Al Bano şi „nostalgia canaglia”/doamna care ne-a făcut de râs, la Sala Palatului

Am fost aseară la concertul Al Bano şi Romina Power (de fapt: Al Bano feat. Romina Power) de la Sala Palatului. Şi mai corect ar fi fost să se cheme Al Bano & Friends – sau, şi mai bine, Al Bano & Relatives, deoarece pe scenă au urcat mai toate rudele artistului, de la fiul său, care a interpretat trei cover-uri, la mama sa, de nouăzeci şi ceva de ani, care vorbea în dialect sicilian.

Fapt care e perfect coerent cu imaginea şi creaţia unui artist în vârstă de 71 de ani, cu o carieră neîntreruptă de aproape 50 de ani, şi care, în tot acest timp, s-a inventat şi reinventat, reuşind să treacă cu bine peste încercări extrem de dificile în carieră (cum a fost despărţirea de Romina Power, după aproape 30 de ani de cântat împreună) şi peste momente de ridicol (un loc 20 din 24 la Eurovision, în 2000 – alături de o cântăreaţă din Elveţia).

Sală plină, biletele sold out cu mult înainte de concert. O întreagă economie la negru extrem de prosperă, în jurul Sălii Palatului, în seara concertului, cu parcagii cerând 20 de lei pentru locul de parcare, „că aşa voia muşchii lor” – dar asta e altă poveste. Un public senior, venit pentru reputaţia lui Al Bano (aflat anul acesta la al doilea concert în România), dar, mai ales, pentru a-i vedea din nou pe Al Bano şi Romina cântând împreună (despărţirea lor – conjugală şi artistică – a avut loc în 1999).

I.              Concertul începe cu un filmuleţ despre copilăria lui Al Bano, în Sicilia, apoi solo-uri Al Bano, poveşti, discuţii cu pianistul şi cu publicul. În sfârşit, după o aşteptare calculată, îşi face apariţia Romina. E îmbrăcată în haine indiene văratice, largi şi colorate, e blondă şi are o voce groasă, de cântăreaţă de jazz. Romina cântă „America, America” (un filmuleţ pe ecran cu o fiică a cuplului într-o decapotabilă, prin deşert), apoi o piesă nouă, în engleză, apoi o poezie. Pe scenă rămâne Yari Carrisi, singurul fiu al cuplului, care cântă la chitară nişte cover-uri. Se întoarce Albano – a trecut aproape o oră din concert – şi începe alte solo-uri: arii de operă. În pauză, între ele, ne spune că Romina e plecată „să se facă şi mai frumoasă”.

Şi aici are loc un moment interesant, pe care unii l-ar numi „tipic românesc”. O doamnă din public, din partea din faţă a sălii (unde sunt locurile VIP), merge în faţa scenei şi îi cere microfonul lui Al Bano. Într-o engleză chinuită, îi comunică artistului of-ul ei: „toţi cei de aici” – zice ea – „am venit aici să ascultăm cântecele vechi, ale voastre, nu cântecele astea… Vreeem cântecele veeechi!!”. Vocea femeii e sugrumată de emoţie şi de indignare.

Sala murmură, iar în jurul meu aud chicoteli şi comentarii dezaprobatoare: „chiar nu mă aşteptam la aşa ceva!”; „cât de românesc!”. Al Bano îi spune femeii că ştie perfect de ce a venit lumea acolo, dar că trebuie să aştepte – şi cinci ore, şi zece, dacă vrea el –, iar apoi îi lipeşte, în joacă, o „ştampilă” împăciuitoare pe frunte.

E clar că atitudinea femeii a fost inadecvată, fapt trădat chiar de vocea ei sugrumată. Dar avea ea dreptate – dincolo de faptul că „ne-a făcut de râs”?

Dacă te gândeşti că femeia a dat multe milioane pe acel bilet, şi că ea plătise pentru o marfă anume – vechile hituri, şlăgăroaiele, cum s-ar spune –Sharazan, Felicita & co –, ei bine, atitudinea ei este, din perspectiva unei vânzătoare de zarzavaturi de la piaţă, justificată: eu ţi-am dat banii, tu de ce nu-mi dai marfa pe care mi-o doresc/mi-o imaginez eu?

Ceea ce nu înţeleg vânzătoarele de zarzavaturi de la piaţă e tocmai diferenţa dintre „marfa pe care mi-o doresc” şi „marfa pe care mi-o imaginez”. Da, probabil că acea femeie – şi cu ea o parte a publicului – îşi doreau şlăgăroaiele, şi nu neapărat doar pentru că acestea erau ceea ce cunoştea şi înţelegea acel public din cariera artistului (by the way, concertul se numea Al Bano feat. Romina, nu Al Bano şi Romina – deci Al Bano era starul şi era concertul lui). Şlagărele însemnau, pentru ei, propria tinereţe, vremurile când „lumea era bună” şi, vorba cântecului, „nostaliga canaglia” (click aici pentru cine doreşte să-l reasculte) loveşte exact în acest mod: cu un gust dulce-amar, pentru care eşti dispus să plăteşti şi (mai multe) sute de euro.

De aici imaginea unui cuplu Al Bano şi Romina idilic, care nu s-a schimbat cu nimic şi care cântă exact ca în 1984, când câştiga locul I la San Remo cu Ci Sara. Asta e marfa pe care mi-o imaginez. Apropo, dacă vocea lui Al Bano a rămas destul de apropiată – sau chiar a evoluat frumos – faţă de vocea de la San Remo, din 1984, vocea Rominei nu mai are nimic în comun cu cea de acum 30 de ani; şi să fi vrut, cei doi n-ar fi avut cum să reediteze San Remo.

Dar lumea s-a schimbat, şi lumea muzicii în mod special. Şi cei doi artişti au evoluat, inevitabil (din fericire pentru ei, aş spune!), odată cu ea. Poate că doamna cu reclamaţia nu a fost atât de atentă la acest aspect subtil – la faptul că oamenii şi lumea evoluează – sau poate că tocmai acest aspect subtil a încercat să-l nege, venind la concert. Nu spun că incidentul ar trebui s-o facă mai atentă la aspectele şi lecţiile subtile ale vieţii; spun doar că, pe viitor, ar face bine să citească mai atent ce scrie pe afiş: între Ablano şi Romina şi Albano feat Romina e, după cum bine s-a văzut, o mare diferenţă.

II.                  Pe de altă parte, după o altă piesă clasică, Romina se întoarce în scenă şi începe primul şlăgăroi. Publicul e în delir, cei mai tineri (nu mulţi), încep să danseze, în picioare. La sfârşitul şlăgăroiului (nu-mi mai amintesc care a fost), Al Bano îi povesteşte Rominei incidentul cu reclamaţia femeii, iar ea răspunde ceva în genul: „Mda… Deci au venit să ne audă cântând lucrurile alea pe care le cântam atunci…”

Romina de acum părea să se fie la o sută de ani-lumină distanţă de lucrurile alea pe care le cânta atunci. Pentru ea avea, cu siguranţă, mai mult sens poezia în engleză scrisă de fiul ei, Yari, pe care o recitase pe scenă: asta era actual, asta era interesant.

Ceea ce-i scăpa şi Rominei (sau ceea ce voia să ignore, la rândul ei, cu bună ştiinţă) era că, dacă avea în faţă 5000 de oameni veniţi s-o asculte la Sala Palatului, asta era pentru că acei oameni îşi doreau să audă lucrurile alea de atunci, nu poeziile emoţionante (sau banale?) ale fiului Yari recitate de Romina-de-acum. Acesta e blestemul marilor artişti de odinioară, în special după ce iau „o pauză”: rămân captivi într-o glorie şi într-o artă despre care simt din ce în ce mai puţin că-i reprezintă.

Şi iată cum, timp de două ore şi jumătate, la Sala Palatului au stat, faţă în faţă, două echipe de captivi: una mai mare, formată din 5000 de români, captivi în nostalgia canaglia a anilor de tinereţe, şi una mai mică, formată din Romina Power, captivă în gloria unor şlăgăroaie care le aminteau celor 5000 de români de anii de tinereţe.

Noroc cu Al Bano, care a avut intuiţia să nu ia niciodată „o pauză”. Şi care a înţeles ce înseamnă un „family show” reuşit: un spectacol pentru părinţi, copii şi bunici.  

(Şi noroc şi cu imnul „Deşteaptă-te, Române!”, interpretat la pian, care ne-a amintit brusc tuturor că e frumos să fim patrioţi şi care ne-a ridicat, în consecinţă, pe toţi în picioare.)