INTERVIU Dite Dinesz, jurnalista din spatele seriei „Izolaţi în România“: Am multe momente când cred cu tărie că ei au ales calea mai bună şi sunt mai fericiţi

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dite Dinesz a stat de vorbă cu peste 120 de izolaţi pentru a le afla poveştile FOTO TVR
Dite Dinesz a stat de vorbă cu peste 120 de izolaţi pentru a le afla poveştile FOTO TVR

Jurnalista Dite Dinesz (46 de ani) a povestit într-un interviu pentru „Adevărul“ ce înseamnă seria „Izolaţi în România“, difuzată în fiecare luni, de la ora 22.30, la TVR 1.

Suntem în 2006. Reporterul Dite Dinesz şi cameramanul Marius Danci păşesc pe cărări neumblate pentru a aduce pe micile ecrane din lumea noastră poveştile cătunelor neştiute din România. Seria „Izolaţi în România“ se dovedeşte a fi un real succes - audienţă mare, reacţii frumoase şi o serie de premii. 

Cu speranţa că se va schimba ceva, trec zece ani

Suntem în 2016. Jurnaliştii TVR se întorc pe aceleaşi drumuri şi se reîntâlnesc la capătul a zeci de poteci din Alba, Maramureş, Suceava, Năsăud, Caraş-Severin, Mehedinţi, Tulcea, Vrancea, Neamţ, Harghita cu aceiaşi oameni. Timpul a avut răbdare cu locurile, nu a schimbat nimic, însă nu şi cu oamenii, ei sunt tot mai bătrâni şi neputincioşi, iar oamenii din lumea noastră, cei care au puterea şi datoria de a schimba lucrurile, nu au făcut nimic pentru ei. După zece ani...

Într-un interviu copleşitor, Dite Dinesz mi-a explicat diferenţa dintre lumea lor şi lumea noastră. Mi-a povestit cum trăiesc, cum se bucură şi cum plâng acei oameni, dar cel mai important, mi-a explicat de ce ei sunt mult mai fericiţi decât suntem sau vom fi noi vreodată.  

„Adevărul“: Seria „Izolaţi în România“ a fost prima dată difuzată de TVR în 2006. De unde această idee şi cum a început proiectul?

Dite Dinesz: A fost o întâmplare. Am făcut un reportaj la nişte oameni care stăteau în Costeşti-Deal, în judeţul Hunedoara. Erau doar două cătune şi m-au impresionat profund oamenii de acolo. Atunci ideea abia se aşeza, a trecut ceva timp, vreo jumătate de an, şi după această perioadă, din pură curiozitate, m-am întrebat dacă ar mai fi şi alte locuri de acest fel în România. Atunci s-a conturat de fapt ideea de a descoperi cum trăiesc aceşti oameni. Televiziunea Română a acceptat seria, a avut şi o audienţă foarte bună, iar după zece ani iată că am luat-o de la capăt.

În 2006, când ai pornit pentru prima dată la drum, care au fost aşteptările şi cum a fost de fapt realitatea?

Atunci nu găseai hărţi pe Internet, a fost greu să găsesc acele locuri, am mers mult pe intuiţie, dar parcă atunci surpriza nu era atât de mare. Eram uimită că îi găsesc, dar parcă mă aşteptam să întâlnesc asemenea situaţii. Am găsit oameni care au dat viaţă acolo sus pentru că nu au mai apucat să meargă la medic, bătrâni care nu aveau un cimitir aproape şi erau înmormântaţi în curtea casei, dar acum, după zece ani, am impresia că şocul cultural şi diferenţa le resimt şi mai puternic.

Ai crezut că vor evolua odată cu noi.

Da, în subconştientul meu mă aşteptam ca în zece ani să nu se mai întâmple lucrurile astea şi oarecum să se rezolve de la sine sau autorităţile să facă ceva pentru ei, dar nu s-a întâmplat nimic.

Cum se descurcă acei oameni?

Dacă au nevoie de o pâine sau de îngrijiri medicale, trebuie să ia o potecă la vale, să ajungă într-o comună care le e străină şi să încerce să se descurce. Unii dintre ei au patru clase, unii nu ştiu să scrie şi să citească, am găsit oameni fără pensie sau cu o pensie de doar 4 lei, poştaşul rareori urcă la ei, medicul – niciodată. Practic, ei nu se bucură de structura statului nostru, respectă în schimb regulile statului nostru pentru că plătesc impozite şi participă şi ei la alegeri, dar atât, în rest sunt foarte diferiţi de noi.

„România va fi şchioapă fără ei“

Bănuiesc că divinitatea joacă un rol important în viaţa acestor oameni. Ce înseamnă pentru ei Dumnezeu?

Pentru ei Dumnezeu e un prieten. Dumnezeu e răspunsul lor când îi întrebi cum se descurcă: „Păi mă ajută bunul Dumnezeu. Dumnezeu îmi e prieten şi uite aşa ne descurcăm, aşa se rezolvă toate problemele, de la sine.“

Dincolo de neajunsurile şi greutăţile bătrâneţii, par nişte oameni fericiţi. Aşa este?

Da! Pentru ei greutatea apare la sfârşitul vieţii, când e multă neputinţă şi atunci le este greu, mai ales dacă au copiii departe de casă sau dacă nu au copii. Atunci este foarte greu să fii singur în mijlocul pădurii, să nu te mai poţi ridica din pat, să nu mai poţi să-ţi faci o pâine sau un ceai. Dar în rest nu sunt oameni care să se revolte, au înţeles că trebuie să trăiască o viaţă singuri acolo sus, că ei pot prin propriile lor puteri, aşa le-a fost dat – să se nască acolo şi n-ar pleca pentru nimic în lume. Le place locul acela, unii dintre ei stăpânesc un munte întreg, ei sunt bogaţi, dar săraci… Şi nu ar şti ce să facă altceva, unde să se ducă? Aşa cum noi, orăşenii, n-am şti să facem ce fac ei. Îmi zicea un bătrân din Maramureş: „Şi dacă s-ar mai naşte oameni care să-şi dorească să vină aicea sus, păi n-ar mai şti să facă ce ştim noi să facem.“

Cum se raportează la lumea noastră? Pentru că până la urmă e clar că trăim în două lumi extreme de diferite, care aş îndrăzni să spun că foarte rar se intersectează.

Ei ştiu de lumea noastră, unii mai au câte un radio sau câte un televizor, alţii nu au nimic. Nu comentează. Când dădeam drumul la cameră să le iau interviul, porneam de la ziua respectivă şi ajungeam la tot felul de lucruri, dar dacă îi lăsam liberi niciodată nu ajungeau la lumea noastră. Îi mai întrebam eu – „Dar când vedeţi la televizor cum arată lumea aceea?“, „Eiii, doamnă, e diferit, da’ ce să-i faci? Noi cu ale noastre, ei cu ale lor.“ Atât de mult şi atât de diferiţi sunt încât lumea noastră nu-i atrage, ei nu se pot compara cu noi, nu există termen de comparaţie.

Cum i-ai regăsit pe acei oameni după atâta vreme?

Cei pe care i-am regăsit după zece ani erau foarte bucuroşi, ne ziceau: „Deci, nu ne-am gândit că o să ne mai revedem! De ce zece ani? De ce n-aţi venit mai repede? Da’ să mai veniţi că nu mai stăm alţi zece ani.“ Iar dintre ceilalţi, pe care acum i-am descoperit, era aşa o mare bucurie că vine cineva şi pe la ei. Îmi spuneau tot timpul: „Mulţumesc pentru omenie“, „Dar nu v-am făcut nimic“, „Aţi venit până la noi, asta e mare omenie, mare onoare. Noi n-avem şcoală, suntem aşa cum suntem, suntem înapoiaţi, cum să veniţi voi până la noi?“ Iar cea mai mare declaraţie de dragoste din partea lor a fost: „Doamnă, dar noi n-o să ne mai vedem în viaţa asta, aşa-i? Nu mai veniţi pe aici, poate în lumea ailaltă, dar oare ne-om mai recunoaşte?“ Ei au o profunzime care nu vine din cărţi, nu vine din şcoală, eu am ajuns la concluzia că toată experienţa lor şi cuvintele lor profunde vin din singurătatea pe care ei o trăiesc acolo. Nu poţi să-i spui nici măcar experienţă de viaţă, pentru că asta presupune să interacţionezi cu foarte multă lume şi să ţi se întâmple tot felul de lucruri, sigur că şi lor li se întâmplă, dar e mult mai lineară viaţa lor.

Îmi spunea un bătrân din Neamţ: „Din doi oameni unul trebuie să ierte, ca să fie pe lume numai unul rău.“ Găseşti în spatele acestor cuvinte şi înţelepciune, şi generozitate, găseşti, cum îmi imaginez eu, România aia care era acum o sută de ani şi pe care n-a trebuit nimeni să o înveţe să fie cumsecade, să fie omenoasă Dite Dinesz, jurnalistă 

Şi atunci de unde vine această înţelepciune?

Cred că toată înţelepciunea lor vine de undeva de sus, ei primesc lucrurile astea, de altundeva nu au de unde să le ia. Îmi spunea un bătrân din Neamţ: „Din doi oameni unul trebuie să ierte, ca să fie pe lume numai unul rău.“ Găseşti în spatele acestor cuvinte şi înţelepciune, şi generozitate, găseşti, cum îmi imaginez eu, România aia care era acum o sută de ani şi pe care n-a trebuit nimeni să o înveţe să fie cumsecade, să fie omenoasă şi să ducă generaţiile mai departe. Deci lucrurile astea le-au moştenit sau le primesc de undeva, nu au cărţi şi nu au experienţele noastre. Da, eu cred că sunt mai fericiţi. Mă uitam ieri în aeroport la oameni, toţi erau agitaţi, cu telefoanele în mână, toţi discutau aprins şi m-am întrebat oare oamenii ăştia sunt fericiţi? Pentru că inevitabil am alăturat acea imagine celei cu oamenii mei, de acolo de sus. Când plouă, ei stau şi se uită la nori şi stau, şi stau, pentru că ei înţeleg că sunt alte puteri mai mari decât ei şi trebuie să le accepte. Au o răbdare nativă. Am momente, foarte multe, când cred cu tărie că ei au ales calea mai bună.

De ce?

Sigur că este foarte important când îmi pui întrebarea. Dacă mă întrebi la sfârşitul vieţii, cu siguranţă îţi voi spune că ei au ales mai bine şi că ei au fost mai fericiţi, pentru că au înţeles şi au asimilat nişte lucruri şi au avut nişte momente pe care noi nu le-am avut cu toate aeroporturile noastre, trenurile şi telefoanele. Au momente din alea de linişte interioară, de pace, se regăsesc pe ei. Dar dacă mă întrebi la 30-40 de ani, când am un copil de dus la şcoală, desigur că o să-ţi spun că noi suntem mai fericiţi, pentru că avem de ales. Formula ideală cred că ar fi să se întâlnească cele două lumi. Mă doare sufletul de câte ori merg prin munţi şi văd că ei dispar şi vor fi tot mai puţini. Am găsit două cătune în care nu mai există nimeni, ne-am strecurat printre copaci ca să ajungem la case să le filmăm, dar soluţia nu este să avem numai munţi în pădure numai cu urşi, că România nu a fost niciodată aşa. Dacă oamenii aceia dispar şi rămânem doar noi cu oraşele, eu cred că o să fim dezechilibraţi la nivel macro, de acolo de undeva de sus România va fi şchioapă dacă ei nu vor mai fi în munţi. Şi atunci soluţia cred că ar fi ca lumea noastră, cumva, să încerce să se apropie de lumea lor şi să-i ajutăm să rămână acolo, să se simtă bine acolo.

Oamenii care nu pun preţ pe lucrurile materiale şi nu fug după confort

Tinerii rămân acolo?

Din păcate copiii pleacă, tânjesc după oraşe pentru că acolo nu au un viitor. Părinţii lor au fost învăţaţi să trăiască cu ce aveau, produceau şi mâncau, la asta se reducea viaţa lor, ori tinerii nu mai pot face lucrul ăsta, nu mai urcă nimeni acolo să le cumpere carne, ouă, brânză şi automat nu mai au bani din care să trăiască şi atunci pleacă în marile oraşe.

Ceea ce trebuie să fie greu pentru ei.

Gândeşte-te cum arată un tânăr de 18 ani care a crescut numai în pădure şi a mers pe poteci toată viaţa şi mergea o dată pe săptămână într-o comună unde era un magazin, ce face un tânăr din ăsta în Europa? Cum se simte el pe asfalt? Şi cât pierde ţara noastră? Pentru că aceşti oameni sunt puternici, ei nu se revoltă, ei înţeleg că asta e soarta lor şi ce bine ar fi făcut ei României dacă rămâneau acolo şi puteam noi să urcăm mai des la ei, să învăţăm noi nişte lucruri de la ei. Sunt oameni care au o filosofie extraordinară, mi-au spus: „Viaţa e un vis ce fuge“, „Doamnă, acuma te culci, acuma te trezeşti şi viaţa s-a dus“, „Adunăm toată viaţa lucruri, doamnă, şi de ce? Că nu luăm nimica cu noi.“

Nu pun preţ pe lucrurile materiale.

Nu au nevoie de lucruri materiale, ei nu fug nici după confort, nici după obiecte. Nu există aceste noţiuni pentru ei. Eu cred că natura îi ajută foarte mult, la ei toate anotimpurile se amestecă, ei merg prin ploaie, eu cred că toate gesturile noastre zilnice de confort sunt inutile. De multe ori, intenţionat ne alegeam pensiunile care să fie în pădure, departe de civilizaţie, de asfalt, şi atunci simţeam că intru atât de mult în contradicţie cu lumea şi cu oamenii ăia şi cu poveştile pe care trebuia să le asimilez, fugeam de asfalt, de tehnologie, nu ne mai interesa. Foarte rar vorbeam cu familia, iar când mă întorceam acasă îmi trebuiau câteva zile pentru a găsi un sens, pentru că foarte multe lucruri mi se păreau inutile.

Ce ai învăţat din toată această poveste?

Foarte multe. În primul rând, noţiuni precum bucurie, fericire, Dumnezeu, complet diferite de ce ştim noi. Pentru ei, Dumnezeu e o certitudine, El e acolo în fiecare zi, chiar dacă nu e preotul la biserică sau chiar dacă nu au biserică, chiar dacă nu au Biblie în casă. E un Dumnezeu umanizat, pentru că pentru ei Dumnezeu e aici, lângă tine, şi vorbeşti cu EL şi este Unul neintermediat, fără preot şi fără biserică. Îmi zicea un bătrân: „Şi când eşti pe potecă zici «Tatăl Nostru» şi te rogi şi să vezi ce bine e.“ Fericirea pentru ei este faptul că sunt acasă şi e linişte, nu e fericirea pe care o găsim noi aici, în oraşe, o stare extraordinară, să ne ţină într-o anumită tenisiune, nu, pentru ei fericirea este pacea pe care o găsesc ei seara sau când îşi fac treaba sau că sunt copiii sănătoşi. Singurătatea nu e când eşti în putere şi casa e singură în mijlocul pădurii, nu, singurătatea e neputinţa de la sfârşitul vieţii, când îşi dau seama că nu mai pot face anumite lucruri, când îşi dau seama că nu mai au pe nimeni care să-i ajute fizic să mute ceva dintr-o parte în alta. Suferă foarte mult pentru că nu mai pot munci, pentru ei viaţa înseamnă muncă.

Ei nu aşteaptă nimic, se descurcă singuri (...) Nu se plâng niciodată. Ei au răbdarea să aştepte să treacă timpul şi să nu se lupte cu el. Noi aici, în oraşe, ne luptăm foarte mult, ne revoltăm, ne luptăm între noi, cu timpul, ei nu se luptă cu nimeni, fiecare îşi vede de treaba lui. Ei înţeleg altfel timpul şi viaţa Dite Dinesz, jurnalistă

Cum ar putea fi ajutaţi aceşti oameni?

De mutat nu poate fi vorba, le-am face rău, ei nu s-ar adapta undeva jos, ei sunt bucuroşi când îşi văd muntele, când văd liniştea de acolo. Un drum i-ar ajuta foarte mult, fie şi forestier, pentru a veni copiii mai uşor acasă, un medic care să urce periodic la ei, acolo unde sunt bătrâni cineva care să le ducă pâine din când în când şi să-i mai ajute la treburile casei, copiii să aibă bursă pentru a merge la şcoală, pentru că în multe zone s-au desfiinţat şcolile. Putem face multe lucruri pentru a-i ajuta, pentru a le face viaţa mai uşoară acolo. Nu cred că s-ar adapta, să-i muţi cu totul în jos.

Autorităţile nu au făcut nimic pentru aceşti oameni?

Nu, sunt doi-trei primari care au mai făcut câte un drum forestier.

Dar ei aşteaptă ajutor?

Nu, ei nu aşteaptă nimic, se descurcă singuri, foarte multe case nu au curent. Asociaţia Free Mioriţa şi Iulian Angheluţă încearcă de trei ani să le pună curen. Iulian este singurul cu care eu m-am întâlnit în toţi anii ăştia despre care oamenii spuneau că a făcut ceva şi vedeam şi eu că aşa este. El le-a pus panouri solare, iar el nici măcar nu reprezintă autorităţile, ci o asociaţie şi totuşi face ceva pentru ei, îţi dai seama ce ar putea face oamenii care dispun de resurse, care chiar au bani? Ei fiind o minoritate ar trebui incluşi într-o categorie şi să aibă reduceri, ei plătesc acelaşi impozit, dar n-au asfalt, ei plătesc impozit, dar la ei nu are cum să ajungă Salvarea, plătesc impozit, dar învăţătorul nu mai urcă la ei, dar tu, ca Stat, nu-i dai o bursă copilului să înveţe şi să nu renunţe la şcoală? Foarte mulţi copii au renunţat şi e de înţeles, pentru că nu e uşor deloc să mergi în fiecare zi patru ore pe potecă, dus-întors, când e vreme bună, e bine, dar când plouă, când ninge? Bine, ei nu se plâng niciodată. Ei au răbdarea să aştepte să treacă timpul şi să nu se lupte cu el. Noi aici, în oraşe, ne luptăm foarte mult, ne revoltăm, ne luptăm între noi, cu timpul, ei nu se luptă cu nimeni, fiecare îşi vede de treaba lui şi înţeleg altfel timpul şi viaţa.

Durerea şi neputinţa unui jurnalist: „Îmi venea să urlu“

Care este satisfacţia unui astfel de reportaj?

Cea mai mare satisfacţie a mea ca jurnalist este când telespectatorii îmi spun că au plâns sau au râs în anumite momente şi mă regăsesc eu şi îmi dau seama că sunt aceleaşi momente în care eu acolo sus am plâns sau am râs. E o bucurie fantastică pentru că am reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu asta  mi-e clar, să transmit ce am trăit eu acolo pe ecran, asta este cea mai mare bucurie. A doua este că telespectatorii, care nu aveau nicio obligaţie, îmi scriu şi mă roagă să facem ceva pentru oamenii ăştia, mă roagă să le dau conturi în care să le depună bani sau adrese unde să le trimită alimente. Eu mă duc fără prospecţie unde mă duc, mă duc la întâmplare, iar acum o lună am fost în Mehedinţi, unde am întâlnit cinci bătrâni atât de neajutoraţi, atâta durere şi neputinţă am găsit în casele lor, iar când a fost difuzată ediţie, pur şi simplu mi-a explodat Facebook-ul, o noapte întreagă nu am dormit.

Ce vă spuneau telespectatorii?

Erau oameni care mă rugau să fac ceva. După trei zile nu am mai rezistat, le-am dat un cont şi cu banii strânşi m-am dus eu să cumpăr alimentele, pentru că nu aveam cum să le explic cum să ajungă acolo. Apoi m-am dus cu maşina să le duc alimente. Am fost atât de fericită să aflu că cu o zi înainte a fost un telespectator a fost pe la ei şi le-a dus câte un cozonac şi ceva medicamente, omul acela a reuşit să ajungă la ei. Reacţia lor este ceva....era un bătrân care îmi zicea: „Ne-aţi dat destul, doamnă, nu mai aduceţi, vă rog eu, nu ne mai trebe, ne-aţi dat destul.“ Un om care nu ştie să scrie şi să citească se uita la mine încovoiat şi zicea: „Da’ de unde-s astea doamnă?“, „De la oameni.“ Iar el stă şi se uită la mine şi mă întreabă foarte mirat: „De la oameni?“, „Da!“, „Oameni...“ Şi-i curgeau lacrimile, în lacrimile alea am înţeles tristeţea că atât de târziu în viaţa lui a aflat că pot fi oameni pe care să-i intereseze viaţa lor şi să facă un gest pentru ei. Niciodată de când fac eu meseria asta nu s-a cuagulat atât de mult durerea în mine.

....

L-am avut pe Petre, un om aplecat, cu probleme de vorbire, care o viaţă întreagă a trăit acolo sus, iar nevasta lui era bolnavă la pat şi erau ultimele ei zile. Petre se agăţa de mine şi încerca să-mi spună ceva, eu încercam să-l liniştesc, eram pregătită şi m-am dus cu un medic la ei şi el îmi zicea: „Bani, bani.“ A vrut să-mi spună că nu are bani şi-i curgeau şiroaie de lacrimi. Când i-am dus ajutoare, mi-a spus: „Numai, numai, pân’ la Paşte.“ Îmi spunea că are de mâncare până la Paşte. Ce om trebuie să fii ca tu să primeşti lucruri şi să spui că nu mai vrei, că îţi ajung până la Paşti? Efectiv s-a cuagulat durerea în mine, m-am urcat în maşină şi-mi venea să urlu ca lupii, aş fi putut să urlu groaznic de nedreptate. Marea mea durere este când mă sună câte un om sau îmi scrie şi-mi spune: „Doamnă, vreau să ajut, nu am bani mulţi.“ M-a sunat o bătrână din Bucureşti în vârstă de 90 de ani, abia vorbea, şi mi-a zis: „Am o pensie mică, dar vreau să fac ceva pentru oamenii ăştia.“ Şi atunci mă gândesc ce să le spun eu lor? Îmi vine să le spun, doamnă, ţineţi-vă banii, ştiu că aveţi nevoie de ei, lăsaţi că o să încerc eu să iau bani de la cei care au şi care trebuie să-şi facă datoria. Nu mă aşteptam ca simpli telespectatori să reacţioneze atât de mult şi din puţinul lor să vrea să le dea lor, pentru că ce le-au dat oamenii ăştia? Le-au dat cred o linişte fantastică, pentru că peisajele acelea te liniştesc, te duc în altă lume, şi oamenii ăştia fără şcoală ne învaţă atât de multe lucruri. Eu nu ştiu dacă am reuşit în astea câteva cuvinte să-ţi spun, dar atât de multe lucruri profunde m-au învăţat ei în perioada asta. Un băiat de 18 ani mi-a zis „Cum să-mi fie urât aici, singur? Dumnezeu e prietenul meu, e aici cu mine.“ Cred că şi în cinci vieţi trăite aici în oraş, şi în care să fi făcut chiar şi meseria de jurnalist, nu cred că reuşeam să învăţ atâtea lucruri. Atât de recunoscătoare le sunt eu oamenilor ăstora care stau acolo sus. Când îi vedeam nu puteam decât să îi îmbrăţişez şi să mă bucur de fericirea lor, toţi mi-au zis: „Mulţumesc pentru omenie.“ Aici am învăţat ce înseamnă cuvântul ăsta: omenie. „Mulţumim că aţi stat de vorbă cu noi, bine că aţi trecut pe aici, că ne- trecut viaţa altfel când mai vine cineva şi vorbeşte şi cu noi...“Îi lăsam să vorbească două-trei ore, pentru că ştiam că le face bine, ei neavând cărţi, filme, poveşti în care să se regăsească, îşi retrăiau viaţa povestind. Aşa îmi explic că atingeau o mulţime de stări, plângeau, râdeau, şi ne transmiteau şi nouă. Oamenii ăştia au o forţă fantastică, extraordinară este forţa lor.

Cum reuşeşti să treci peste neputinţă şi furie, pentru că mi se par nişte sentimente care apar inevitabil într-o astfel de situaţie.

Eu îmi iubesc atât de mult reportajele încât trec peste, eu mă văd pe mine că sufăr, dar îmi zic „stai acolo, stai că avem treabă“. Desigur că mă reîntâlnesc cu suferinţa, dar o liniştesc. Când ajung acasă, după cinci-şase zile de stat în munţi, atunci mai răbufneşte şi nu pot să-i uit. Eu stau la semafor şi-mi vin imagini, sunt încă acolo, nu reuşesc să ridic podul, las lumilie legate. Din păcate, ori cât de multe poduri aş lăsa eu către ei, nu pot să-i ajut atât de mult pe cât mi-aş dori. Am încercat, le sunt profund datoare telespectatorilor care m-au ajuta să le duc ajutoare şi i-am făcut fericiţi pe acei bătrâni măcar o perioadă. Faptul că ei ştiu că cineva i-a căutat, cred că i-a luminat cât de cât, dar neputinţa a rămas acolo.

TV



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite