Domnule Andrei Pleşu,

Numele meu este Florin Grozea şi sunt la fel de departe de generaţia dumneavoastră precum sunt de departe de generaţia care a făcut hit din melodia „Despacito”.

Am aproape 38 de ani şi nu am participat la niciun festival muzical anul acesta. Totuşi, sunt un fin observator al curentelor muzicale actuale şi cred că sunt un român care a ascultat cu atenţie [nu doar “a auzit”] multă muzică veche, inclusiv Beatles, Elvis Presley, Bob Dylan.

Nu sunt doar un consumator avid, sunt şi un analist al muzicii comerciale: am scris o carte dedicată artiştilor aflaţi la început de drum, apărută la editura Polirom în 2013.

Vă citesc din când în când, atunci când subiectele abordate de dumneavoastră în editorialele Adevărul mă interesează. Recunosc că sar peste cele cu subiect politic şi recunosc că uneori caut în DEX unele cuvinte pe care le folosiţi.

Am spus câteva ceva despre mine în deschiderea acestei scrisori-deschise pentru ca să înţelegeţi de ce NU puteam să ratez editorialul intitulat „Despacito” de azi, 7 august 2017.

Andrei Pleşu a ascultat hitul momentului şi scrie despre el?

Oh, dar asta este o şansă unică pentru mine pentru a vedea dacă veţi aborda acea „prăpastie dintre generaţii” care apare [uneori violent] în orice discuţie despre muzică: „tinerii din ziua de azi”, „muzica s-a stricat”, „nu mai e nimic decent”, ”pe vremea noastră era altfel”.

Ce am descoperit? dumneavoastră abordaţi această prăpastie între generaţii, dar într-o formă elitistă, care induce pe mulţi în eroare! Cu cât pare mai deştept un text greşit, cu atât e mai periculos.

Şi, deşi în începutul articolului pare că înţelegeţi această prăpastie şi chiar o denunţaţi...

E firesc să rămîi prizonierul modelor şi modelelor muzicale ale debutului tău juvenil de ascultător şi dansator. Îmi aduc bine aminte cum bombăneau părinţii şi bunicii noştri cînd ne vedeau petrecînd sălbatic” pe ritmuri de Samba şi Cha-Cha, ca să nu mai vorbesc de Rock şi Twist. N-aveau dreptate. La rîndul meu, cad, pesemne, în acelaşi păcat.

Deşi pare că înţelegeţi, imediat apoi vă aruncaţi într-o analiză superficială a melodiei „Despacito”, a videoclipului şi contextului cultural actual.

Da, îmi asum: Domnule Andrei Pleşu, nu aţi înţeles nimic din „Despacito”!

Nu e ca şi cum era obligatoriu să înţelegeţi piesa verii 2017, dar dacă tot aţi făcut efortul de a o analiza, daţi-mi voie să vă spun unde greşiţi, după părerea mea.

Să începem cu prejudecata că „muzica se strică din ce în ce mai tare”:

Asistăm la o tendinţă spre monotonie ritmică şi spre suspensie melodică. După o piesă mai veche, din vremea mea”, rămîneai cu impulsul de a fredona (cu mici gesturi de accent dansant). Acum, ai mai curînd impulsul de a bîţîi spasmodic şoldurile, braţele şi capul.

Domnule Andrei Pleşu, muzica comercială a vremurilor noastre este din ce în ce mai apropiată de esenţe, de rădăcini. Omul preistoric a început probabil să „facă” muzică folosind beţe şi pietre care construiau un ritm repetitiv. [Vă recomand cartea lui Daniel Levitin „This is your brain on music” care abordează din perspectivă antropologică evoluţia muzicii în istoria umanităţii]

În contextul muzicii de dans, monotonia ritmică” este o sublimare către esenţe, nu un semn al superficialităţii muzicale.

De asemenea, ca autor şi compozitor de muzică, vă spun din experienţă că SIMPLITATEA este dezideratul oricărui creator de geniu, de la simplu ritmul tobă-bas al lui „Billie Jean” de Michael Jackson, la simplitatea armoniilor „Let it be” de Beatles, de la simplul pas 2-1 din ritmul „We will rock you” de Queen, la simplitatea Porţii Sărutului a lui Constantin Brâncuşi...

Mai clar spus: orice creator mediocru va şti să construiască ceva complicat şi întortocheat, doar un geniu ştie să atingă sublimul prin simplitate.

Nu spun că „Despacito” este la nivelul Queen sau Brâncuşi, spun doar că argumentul folosit de dumneavoastră nu este unul relevant în această discuţie: faptul că muzica este simplă NU înseamnă că este de proastă calitate. Este o prejudecată folosită de cei care nu au creat niciodată un act artistic, o prejudecată pe care nu o voiam în sistemul dumneavoastră.

Să trecem la videoclip:

Stilistica noilor succese e, de asemenea, direct legată de regia vizuală a „clip”-urilor. Ţi se dă ceva de ascultat, dar ţi se dă mult mai mult de văzut. Eşti asaltat de scenografie, anecdotică, gesticulaţie.

Mi se dă mult mai mult? Păi asta e bine, nu e rău! Internetul ieftin şi, în general, accesul uşor la tehnologie digitală performantă ne-a oferit posibilitatea de a consuma produse muzicale mai complexe, care alături de componenta AUDIO vine şi cu cea VIDEO.

Aşadar, ascultătorii nu folosesc doar un simţ [auzul] pentru a consuma un produs artistic! Videoclipul vine cu o poveste paralelă cu cea transmisă de versuri şi de interpretarea artiştilor, aducând un plus de valoare, construind un strat nou de mesaj. Unul şi mai bogat, pentru că simţul vizual este mai ofertant decât cel auditiv.

Eu susţin că nu suntem asaltaţi de scenografie”, ci ajutaţi” şi îmbogăţiţi”.

Totul e hiper-dinamic, multicolor, incendiar. Dacă aş fi muzician, aş resimţi oarecare frustrare: clip-ul sufocă melodia. Cîntarea pare o simplă anexă, pretext al unei „înscenări” baroce.

Din nou, argumente şi epitete pe care eu le văd ca pozitive [pentru că dau un plus de valoare actului artistic] sunt prezentate de dumneavoastră ca nişte critici.

De ce e rău ca o melodie despre iubire şi viaţă să fie hiper-dinamică, multicoloră, incendiară? Eu aşa văd iubirea, de cele mai multe ori. dumneavoastră cum o vedeţi? Melodia în discuţie, „Despacito” este despre iubire, sex, distracţie, vară. Aşadar videoclipul subliniază acest mesaj şi îi oferă noi valori, folosindu-se de culori şi forme potrivite.

Fiind muzician, nu am simţit frustrare când regizorul şi echipa lui mi-au „îmbogăţit” melodia - dimpotrivă, am fost supărat când regizorul nu a adus nimic în plus la nivel vizual!

Fireşte, nu pretind versuri subtile, metafizică, abisalităţi. Dar nu mă pot abţine, cînd parcurg vorbele cîntecului, să am mici îngrijorări (pre-)apocaliptice... Despacito e, evident, o declaraţie de amor, cu „obiective” previzibile: interpretul îi explică iubitei că ea e „magnetul”, iar el e „metalul”.

Domnule Andrei Pleşu, obiectivele oricărei melodii sunt previzibile: vor să ne transmită o stare. Faptul că ştim rezultatul [vom cânta, ne vom întrista, vom dansa] nu strică experienţa drumului!

Şi nici iubirea de o vară nu cere subtilităţi şi metafizică!

Şi apropo... Ce este apocaliptic” la un bărbat care vrea să iubească o femeie? Cum se sfârşeşte lumea dacă există iubire fizică?

Dimpotrivă, mi se pare cel mai natural lucru de pe Pământ. Natural de când există umanitatea [şi aş supralicita spunând că iubirea fizică este ”creatoare de lumi”, în antiteză cu „apocaliptică” = „distrugătoare a acestei lumi”]

Să citim în continuare editorialul dumneavoastră...

Comparaţia cu Beatles este punctul culminant al unei manipulări!

Comparând „Despacito” cu Beatles, cea mai iubită trupă din istoria muzicii, autorul se poziţionează pe o poziţie imposibil de atacat!

Cu siguranţă cititorii îi vor da dreptate [„E o mizerie Despacito în raport cu Yesterday”], păcăliţi de mecanismul manipulativ: comparăm mere delicioase şi uşor de mâncat ACUM, cu nectarul zeilor din Olimp.

Nici textele Beatles-ilor nu erau heideggeriene. Dar se adresau unui registru al sensibilităţii mele, de natură să stimuleze un început de reflexivitate: „Nu mai sunt nici jumătate din cel care-am fost. O umbră îmi întunecă viaţa. Brusc a revenit ziua de ieri!” (Yesterday). Sau: „Cînd mă aflu în necaz, Fecioara Maria vine la mine şi-mi spune un cuvînt înţelept: lasă lucrurile să fie aşa cum sunt!” (Let it be!).

E o păcăleală această comparaţie!

Sigur că „Despacito” nu este „Yesterday”, dar nici nu îşi doreşte să fie! Nu a fost creată pentru a fi „Yesterday”, nu se doreşte „Yesterday” şi nu trebuie descifrată precum „Yesterday”. Ambele piese îşi au locul în vieţile noastre, una va fi ascultată în liniştea casei, alta va fi dansată pe o terasă, pe malul mării.

De ce ne manipulaţi, domnule Andrei Pleşu?

Să înţelegem că nu e ruşinos să te uiţi la Las Fierbinţi”, din când în când, pentru amuzament şi relaxare, dar e ruşinos să dansezi pe Despacito”?

Ştiu doar această melodie din muzica lui Luis Fonsi, dar personal descopăr cu această ocazie un interpret cel puţin la fel de bun precum Paul McCartney sau John Lennon. Da, e cu totul alt registru, e cu totul alt timbru şi abordare, dar e un cântăreţ de valoare!

Nu e nimic ruşinos să dansezi şi să guşti muzica unui artist bun, asta vreau să subliniez.

Îmi vine să spun că acest tip de muzică nu are şansele de „clasicizare” pe care le-au avut Rock-ul şi Twist-ul. Că Luis Fonsi şi sud-coreeanul PSY nu vor avea posteritatea unor Elvis Presley şi Bob Dylan

Ooo, dar cine suntem noi să ştim ce va intra în istorie şi cine va deveni clasic”?

Din câte citesc în presa vremurilor piese precum „La isla bonita” Madonna, „Dancing Queen” ABBA, „Radio Gaga” Queen au părut criticilor nişte experimente superficiale. Doar istoria ne va spune ce se pierde şi ce rămâne în mentalul colectiv.

Eu deseori mă abţin să dau verdicte, pentru că îmi asum că sunt prea subiectiv. Şi nu doar declar, cum faceţi dumneavoastră în acest editorial, ci îmi asum.

Lumea a intrat într-un soi de acceleraţie, perfect exprimată de inflaţia agitaţiei dansante, a precipitării ritmice.

Acceleraţia asta e ceva benefic, dragi prieteni!

Accelerăm spre viitor, pentru a scăpa de trecut. Accelerăm experienţele, pentru a trăi mai mult. Accelerăm schimbarea, pentru a găsi soluţia optimă.

Cu atît mai interesant, dacă nu de-a dreptul paradoxal, e titlul acestui hit: Despacito. Care, în traducere, înseamnă „încet, încetişor”... Luat ca îndemn, e un titlu înţelept, o invitaţie la încetinire salvatoare, la postura imobilităţii contemplative.

Nu, nu, nu. Finalul acestui editorial este cel mai deranjant, pentru mine!

Domnule Andrei Pleşu, nu sunt deloc de acord...

Nu vreau „încetinire salvatoare” [cum să încetinesc când eu vreau să trăiesc?].

Nu vreau „imobilitate contemplativă” [cuvântul „imobilitate” mă duce cu gândul la închisoare, la spitalul de nebuni].

Nu vreau înţelepciune în muzica de dans. Eu vreau doar să dansez!

Ştiţi că în societatea umană, ca şi în fizică, starea de stabilitate înseamnă moartea. Doar moleculele care se mişcă rapid se dezvoltă!

Iar obiectul care conţine moleculele cu cea mai mare viteză este cel mai fierbinte.

La fel de fierbinte precum e vara asta Despacito”, domnule Andrei Pleşu.