Metier, je te mange! Cum miroase industria muzicală

„Unii se bucură de muzică, alţii profită de ea, fiecare după cum poate. Banii şi muzica se împacă doar dacă oamenii învaţă să le ţină împreună.”

Discuţia pe acest subiect a început de mult, s-a repetat de multe ori, dar în glumă, pănă când vorbind cu un coleg de breaslă canadian, aflu că acolo, dacă spui că eşti muzician eşti întrebat care este de fapt meseria ta, din care trăieşti.

Despre felul în care eşti privit la noi nu are rost să vorbim, pentru că aici se explică. La fel, orice preocupare sau metodă care nu se încadrează într-o cutumă occidentală, modernă, bazată aproape exclusiv pe acţiune, pe eficienţă, este privită printr-o grilă care te marginalizează la cea mai mică abatere. Mă gandesc şi la cei care sunt luaţi în balon de fiecare dată când împărtăşesc un punct de vedere diferit sau chiar superior, nealegându-şi foarte bine mediul în care s-o facă. E ca şi cum gâştele te-ar persifla după ce le-ai dat orzul.

S-au schimbat legi, doar pentru ca unii să vândă, indiferenţi la conţinutul lipsit de consistenţă originară.

Muzica a ajuns şi o marfă ca oricare alta, în afara artei, dar confundată cu aceasta, putând fi vândută de absolut oricine are ocazia unei combinaţii sau a invăţat să facă comerţ. S-au schimbat legi, doar pentru ca unii sa vândă, indiferenţi la conţinutul lipsit de consistenţă originară, internetul este sufocat de adevărate bătălii, virtualul permiţând încălcarea oricarei reguli, dar nu şi adaptarea unor strategii de marketing, valabile în lumea materială. Aşa cum o lege interzice comercializarea maşinilor ”second hand” pentru a ajuta producătorii de automobile, aşa cum legile interzic comercializarea anumitor remedii naturale pentru a facilita dezvoltarea parazitară a producţiei de alcool sau medicamente, la fel şi muzica s-a trezit ambalată în cutii frumoase, cu sclipici, irezistibile mai ales pentru cei mai puţin informaţi şi vândută pe aceleaşi criterii meschine ca orice obiect inert.

Până şi unele CD-uri cu muzică clasică, produse de case mari, au început să arate libidinos. Speculanţii au inventat meseria de ”executive”, pe care îl interesează strict profitul, iar artiştii au acceptat asta pentru că nu au avut altă variantă, în dorinţa lor de a trăi linistiţi făcând ceea ce le place şi de a lăsa cifrele pe mâna altora. Când au văzut că nu e bine să accepţi nepricepuţi în domeniul căruia te-ai dedicat, era prea târziu pentru a mai alege altceva. Sistemul era deja atât de bine pus la punct, încât s-au trezit acaparaţi şi obligaţi să procedeze conform unor norme abuzive şi nepotrivite cu natura domeniului. De ce s-a întâmplat asta?

Pentru că nivelul intelectual al celor implicaţi este mult sub ceea ce le-ar putea oferi cu adevărat muzica sub forma ei artistică. Pentru că profesioniştii se tem atăt de tare să nu fie amatori, încât ajung să renege însăşi etimologia cuvântului ”amator”, atribuit celor care iubesc cu adevărat ceea ce fac. Pentru că unii nu acceptă că au greşit şi refuză schimbarea.

Cine stabileşte nivelul artistic în raport cu afacerea muzicală? Artistul? Publicul? Nici vorbă. Doar negustorul.

Toată această industrie stă pe umerii unor oameni dedicaţi, abandonaţi în propria lor pasiune, bucuroşi că pot alege să-şi câştige şi existenţa materială din ceea ce le place, dar al căror statut este uneori pus la îndoială. De către cine? Tocmai de către cei care percep fenomenul prin prisma propriilor limite şi nevoi imediate, incapabili să-şi adapteze gândirea şi simţurile, dar foarte ambiţioşi. Unii ar fi foarte fericiţi să se descopere mai repede un înlocuitor artificial al artistului, care doar să execute, fără să se implice spiritual. Practic, cei care contestă profesia de muzician sunt pe acelaşi calapod ca cei care parazitează acest sistem. Comportamentul lor riscă să elimine artistul din muzică. Altfel nu-mi explic de ce iese atât de multă muzică de proastă calitate, din moment ce contează doar cum vinzi.

Cine stabileşte nivelul artistic în raport cu afacerea muzicală? Artistul? Publicul? Nici vorbă. Doar negustorul, care o face şi el ca tot omul, după cât a învăţat. De ce se cântă prost şi se scrie neinspirat? Nu pentru că nu ar fi artişti sau că nu ar mai fi idei, ci pentru că e suficient aşa, industria ştie cât să bagi ca să scoţi mai mult, fără ”eforturi” gen inspiraţie, mediu, influenţă, spirit, stil etc. Doar puţin ”bullshit” şi mult sclipici. Dacă lumea multă acceptă şi aşa, de ce să mai pierzi timp? Nu izvorul e problema, ci locul în care se varsă. Dar să nu cădem în patima lamentaţiei…

Oamenii fac bani din muzică de mii de ani, doar că în ultima vreme, cam de la ”Payola” încoace (o situaţie care arată că ”producătorii” dau şpagă radiourilor încă din anii `50), lucrurile au cam luat-o razna, numai din cauze naturale: lăcomie şi ignoranţă. Muzica a apărut simultan cu capacitatea omului de a gândi. Afacerile au apărut când unii s-au trezit că pot profita de cei care nu folosesc acest preţios dar al gândirii. Există picturi din Neolitic, descoperite în Tanzania, cu oameni folosind instrumente de suflat. Neoliticul nu e o casă de discuri, ci o perioadă derulată cu mult timp înaintea apariţiei trabucului şi a ghiulului, iar picturile rupestre au apărut înaintea  tabloului imens cu portret, din spatele biroului.

Atunci când şi de ce a trecut muzica la regimul „profi”?

Înainte de dezvoltarea unor instrumente specializate precum flautul, oamenii şi-au folosit vocile şi au lovit tot felul de obicete, pentru a păstra ritmul în timpul ceremoniilor. Amatorismul în muzică sau cântatul de plăcere există din zilele în care au avut nevoie, dar mai ales timp pentru recreere. Chiar şi acele instrumente rudimentare au fost construite de muzicieni tot ca exerciţiu de recreere. Atunci când şi de ce a trecut muzica la regimul ”profi”? Din cauza lui Edison? Odată cu izbucnirea democraţiei dar şi a analfabetismului în muzică, în anii 50? Nu cred. Biblia (mă refer desigur la Pentateuh) se referă la muzicieni care cântau la curtea regelui David sau a lui Solomon şi mă gândesc că acei oameni erau plătiţi. O mie de ani mai târziu, teatrul grec a folosit muzicieni pe care i-a plătit. Asta înseamnă că avem o istorie de minimum 2500, mai degrabă 4000 de ani de când există muzicieni profesionişti.

Tradiţia teatrului s-a extins către Roma şi a cuprins întreg Imperiul Roman. Teatrele erau folosite mai mult pentru lupte între animale şi întruniri majore, dar dincolo de tragicomedia zilnică, aveau loc spectacole de muzică şi dans, iar oamenii implicaţi erau plătiţi. În toate aceste contexte, muzicienii erau împărţiţi în două categorii: cei care cântau pe bani şi cei care cântau pentru a se recrea. Atâta timp cât angajatorii erau educaţi, artiştii erau respectaţi, chiar dacă erau plătiţi modest. Niciun profesionist nu prea putea trăi exclusiv din muzică, decăt dacă era angajat la o curte mai importantă sau era…foarte bun. Vă sună cunoscut?

În Evul Mediu au existat două moduri de a câştiga bani din muzică. Jongleurii şi menestrelii umblau din oraş în oraş pentru a distra oamenii la nunţi şi alte distracţii. Cu puţină şansă, găseau un ”sponsor” mai bogat şi astfel menestrelul hoinar ajungea maestru muzical al curţii. Dar nu orice curte îşi permitea acest lux. Uneori angajamentul era doar temporar, oferind muzicianului posibilitatea de a petrece o iarnă caldă, distrând lumea după mese, ţinând companie oaspeţilor şi oferind lecţii celor mai tineri.

Un alt mare angajator al Evului Mediu a fost Biserica. Muzicienii proveneau din diferite ordine sau medii laice, beneficiind de o mai bună formare muzicală. J.S. Bach, spre exemplu, a scris dar a şi cântat muzică religioasă în biserică. Avea de crescut peste 20 de copii, toţi ai lui. Între timp s-a dezvoltat şi teoria muzicală, partiturile putând fi trimise dintr-un loc în altul, păstrându-se astfel inegritatea compoziţiei. Prin secolul XIII, muzicienii aveau deja o ”lingua franca” şi puteau să se adune în comunităţi în care un maestru sau altul transmitea mai departe arta în forma ei cât mai pură, precum şi pe diferite clase, reprezentând nivelul fiecăruia de măiestrie şi inspiraţie. Existau muzicienii de curte, trataţi ca servitori de către nobilime, muzicieni din biserici, care aveau de obicei şi alte surse de câştig (Bach, că tot vorbeam de el, a vândut o vreme băuturi spirtoase) şi muzicienii itineranţi, menestreli şi ”klezmorim”, care cântau când şi cum puteau.

Odată cu dezvoltarea Renaşterii şi a apariţiei clasei de mijloc în Europa, muzicienii au început să se desprindă de curte, să se elibereze de condiţia angajării ca ”om de casă” şi să se adune în diferite ligi, beneficiind astfel de protecţie legală şi alte avantaje. O singură audiţie era necesară, fie şi pentru un muzician sărac, pentru a intra într-o astfel de uniune, prin care puteai găsi mai uşor de lucru şi te puteai pregăti mai bine. În aceste condiţii, prestigiul muzicienilor a crescut, la fel şi poziţia lor în nou formata clasă de mijloc. Aceste bresle stabileau nivelul plăţilor, stabilizând astfel ”piaţa”.

Tot pe atunci, un aurar pe nume Gutenberg a descoperit o metodă de tipărire, cu o presă care putea include şi simboluri muzicale. În acel moment a intervenit întrebarea: cine deţine drepturile? Cel care a scris muzica sau cel care a tipărit-o? Editorii au început să cumpere poartituri de la compozitori, până când cele două părţi au ajuns la o înţelegere prin care drepturile erau împărţite 50/50. Se pare că le-a convenit, din moment ce acelaşi gen de relaţie se poartă şi acum, dar într-un mod mai abuziv şi grosolan. Dar să nu generalizăm…

De aici a pornit întrebarea legată de modalităţile autorului de a-şi proteja interesele şi de a-şi continua procesul creativ. În Franţa, conceptul de idei protejate a căpătat o formă legală pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. America cea nouă s-a consolidat prin Constituţie, care în articolul 1 dădea Congresului abilitatea de a promova progresul ştiinţei şi al artelor prin asigurarea unui mediu în care autorii şi inventatorii să-şi poată proteja lucrările. Autorităţile ajutau artiştii. Astfel, Lumea Nouă se obişnuia cu concepte noi precum ”copyright” şi proprietate intelectuală. Muzica nu a evoluat prin aceste măsuri, în schimb practicarea şi dezvoltarea ei au devenit preocupări recunsocute oficial ca fiind profesii.

Primul caz major dezvoltat pe tema proprietăţii intelectuale a apărut prin 1850, când John McTammany a inventat ”pianola”, un pian mecanic. El a descoperit că fabricarea unui instrument şi vânzarea acestuia reprezintă două aspecte diferite, iar pianola nu a avut succes până nu a fost preluată şi distribuită de Aeolian Organ Company, in 1888.

Au trecut 11 ani până când pianul cu pedale, care rulează un cilindru din hârtie groasă perforată, conţinănd ”inregistrarea”, să devină cunoscut pe piaţă. În câţiva ani s-au vândut 75.000 de exemplare şi peste un milion de role perforate. În 1920, afacerea ajunsese la 20 de milioane de dolari, În 1921, din cele 341652 de piane vândute, 60% erau mecanice. O nouă întrebare apărea: cum să plăteşti autorul pentru acele hârtii perforate care-i reproduc muzica? Nu era acelaşi lucru ca în cazul partiturilor. Era vorba de un suport mecanic, nu de compozitor în carne şi oase.

Acum, în aglomeraţia haotică a pieţei, contractele capătă dimensiuni ridicole, iar baza lor devine din ce în ce mai diluată în interese meschine şi imediate. Pe atunci se ţinea cont şi de artist ...

Fiecare exemplar vândut însemna un acord pentru drepturi , parafat între autor şi editor. După doar câţiva ani, acest concept devenea şi mai important, aşa cum observăm atunci când aveam de-a face cu drepturi şi contracte. Acum, în aglomeraţia haotică a pieţei, contractele capătă dimensiuni ridicole, iar baza lor devine din ce în ce mai diluată în interese meschine şi imediate. Pe atunci se ţinea cont şi de artist…

Deci muzica a însemnat bani de mii de ani. La fel cum noţiunea de ”music business” ne arată eşecul intenţiei de a combina echilibrat arta şi comerţul, ajungând o burtă imensă care digeră neregulat sunete, ni se arată şi o ecuaţie: muzică = ~ afacere. Până şi amatorii sunt implicaţi în comerţul cu muzică: ei cumpără instrumente, partituri dar mai ales înregistrări. Muzica şi-a urmat evoluţia, conţinând valoare spirituală, prin puterea oamenilor de a-şi transmite valorile fundamentale.

Acolo unde sunt bani din ce în ce mai mulţi, va exista din ce în ce mai puţină măsură, mai puţină calitate.

Afacerea, ca orice sistem abuziv, s-a dezvoltat civilizat, cel puţin pâna la intervenţia corporatistă. Din acel moment, confuzia de termeni şi de metode de lucru a dus la din ce în ce mai multe conflicte de principiu, iar lăcomia şi lipsa de adaptabilitate va duce la acelaşi deznodământ de care au avut parte toate imperiile: sucombarea sub propria greutate. Chiar înainte ca Edison să imprime muzica pe foaie de tablă, muzica şi mediul de afaceri au avut o relaţie problematică. Bună sau nu, muzica absoarbe o grămadă de bani în producţie, promoţie şi distribuţie. Acolo unde sunt bani din ce în ce mai mulţi, va exista din ce în ce mai puţină măsură, mai puţină calitate. Acest fenomen atrage automat o bună parte din viciile omeneşti: avariţie, corupţie, impostură şi din ce în ce mai mult ”bullshit”. De aici contradicţia dintre placerea de a comunica prin sunet şi dorinţa de a profita incorect de acesta. Ajungem la ideea conflictului dintre pasiune şi interes, dintre a lua şi a da, dintre virtute şi viciu. Toate sistemele rumegătoare rulează practic aceeaşi marfă, pentru că orice intră în sfera profitului nemăsurat şi a trocului brutal, orice intră pe mâna celor care nu cunosc, devine o marfă depersonalizată.

Muzica se dezvoltă natural datorită respectării aceloraşi reguli, a măsurii, a ritmului  şi a armoniei, dar mai ales a spiritului celor aleşi să o aibă în grijă. De aceea există sub forma unui fenomen ciclic, fără final. Afacerile, însă, au ajuns într-o fundătură din care e posibil să avem toţi de câştigat. Afacerea creează un context pentru comerţ, dar astăzi funcţionează pe baza unui sistem care mai funcţionează doar întreţinut artifical. Artistul a produs tot timpul indiferent de felul în care s-a vândut, cu intenţia inţială de a-şi face viaţa mai frumoasă şi de a transmite un mesaj unificator. În natură, spiritul şi materia sunt complementare, pentru că sunt pe ”mâini” sigure. Odată ce ce echilibrul este lăsat la îndemâna omului, acesta capătă stabilitate în raport cu individul sau grupul de indivizi implicaţi. De aceea nu va fi niciodată linişte.

Industria muzicală a început să-şi roadă coada şi va sfârşi prin a se autoconsuma până la dispariţie.

Anumite practici au devenit paradigme, cu rol esenţial în dezvoltarea mediului muzical. De aceea e imposibil să mai separi muzica de afacere. La fel şi în cazul oricărei forme de artă. Banii ung roţile sistemului, indiferent de modul de exprimare. Muzicienii au nevoie de un mediu sănătos în care să se dezvolte, iar acest mediu nu poate fi format decât într-o profundă cunştinţă de cauză. Muzica este un cuvânt care descrie capacitatea omului de a ordona sunetul. Unii se bucură de muzică, alţii profită de ea, fiecare după cum poate. Banii şi muzica se împacă doar dacă oamenii învaţă să le ţină împreună. Industria muzicală a început să-şi roadă coada şi va sfârşi prin a se autoconsuma până la dispariţie. Va apărea desigur un alt parazit, dar important este că miezul rămâne intact. Schimbarea este iminentă şi e provocată chiar de către cei care nu prea agreează schimbarea.

Până atunci, cei care câştigă din muzică la fel cum ar câştiga din orice negustorie, indiferenţi la nuanţele propriei lor existenţe, ar putea să încerce, măcar de gura lumii, să practice puţină muzică, să mai schimbe poziţia în care au amorţit şi să sufle măcar într-un fluier, nu doar contra vântului.