Horia Vîrlan, la Adevărul Live: „Eu trebuia să fiu inginer constructor, ca tatăl meu, dar m-am lăsat de facultate, devenind oaia neagră a familiei“
0
Horia Vîrlan (52 de ani) a vorbit la Adevărul Live despre al treilea sezon al show-ului „Mama mea găteşte mai bine“ şi a împărtăşit secrete din experienţa de bucătar.
„Mama mea găteşte mai bine“, competiţia culinară care pune concurenţii pe jar, reîncepe luni, 12 septembrie la Prima TV, de la ora 19:30. Cel de-al treilea sezon va aduce şi bună dispoziţie întreţinută de prezentatorul emisiunii, Valentin Sanfira, cunoscut cântăreţ de muzică populară.
Horia Vîrlan a vorbit la Adevărul Live despre al treilea sezon al show-ului „Mama mea găteşte mai bine“ Şi a dat detalii despre munca într-o bucătărie profesionistă şi pune sub lupă felul în care românii mănâncă.
Adevărul: Emisiunea „Mama mea găteşte mai bine“ revine cu sezonul trei, la Prima TV. La ce să se aştepte telespectatorii?
Horia Vîrlan: Sunt multe lucruri la care trebuie sa se astepte, în primul rând la distracţie multă. Gătitul este ceva plăcut, nu numai pentru gurmanzi, dar şi celor care sunt mai puţin mâncători de produse alimentare. Ne aşteptăm la echipe care sunt mai bine pregătite decât în sezoanele anterioare. Le văd mult mai bine pregătite şi mai organizate, lucru care au lipsit tuturor echipelor care au fost în concurs. Avem un element nou- o lingura mare de lemn care este folosită de mine drept Jolly Joker. Ofer lingura echipei care pierde, in speranta ca va mai veni o data in emisiune, atunci cand voi hotarî împreună cu echipa. De multe ori echipele sunt foarte apropiate ca valoare. Trebuie să existe un câştigător, dar sunt echipe care merită să mai vină o dată.
Au existat întâmplări amuzante la filmări?
Întâmplări amuzante sunt pentru cei care privesc, dar pentru cei din platou sunt groaznice. De exemplu, mânerele oalelor se ard, nu că ar fi de proastă calitate, dar focul este dat la maxim de teamă că se scurge timpul şi n-o să reuşească. Şi pute în platou că îţi vine să îţi iei câmpii. Chiar şi atunci când gust din preparat, simt acolo gust de material ars.
Moda show-urilor culinare e un adevărat fenomen. Cei care câştigă merită să fie numiţi bucătari sau nu?
A fi bucătar este o meserie. Una este să găteşti acasă şi alta să găteşti industrial, profesional. Bucătari mai au până să devină. Aud tot felul de la aşa zişi bucătari care spun că au avut o chemare către gătit. Nu ştiu dacă e chemare. Probabil ai fost nevoit la un moment dat să găteşti şi ţi-a ieşit bine. Dacă ţi-a ieşit şi data viitoare înseamna că e bine, îţi zici hai să încercăm şi ai pornit pe drumul ăsta. Dacă ai şi aplecare spre frumos, către plăcutul ochiului, către arome, atunci poţi să te numeşti bucătar, bineînţeles, învăţănd, studiind.
Valentin Sanfira şi Horia Vîrlan revin din 12 septembrie la „Mama mea găteşte mai bine“ FOTO Prima TV
O altă modă în aceste show-uri e dată de ţipete. La „Mama mea găteşte mai bine“ au rost ţipetele?
Nu, pentru că nu are cine să ţipe. Valentin nu face treaba asta. Eu mai ţip în cameruţa din care îi urmăresc pe concurenţi, dar în niciun caz nu aş face aşa ceva. De ce să îi cerţi pe săracii oameni? Sunt oricum speriaţi, îngroziţi de ce se întâmplă în platou... Lasă-i să gătească în pace. Şi aşa unele mame sunt foarte rele. Am văzut certându-şi copiii într-un hal în care eu nu pot face acasă.
Bunica v-a insuflat pasiunea pentru gătit. Ce v-a atras cel mai mult atunci când o vedeaţi că găteşte?
Mâncarea. (Râde) Mi-a plăcut de mic să mânânc, nu se vede? (Râde) Am copilărit la bunici. Bunica din partea mamei avea o bucurie de a găti. Nu făcea prăjituri, doar plăcinte, dar gătea diverse. Perioada de toamnă-iarnă, când nu prea aveai că să faci pe afară, stăteai pe lângă bunica, în bucătărie, unde era cald şi bine. Încet-încet am început să fac şi eu una-alta şi mi-a ieşit. Nu acesta era drumul meu în viaţă, eu trebuia să fiu inginer constructor, ca tatăl meu şi ca fiica mea, dar m-am lăsat de facultate în primul an. Am fost oaia neagră a familiei.
Şi regretaţi?
Nu regret acum. Dar o lungă perioadă de timp după ce am renunţat la facultate, am fost blamat de familie. N-a fost prea frumos, dar a trecut.
În armată, de fapt, s-a cristalizat acestă pasiune, când aţi gătit pentru un întreg detaşament de militari. Cum a fost experienţa?
Pot să spun că de atunci a cam început meseria. Nu eram profesionist, eram student, reuşisem la facultate şi făceam armata, nouă luni pe atunci. Ne încorporau în septembrie şi era o perioadă în care toţi trebuia să muncim, până în decembrie când depuneam jurământul. În perioada aia am fost undeva la Giurgiu, acolo depănuşam porumb, ceva groaznic. S-au îmbolnăvit şi bucătarul şi plutonierul de intendenţă care se ocupa de bucătărie şi comandantul a întrebat cine ştie să gătească, cine vrea. „Euuuu, euuu!“, că ştiam să mai fac mâncare şi pentru a scăpa de sarcinile alea. Nu am nimerit din din lac în puţ, în schimb trebuia să mă trezesc în loc 5 dimineaţa, la 2 dimineaţa, pentru că trebuia să pregătesc masa de dimineaţă care era întotdeauna o masă caldă. Mi-am făcut o echipă de încă doi colegi şi am început să gătesc. Luam marfă de la fermă, găteam pentru ei, începusem să fac micul comerţ socialist. Dădeam de la fermă lapte de la noi, de acolo primeam una-alta. Şi uite aşa îmi scoteam şi ţigările, îmi mai dădeau câte o sticlă de coniac pe care trebuia să o dau locotenentului major pentru că spunea că îl arde pe gât şi aşa mai departe. Au trecut mulţi ani de atunci, dar îmi aduc aminte cu plăcere.
Aţi jucat rugby. De ce nu aţi mers pe calea asta?
Când eram eu copil, erau profesori şi antrenori de la cluburi care veneau prin şcoli să recruteze tineri cu oarecare aptitudini pentru diverse sporturi. Au venit şi la noi în şcoală cu mingea de rugby. Ne-am jucat şi noi, nu tuturor le-a plăcut. Mie mi-a plăcut. Întâmplător aveam un vecin mai mare ca mine ca juca rugby de trei ani, la Sportul Studenţesc. Aşa am jucat şi eu la Sportul Studenţesc pentru o perioadă de timp. Până la urmă am renunţat că mama mi-a zis: „Mă, nu e de tine. Stai acasă!“. Mi-ar fi plăcut, pentru că e un sport interesant, un sport de golan, jucat de gentleman, pentru că, întradevăr, trebuie să fii un domn ca să faci un sport atât de dur ca acesta fără să accidentezi voit şi cu răutate, cum sunt alte sporturi. Faţă de alte discipline, în rugby ce spune arbitrul este lege, nu se contestă, nu se comentează. Ăsta este un lucru frumos pentru un sport atât de dur.
FOTO Eduard Enea
La un moment dat aţi fost plecat din ţară cu diferite contracte. De ce nu aţi rămas să gătiţi în altă ţară?
Nu mi-a plăcut nici în America, nici în Ungaria. În Marea Britanie m-a plăcut şi aş fi rămas, dar nu a mai vrut soţia mea. Acolo mi-am încheiat şi cariera de expat, am rămas după aceea acasă. A fost o experienţă plăcută. În Marea Britanie lucram la o companie care era răspândită peste tot. Eu eram mult mai bine pregătit, luasem şi anumite examene, şi am fost mutat de ici-colo. Am văzut mai multe localităţi din Anglia, fără să plătesc eu. Nu mi-a plăcut, însă, că la această companie se gătea mai low. La primul meu contract în Anglia, am lucrat cu un bucătar foarte bine pregătit şi atunci am înţeles eu că gătitul este mai mult decât s[ amesteci ingrediente. Trebuie să te apropii de ingrediente, să fii îndrăgostit de ingedientele pe care le vezi pur şi simplu ca pe nişte cumpărături. Nu, sunt prietenii tăi şi dacă îi iubeşti aşa cum ţi-ai iubi familia, atunci îţi iese. Altfel, nu.
Cum a fost experienţa muncii în afara ţării? Existau atunci prejudecăţi faţă de români?
Voi reveni la primul meu contract, la bucătarul-şef, care a fost bucătar la BBC 2, bucătar pentru un studio american, bucătar şcolit în Franţa. Un beţiv, dar excelent bucătar. El mi-a insuflat dragul de gătit, dar era o persoana imposibilă. Din „bulgar tâmpit“ nu mă scotea, deşi ştia bine că sunt român. După primul an au venit nişte indieni foarte bine pregătiţi. Ştia că sunt indieni, dar din „maimuţe chinezeşti“ nu i-a scos pe ăia. (Râde) Ăsta era stilul lui.
După atâţia ani merită sacrificiul? E meseria pe care v-aţi dorit-o?
Da. Fără niciun fel de dubiu. Cred că aş fi fost şi un inginer bun pentru că sunt un bun organizator. Joc şah din copilărie, am fost bun la matematică, astea toate converg spre un bun organizator.
Aţi primit vreodată vreun reproş pentru un preparat care nu a fost pe placul cuiva?
Reproşuri primeşti o mulţime. Am primit şi aplauze, am gătit şi pentru persoane importante, dar lucrurile acestea mie nu-mi place să mi le amintesc pentru că nu cred că sunt oameni mai buni decât alţii, doar pentru că sunt mai cunoscuţi. În Statele Unite am lucrat într-un restaurant unde veneau oameni mai în vârstă şi a venit odată un grup de turişti cu tot felul de afecţiuni cronice. O doamnă a venit în bucătărie şi a întrebat dacă nu pot să fac un desert pentru diabetici. Am făcut un desert cu kiwi, banane, frişcă neîndulcită şi câteva arome, pe care l-am pus pe un pat de musli de tărâţe şi ovăz, pe care le-am îmbăiat cu un sirop fără zahăr. Le-am servit chestia asta şi aşa fericire mare pe ei n-am văzut până atunci la un consumator. Au venit cu toţii în bucătărie, ne-au dat bere şi ce-am mai vrut noi şi ne-au aplaudat.
Ştiu românii să mănânce bine sau nu?
Românii încă bâşbâie. Învaţă să mănânce bine. Pot să spun că în ultimii 5-6 ani, au început să-şi găsească identitatea din punctul de vedere al gastronomiei. Ştiu ce vor. Nu mai sunt atât de zăpăciţi după sushi, am văzut restaurante cu acest specific din ce în ce mai goale. Bucătăria italiană se mănâncă peste tot, cu paste, pizza e cel mai simplu pentru bucătari să gătească şi pentru consumatori să digere. Dar românii se îndreaptă tot mai mult spre bucătăria românească, dar nu mai vor bucătăria aia „ca la mama acasă“, tocana aia plină de ulei, ci o bucătărie românească adaptată perioadei în care trăim, cu valorile nutriţionale de acum, iar asta este bine. Românii devin nu mai sofisticaţi, ci mai ştiutori.
FOTO Eduard Enea
România are bucătărie tradiţională sau e un amalgam de influenţe?
România este din 1918, până atunci nu a existat. Au existat Principatele Unite timp de câţiva zeci de ani şi înainte n-a existat nimic. Au fost doar Moldova, Ardealul şi aşa mai departe, fiecare cu influenţele celor care i-au condus. Partea de sud cu puternite influenţe turceşti, datorită perioade fanariote, Banatul cu sârbii şi cu austriecii, Bucovina cu austrieci, Ardealul cu ungurii. Dar, totuşi, putem să vorbim de o bucătărie românească, de un nucleu, pentru că tot cei pe care i-am enumerat, până la urmă sunt români. Există ceva comun, dar cu influenţe. Fiecare ţară are o identitate, dar beneficiază de influenţe. Bucătăria românească e frumoasă şi ar fi şi mai bine dacă ar fi dezvoltată de oameni mai chiar pricepuţi de cât mine. Eu încerc pe cât pot să o promovez, dar cred că nu e suficient. Cred că ar trebui şi autorităţile să se implice puţin în dezvoltarea culturii gastronomice.
Toamna a venit, ce le recomandaţi celor care ne urmăresc să mănânce în acest sezon?
Acum e o toamnă mai mult văratică, deci e bine să mănânce ce mănâncă în cursul verii. Să mănânce cât mai multe legume şi carne cât mai puţină în perioada asta. Iar cei care au cămări, să-şi păstreze şi nişte preparate conservate pentru iarnă. Şi când zic conservate nu mă refer doar la borcane cu murături şi zacuscă, ci şi la legume congelate, pentru că sunt mai gustoase în perioada asta. Cei care reuşesc, o să aibă şi o iarnă mai plină de vitamine.
Ce părere aveţi despre moda produselor bio/eco? Sunt ele mai bune sau nu?
Eu nu cred în asta. Sunt unii care încearcă să cultive produse pe ogoare, pe câmpuri şi în zone mai ferite de chimicale, dar până la urmă plouă, pânza freatică se deplasează, până la urmă nu poţi să fii sigur că tot ce este pe acolo este absolut curat. Şi presupunând că este aşa, ce facem noi când le adunăm pe toate astea şi facem o mâncare? Mai adăugăm ceva în mâncarea aia şi nu mai este eco, nu mai este bio. Nu mai vorbim că se adresează unei minorităţi a populaţiei, cei care îşi pot permite să cumpere aşa ceva. Este o modă doar pentru unii nu? Şi îi lăsăm pe ceilalţi să moară. Mie nu mi se pare bine, nu cred că e corect.
Va exista vreodată în România un restaurant cu stele Michelin?
Când o să avem şosele, dragul meu. (Râde) Ghidul Michelin este un ghid al camionagiilor, de acolo a plecat, pentru că aveau şi ei nevoie de restaurante pe rutele pe care mergeau.
Credeţi că asta ar fi singura problemă?
Bucătari buni avem, ar mai fi o problemă a igredientelor prime, care nu sunt chiar de cea mai bună calitate în România şi nu există furnizori, asta am spus-o de multe ori. Ar trebui să existe furnizori mai serioşi, care ar putea să fie mai serioşi dacă nu ar mai fi atât de pedepsiţi de autorităţi. Îi pedepsesc pentru că fac bani, nu pentru alt motiv. Dacă nu putem rămâne şi fără ghid, că putem să mâncăm şi aşa. Mâncăm produse cu cartofi prăjiţi şi cu maioneză. (Râde)
Se încarcă comentariile...
