţia. De aici am urcat uşor, uşor, pas cu pas, dar şi cu şansă. Cu siguranţă nu sunt cel mai talentat, nici cel mai inspirat, nici cel mai harnic, dar sunt unul dintre cei mai oneşti oameni din presă. Şansa, dacă îţi surâde, trebuie să fii pregătit pentru ea. Sunt oameni foarte talentaţi în jurnalismul românesc, care ar merita mult mai mult. Eu i-aş preţui pe toţi dacă aş putea să o fac, dacă aş avea bagheta magică. Eu visez încă să fac ziarul perfect la care să angajez vreo 150 de jurnalişti, cei mai buni de pe piaţă, de pe toate domeniile. Ziarul ăla ar avea o vânzare formidabilă. Sau ar exista pe internet şi lumea ar plăti pentru conţinut premium. 

Medicina a devenit hobby, iar presa meserie 

Ai profesat ca medic?

Nu am profesat. Am absolvit Facultatea de Medicină. A fost o dramă pentru părinţii mei că nu am continuat în acest domeniu, dar au acceptat ideea. Mi-a plăcut acest hobby, denumit media, care s-a transformat într-o meserie, iar meseria pentru care mă pregăteam a devenit un hobby. Mă ocup şi de chestiuni din sănătate acum, nu de anchete cât de invitaţii, dezbaterea marilor probleme, vaccinuri, boli. E un domeniu foarte sensibil pentru români, dar în acelaşi timp destul de neconştientizat. Incidenţa bolilor cardiovasculare a crescut foarte mult, incindenţa cancerelor e foarte mare. Am absolvit Medicină, dar din acel moment m-am dus cu diploma la tatăl meu, parcă îl văd şi acum, lucra la o unitate militară pe Olteniţei. Fusese uşor rebel atunci, în sensul că a spus nişte lucruri care au deranjat, şi a fost trimis disciplinar, deşi era un ofiţer valoros, undeva la margine de Bucureşti să plimbe nişte hârtii. I-am zis „Tată, uite am terminat facultatea, nu m-am făcut de râs, am avut media 9.00. Din momentul ăsta medicina există pentru mine doar ca hobby. Vreau să fac presă“.

A înţeles până la urmă alegerea ta?

Da, au înţeles amândoi. Le-a plăcut şi lor. Mă rog, eu am o teorie care spune aşa. Meseria de medic e cea mai nobilă din lume, în timp ce meseria de jurnalist e cea mai frumoasă. Cu precăderea cea de jurnalist sportiv, poate. În sport, chiar dacă fair-play-ul e clamat până la urmă bătălia, atunci când se dă, se dă cu puterile tale. Nu te mai scoate nimeni de acolo. Şi în medicină se întâmplă asta. Că la un moment dat eşti tu cu bolnavul şi cu ştiinţa ta. 

Alături de Ciprian Marica FOTO Arhivă personală Dorin Chioţea 

„La Revoluţie am văzut morţi pe străzi“ 

Unde te-a prins Revoluţia?

Eram la Zimnicea, oraşul din care sunt părinţii mei. Aveam 17 ani, eram în clasa a XI-a. Eram în vacanţa de iarnă, pe 22 decembrie, bunicii mei tăiaseră porcul. Bunica mea trăieşte şi acum, face 89 de ani anul ăsta. Nu îmi venea să cred ce se întâmplă, ce vedeam la televizor.

Înţelegeai, de fapt, ce se întâmpla?

Da, înţelegeam. Am făcut cozi pe vremea lui Ceauşescu pe frig. Pentru zece ouă stăteam la coadă şi câte două ore. Vindeam sticle şi borcane ca să putem să supravieţuim. Erau nişte lipsuri. Acea perioadă a avut şi farmecul ei, dar se exagerase foarte tare. În Bucureşti se trăia ceva mai bine ca în provincie. Nu erau restricţiile atât de mari. Revoluţia m-a prins la Zimnicea, dar am venit în Bucureşti! În zilele în care se trăgea. Stăteam în Ghencea, am văzut oameni morţi pe străzi, am văzut celebrul batalion al lui Gheorghe Trosca mort la Orizont, la fostul Minister al Apărării Naţionale, în Drumul Taberei. Am amintiri puternice legate de Revoluţie, dar nu am conştientizat riscurile. Tatăl meu, care era maior, şi-a scris memoriile din acele vremuri, pe care mi le-a dat să le citesc după 20 de ani. Le-a ţinut sub cheie pentru că a vrut să vadă cum evoluează lucrurile. Mama mea a lucrat tot în armată, iar tata a lipsit atunci două luni de acasă. Ne duceam să îi mai ducem mâncare la unitate.

Ai înţeles ce era libertatea câştigată după Revoluţie?

Am înţeles-o, dar e regretabil că poporul ăsta are, pe undeva, o genă de a nu aprecia toate lucrurile. Uită repede. Noi nu avem încă vocaţia asta încremenită într-o masă critică în societate, vocaţia nu doar de a protesta, ci şi de a urmări nişte deziderate, aşa cum fac germanii. Aşa cum o au ţările cu personalitate. România are o istorie milenară, românul e iubitor, are suflet, are nobleţe, dar n-are consecvenţă, din păcate. Asta îmi spuneau nişte nemţi cu care am lucrat la Ringier şi la „Adevărul“. „Dacă voi românii, ca întreg, aţi fi organizaţi şi consecvenţi aţi fi unul dintre cele mai bogate popoare din lume“. De multe ori, pentru că drumurile mă duc spre zona aceea a Cimitirului Eroilor Revoluţiei mă încearcă regretul ăsta şi mă întreb oare ce poate fi în sufletul familiilor morţilor de la Revoluţie. Părinţii, surorile, fraţii, copiii. Când trec pe acolo şi văd nepăsarea asta a societăţii din ziua de azi. Ce s-o petrece în sufletele acestora? Cunosc mulţi dintre cei implicaţi la Colectiv. Şi văd că lucrurile încă stagnează. Încă nu e nimeni condamnat la un an şi jumătate. Nedreptatea este, din punctul meu de vedere, poate cel mai greu de suportat decât minciuna. La fel şi nepăsarea. Sunt mai rele decât făţărnicia, sunt poveri extraordinar de greu de dus. Să le porţi în suflet după asemenea evenimente trebuie să ai o doză de eroism să te obişnuieşti cu ele. Că de resemnat nu o să te resemnezi niciodată.

„La Zimnicea, în copilărie, îmi dădeam drumul pe Dunăre în vâltoare, înotam spre bulgari“ 

Cum era copilăria ta?

Eu sunt născut la Craiova. Până la vârsta de zece ani am copilărit la Craiova. La bunici mergeam la Zimnicea. Era o foarte mare libertate. Nu mi-aş lăsa copiii acum să facă ce făceam eu în copilărie. Eu şi fratele meu ştiu să înotăm de la 6 ani. La Zimnicea ne dădeam drumul pe Dunăre în vâltoare, circa doi kilometri. Înotam în Dunăre spre bulgari circa 100 de metri. Mi-e frică ca adult acum să fac chestiunea asta. Apa circulă foarte repede. Şi Dunărea e foarte lată la Zimnicea. 

Deci erai rebel?

Nu neapărat. Eram nişte rebeli foarte temperaţi, dacă se poate spune aşa. Am avut toată libertatea din lume de la părinţii mei, lucru care nu e deloc rău. A existat un control fin din partea tatălui meu, deşi el e militar de carieră. Părinţii mei nu au fost stricţi cu mine, iar ei nu s-au ascuns de noi. Întotdeauna am ştiut unde sunt banii familiei, cât câştigă mama, cât câştigă tata, ce facem, cum facem, cum trebuie să ne drămuim. Asta ne-a ajutat. Mama mea, când era foarte tânără, făcea foarte multe lucruri, de la cusut goblenuri până la confecţionarea de haine din pături. E multilateral dezvoltată. Am deprins chestiile astea de la ea. Am învăţat de la ea să gătesc, să calc, fac foarte multe lucruri pentru copiii mei. La mine în familie nu avem atribuţiile împărţite cu nevastă-mea. Regula este că fiecare cât poate şi ce poate. Nu ai timp de nimic cu trei copii acasă. Fără să ne reproşăm câteodată ceva. E cel mai bine aşa.

Cum era la şcoală? Ţi-a plăcut să înveţi?

Da! Îmi place şcoala românească, să ştii. Eu nu o găsesc rea. Singurul reproş pe care îl fac şcolii româneşti este aplicabilitatea. Ideea că nu există încă această încurajare a dezbaterii elev - profesor. Elevul nu e încurajat să dezbată, ci doar să nu îl contrazică pe profesor. Chiar dacă au apărut profesori cu concepţii foarte moderne, dar programa a rămas încremenită cu mulţi ani în urmă. Nu s-a schimbat ceva pe fond, esenţial, în programă. Dacă urmăreşti manualele un copil de clasa a VI-a poate învăţa multe lucruri, poate prea multe, uneori. Ar fi bine să i se predea şi mai basic. Dar dacă vrei să acumulezi şi vrei să înveţi lucrurile nu stau rău în România. Plus că dezvoltarea internetului a ajutat. Merg spre zona facultăţii şi aici e cea mai bună paralelă pe care o pot face. În anii 1990, când am început eu Medicina, abia găseai nişte atlase de anatomie, în diferite limbi, rusă, spaniolă, engleză. Şi le luai de la cei de ani mai vechi. Erau aduse pe piaţa gri, nu existau în librării. Acum există tratatele americane de anatomie şi nu numai, vorbesc strict pentru studenţi, care sunt tipărite în limba română. Înainte se băteau 200 de studenţi pe ele. Dacă vrei să înveţi la cel mai înalt nivel orice acum poţi. Important e să nu ai grija zilei de mâine şi să te concentrezi pe studiu.

Care a fost partea ta preferată din şcoală?

Mi-a plăcut fiecare etapă în parte. Am trecut prin multe şcoli. În şcoala generală am fost în vreo patru locuri, în Craiova într-un loc şi în Bucureşti în trei locuri, în clasa a IX-a şi a X-a, când se dădea treapta, am fost la Liceul Matematică - Fizică numărul 4, după aceea într-a XI-a şi a XII-a, la treapta a doua, am fost la Liceul Gheorghe Lazăr. Am făcut un periplu şi am căpătat foarte multă experienţă. Dar Facultatea de Medicină a fost ceva fantastic pentru că am cunoscut oameni de elită. Nu toţi foştii mei colegi sunt practicanţi de medicină, unul dintre ei e manager la o companie de telefonie mobilă, altul e mare designer de apartamete şi vile de lux. Dar am întâlnit oameni cu adevărat străluciţi. Oameni care erau şefi de promoţie la Teologie şi erau în elită la Medicină. Am avut o colegă care a terminat prima Facultatea de Fizică, a treia la Facultatea de Medicină şi a mai făcut o facultate! Am întâlnit mentori. La Medicină există mentorat. Oricât de contestat ar fi acest domeniu nu oricine poate să ajungă un un nivel înalt. Chiar dacă unii au mai ars etape, dar nu poţi să fii prost şi să ajungi profesor universitar la Medicină. 

Dorin Chioţea, un tată fericit FOTO Arhivă personală Dorin Chioţea 

Tatăl nu a vrut să îi faciliteze cariera în Armată 

Dar tatăl tău nu ţi-a zis să te faci militar, dacă el era în Armată?

Nu! Eu mai am un frate, care este director peste cinci fabrici de confecţii din Vietnam. E cu doi ani mai mic ca mine şi a absolvit Design-ul de tip vestimentar. Nici tata şi nici mama nu ne-au îndreptat paşii către armată. Ştiam tot ce se întâmplă în armată. Pe 25 octombrie, de Ziua Armatei, părinţii aveau liber. Dar niciodată nu ne-au obligat, nu ne-au influenţat şi nici nu ne-au spus să mergem vreodată în Armată. Şi nici nu ne-au zis „Lasă, că te bag eu să îţi faci o carieră, să scurtăm puţin paşii!“. Nu a existat aşa ceva.

Şi, totuşi, de unde aplecarea pentru sport? Mergeai pe stadioane?

Nu! Tatăl meu a jucat handbal când era în liceu, ca şi mama. Şi urmăreau sport în casă, le plăcea. De aici, uşor, uşor, microbul m-a atins şi pe mine. Fratele meu a jucat şi el fotbal, a fost portar la juniorii Stelei, a prins vreo trei meciuri rezervă în Liga I, la FC Naţional. Urmăream evenimentele sportive şi le urmăresc şi acum cu mare pasiune. Din clasa a patra urmăresc zilnic ceva de sport. Acum nu mai am atât de mult timp. Cel mai pasionat om de sport pe care l-am întâlnit în viaţa mea, fără să fi făcut sport de performanţă, este socrul meu, care consumă zilnic trei - patru ore de sport. Se uită la absolut orice! E o enciclopedie ambulantă.

„Încă mă gândesc să candidez la preşedinţia FRF, oamenii din conducere se folosesc de fotbal şi nu îl tratează cu onestitate“

Cum priveşti fotbalul românesc, după atâţia ani în care i-ai văzut transformările?

Încă mă gândesc să candidez la preşedinţia FRF. Nu glumesc! E o chestiune foarte serioasă. Mi se pare o lipsă crasă de comunicare, mi se pare o ipocrizie generală ce se întâmplă acolo. Oamenii din conducere se folosesc de sportul ăsta, care nu e tratat cu onestitate. Dacă nu tratezi sportul, la ca şi jurnalismul, cu onestitate, eşti un om pierdut. Nu poţi să îl păcăleşti. E un domeniu atât de generos şi de plin de resurse pentru România încât este păcat că e la mâna unor nepricepuţi, a unor dezinteresaţi. Nu corupţia e problema. Nepăsarea şi neştiinţa îngemănate, prostia de-a dreptul, sunt criminale.

Gheorghe Hagi cred că e un exemplu bun cu ce a făcut la Viitorul.

Este un exemplu foarte bun. Dar, din păcate, cu o floare nu se poate face primăvară. Aici ar trebui să existe un prorgram de sistem, nu nişte performanţe disparate, pe ici, pe colo, izvorâte din pasiunea unui om.

Ai fost în sistem, în calitate de consilier. Se vrea sau nu să se investească în sport?

Se vrea, sunt oameni pasionaţi. Din păcate sunt puţini. E o mare realizare legea salarizării unitare pe care unii o critică pentru că nu poţi să obţi performanţe cu tehnocraţi în sport, de pildă, prost plătiţi. În Ministerul Sporturilor, un director care avea 2.000 de lei pe lună, oricât ar fi de pasionat, nu putea să îşi oprească oamenii care voiau să plece spre mediul privat. Statul trebuie să facă ceva. Sportul e un bun ambasador, dar şi o afacere. În Germania, sportul generează 120 de miliarde de euro ca business pentru poporul german. În sport există o întreagă industrie pe orrizontală. De la vânzarea de echipamente până la femeile de serviciu care fac curăţenie pe stadion. Conexiunile sunt extraordinare. 

Experienţele din Coreea de Nord şi Afganistan 

Eşti printre puţinii jurnalişti români care a fost în Coreea de Nord. Cum a fost experienţa asta?

A fost o experienţă fabuloasă, mi-am dorit mult să merg, mi-a ieşit după vreo doi ani de verificări. Este un alt tip de comunism, mult mai dur decât era cel mai românesc. L-am descris atunci în „Evenimentul Zilei“, după mine la ceva vreme a plecat şi Adelin Petrişor. N-am să pot uita vreodată, mi se pare cea mai tare experienţă pe care o poate trăi cineva care a experimentat comunismul românesc. Recomand cu căldură celor care vor senzaţii tari şi care spun că la noi a fost rău.

Acolo nu există niciun pic de libertate de exprimare, oamenii nu au simţul ideii proprietăţii, acest simţ e total atenuat, total atrofiat, nu e nimic al tău, totul e al marelui conducător. Iar frica, asta m-a uimit cel mai tare, e de-a dreptul paralizantă. O au în sânge, frica îi face să creadă ce li se picură de mici în cap despre iubitul conducător. Dar, atenţie, oamenii nu sunt proşti! Asta am simţit! Când m-am întors în ţară am dat peste povestea singurei românce căsătorite cu un nord-coreean, doamna Georgeta Mircioiu. Autoarea unui dicţionar coreean-român. O femeie extraordinară! Nu şi-a mai văzut soţul de 50 de ani! Au împreună o fată, care are 48 de ani acum. Ea are vreo 80 de ani acum. Au stat în Coreea de Nord, ea a venit cu fata în România dar nu a mai primit viză să se întoarcă acolo. Regimul i-a despărţit. Regimul, de fapt, prin asta este represiv, prin ceea ce face oamenilor obişnuiţi. Coreenii nu au voie să călătorească în propria lor ţară fără permise speciale. Mâncau rădăcini de păpădie de pe marginea peluzelor, nu aveau magazine de unde să cumpere ceva. Este foarte, foare greu. 

FOTO Arhivă 

În Afganistan cum a fost?

Dimensiunea sărăciei care există în Afganistan nu poate fi exprimată în cuvinte. Eu nici acum nu-mi pot explica de unde aveau oamenii ăia carne de oaie de vânzare pentru că nu exista iarbă pe unde să pască animalele. Totul era o dărâmătură, în 2002 Afganistanul era un stat eşuat, alături de Somalia şi alte câteva. Când m-am întors în România după patru zile de Afganistan am avut senzaţia, vreo trei luni de zile, că sunt în Occident. Le spuneam tuturor cunoscuţilor să nu mai zică de corupţie, de dezordinea de la noi. Experienţa afgană este una terifiantă. A fost şi o nebunie atunci pentru că ne-am dus în Kandahar de capul nostru, lucru pe care nu l-aş mai face acum. Dar îţi poţi da seama că există oameni năpăstuiţi, unii inconştienţi de treaba asta şi că răutatea omului şi ticăloşia omenească pot să nu aibă limite. La fel cum frumuseţea sufletului nu poate avea limite.

Ai vrut regret după tot ce ai făcut ca jurnalist?

Nu, aş lua-o de la capăt. Nu trebuie să ai regrete, nu trebuie să regreţi nicio epocă, trebuie să îţi faci tu viaţa frumoasă şi să te scoli în fiecare zi cu zâmbetul pe buze. Asta vreau să fac şi pentru telespectatorii mei de la „1Matinal“. Eu trebuie să cred în asta. Dacă nu cred în asta atunci nu mă aştept ca ei să creadă în chestiunea asta. Omul e născut să lupte, până la urmă, şi să trăiască frumos fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima. Pentru că nu ştii ce surprize te aşteaptă sau ce ţi se poate întâmpla. De aceea trebuie să te bucuri de fiecare clipă din viaţă.