Dana şi Iron Maiden. Demult, o altă vară, la Obelisc

O voce aparte: Bruce Dickinson  FOTO: Sever Gheorghe

Dacă virtuozii britanici de la Led Zeppelin au oferit lumii o muzică nemaiauzită, din care avea să se desprindă ulterior ceea ce avea să se numească heavy metal, Iron Maiden înseamnă trupa care a rafinat acest gen şi care a dominat topurile de specialitate din 1980 încoace.

Cele peste 80 de milioane de discuri vândute de grupul din Insulă reprezintă cea mai consistentă pledoarie pentru “Fecioara de fier”.

Bere şi Bucegi fără filtru

Bruce Dickinson (solist vocal, 54 de ani), Steve Harris (bass, 57 de ani), Dave Murray (chitară, 56 de ani), Adrian Smith (chitară, 56 de ani) şi Nicko McBrain (tobe, 61 de ani) au alcătuit nu doar quinta roială din heavy metal, ci şi unul dintre puţinele energizante cu care generaţia noastră, a decreţeilor, a traversat, mai uşor sau mai anevois, anii roşii, suferinţele din dragoste sau nopţile la Obelisc, în Costineşti, cu vermut, bere şi cu Bucegi fără filtru.

O legendă - Steve Harris     FOTO: Sever Gheorghe

O voce aparte: Bruce Dickinson     FOTO: Sever Gheorghe

Janick Gears, o chitară în inima Bucureştiului FOTO: Sever Gheorghe

Îi descoperisem pe cei de la Maiden în clasa a X-a, pe o bandă ORWO, de magnetofon, a unui coleg de liceu, Giani, la sfârşitul unei ore de UTLM. M-am îndrăgostit însă de Iron Maiden printr-a XII-a, cred, în 1987, când am ascultat prima oară ”Alexander The Great”, de pe albumul “Somwhere in Time”. Ceea ce m-a făcut să le caut discurile, să le ascult de zeci de ori şi să decretez, fără ezitare, că Bruce şi colegii săi alcătuiesc cea mai bună trupă heavy metal din toate timpurile, peste Judas Priest sau Accept. Mai târziu, prin 1990, am cumpărat de la un coleg de facultate, care locuia pe lângă piaţa Dorobanţi şi ai cărui părinţi lucrau la o ambasadă din Occident, şase discuri EMI, originale, cu Iron Maiden, pe care am plătit, la vremea respectivă, o mică avere.

Li se spunea „Moartea pe schiuri”

Gambrinus, o bere din Epoca de Aur  FOTO: etimpu.com

Bateriile R20 erau un accesoriu de bază în vacanţele de pe vremuri  FOTO: etimpu.com

O adresă rătăcită

Tot de Iron Maiden se leagă o amintire de neşters. Era o vară fierbinte la Costineşti, înaintea plecării în armată, şi locuiam la cort, undeva peste calea ferată, într-o gospodărie în care fiecare ungher era ticsit de blatişti din toate colţurile ţării. Eram gaşcă mare, în frunte cu Luthe, unul dintre prietenii buni din perioada aia, şi în fiecare noapte stăteam lângă cort şi dezbăteam însufleţiţi toate fleacurile din lume, după ce ne întorceam de la “Ring” sau de la “Tineretului”, unde trupa Redivivus se dezlănţuia, la sfârşitul programului, cu coveruri Whitesnake sau Europe. Acolo, în curtea în pantă unde ne instalaserăm cortul, am cunoscut-o pe Dana, din Roşiorii de Vede, o fată cu cei mai verzi ochi pe care-i văzusem vreodată. Avea 16 ani şi, după intensitatea privirii ei, cred că mă plăcea tare mult. Din casetofonul Sanyo, mono, cu pârâiturile specifice unei înregistrări precare, răzbăteau acorduri Iron Maiden, iar Dana nu spunea mai nimic. Eram rocker, eram student, îmi lăsasem părul lung, toată lumea era a mea şi nu mi se părea demn să-i acord importanţă unei puştoaice care se visa medic pediatru; doar nu se făcea să râdă de mine toată gaşca de golani. La finalul vacanţei, Dana mi-a lăsat adresa, urma să plec la oaste şi să ne scriem, dar am rătăcit-o prin rucsacul plin cu tricouri, baterii R20, casete audio, tenişi spălăciţi şi cărţi poliţiste.

Basul şi cu toba mare

1998: cu părul la fel de lung ca al lui Steve Harris  FOTO: Radu Preda

Din 1999, cvintetul a devenit sextet: Adrian Smith, care fusese înlocuit, pentru o perioadă, de Janick Gears (acum în vîrstă de 56 de ani), s-a întors, astfel că Iron Maiden a devenit una dintre puţinele trupe cu trei chitări solo.

Am fost prezent la trei din cele patru concerte susţinute de Iron Maiden în România, ultimul – miercuri seară, în Piaţa Constituţiei. Pe mine m-a fascinat mereu Steve Harris, pe care l-am socotit pilonul trupei. Prolific şi pe scenă (majoritatea compoziţiilor Iron Maiden îi poartă semnătura), şi acasă (este tatăl a şase copii), Harris pare să ducă o luptă în fiecare concert, strunindu-şi basul ca pe un armăsar. În copilărie, Steve a jucat la juniorii echipei de fotbal West Ham United, gruparea londoneză pe care o simpatizează şi acum. După Revoluţie, aveam cercel şi plete, iar prietenii îmi spuneau că semănam cu, se putea altfel?, Steve Harris. Iar eu mă umflam în pene şi îmi purtam geanta de pacă ar fi fost o cutie de bas.

Running Free

24 iulie 2013, Piaţa Constituţiei. Publicul Iron Maiden n-are vârstă       FOTO: Sever Gheorghe

În anatomia Iron Maiden, Harris şi McBrain înseamnă, cu siguranţă, coloana vertebrală, Murray, Smith şi Gears – carnea, iar Dickinson – sufletul. Împreună, britanicii degajă energie cât o termocentrală şi am simţit-o şi în 1995, la Polivalentă (când solist vocal era, provizoriu, Blaze Bailey), şi în 2008, pe stadionul “Cotroceni”, şi miercuri seară, în Piaţa Constituţiei. Cei şase magnifici au tratat Bucureştiul cu toată deferenţa, s-au bucurat să fie în România şi le-au mulţumit, de asemenea, bulgarilor, sârbilor şi englezilor care au completat rândurile celo 15.000 de fani din Piaţa Constituţiei. Concertul a fost, ca de fiecare dată, o sărbătoare şi s-a încheiat cu “Running Free”, la doi paşi de Casa Poporului, amintirea încă apăsătoare a vremurilor când Iron Maiden era doar visul unei nopţi înstelate la Obeliscul din Costineşti.

Dacă pe Dana n-am reuşit s-o mai găsesc, m-am consolat cu altceva: pe Iron Maiden n-o să-i pierd niciodată.

Bucureşti, 24 iulie 2013. Setlist Iron Maiden

Moonchild

Can I Play with Madness

The Prisoner

2 Minutes to Midnight

Afraid to Shoot Strangers

The Trooper

The Number of the Beast

Phantom of the Opera

Run to the Hills

Wasted Years

Seventh Son of a Seventh Son

The Clairvoyant

Fear of the Dark

Iron Maiden

Aces High

The Evil That Men Do

Running Free

Acest articol a fost publicat şi pe blogul personal: alinpaicu.ro