Eugen Şerbănescu - un septenat al antireformei şi corupţiei corporatiste în cinematografia română

Eugen Şerbănescu, director general al Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC)

2013 e al şaptelea an consecutiv în care treburile Centrului Naţional al Cinematografiei sînt deturnate sub semnătura şi prin intervenţiile în avanscenă sau din culise ale directorului general numit Eugen Şerbănescu. Un septenat inaugurat cu „infamia legală” (pe baza unei legi infame) a concursului de proiecte din noiembrie-decembrie 2006, după înscăunarea susnumitului în octombrie 2006, printr-un „concurs pe post la rîndu-i trucat”.

Am citat formulări explicitate copios în presa momentului, începînd cu Scrisoarea deschisă a 15 critici de film, adresată în ianuarie 2007 ministrului de resort, în care se cerea demiterea dublului delincvent, precum şi a celebrissimei consiliere agramate de la Ministerul Culturii, ce-şi folosise propriul nume, C. Paloş, spre a netezi calea ambelor mişculaţii, după ce fusese răsplătită cu postul pentru producerea la casa sa de filme a clipului electoral al partidului parvenit la guvernare în 2004, în linia tradiţională a privilegiului acordat realizatorului clipului electoral din anul 2000 al partidului advers, C. Vaeni, numit automat în 2001 vicepreşedinte la CNC.

Nu-i însă mai puţin adevărat că Eugen Şerbănescu n-a făcut niciodată un secret din doctrina, afinităţile şi idiosinscraziile ce-l mînă pe el în luptă, devoalate din capul locului, în interviul pe care l-am cosemnat în decembrie 2006, împreună cu Ovidiu Şimonca, în Observator cultural, cu toate că interlocutorul a ţinut să-şi autocenzureze declaraţiile aflate sub tipar, ca să nu transpară întocmai exclamaţia:

Nu voi îngădui că în cinematografie să aibă loc o lustraţie!

De pe poziţiile celor ameninţaţi de ipotetica „lustraţie”, autori exclusiv de subproduse, din  categoria cărora fac parte şi toate textele pseudo-literar-teatral-filmice cu respectiva semnătură (e suficient să cităm nulitatea absolută finanţată din bani publici Dincolo de America, în regia similului său, protejatul instituţional Marius Th. Barna), ţinte ale idiosincraziilor au devenit, din primul trimestru al anului 2007, vîrfurile Noului Cinema Românesc, Cristi Puiu şi Cristian Mungiu. Iar dacă autorul filmului 4.3, 2 nu s-ar fi întors de la Cannes cu La Palme d’or, urma să fie tîrît la tribunal pentru afimaţiile sale despre „valizele cu bani” puse în ciurculaţie clandestină sub patronajul recent instalatului director general.

Ar fi însă o mare eroare să omitem angrenajul din care EŞ face parte ca pivot central, în funcţie de şase ani şi patru luni. Pe el se sprijină, în perspectiva septenatului antireformei şi corupţiei, polul, axa şi constelaţia Răului Instituţional din cinematografia română: UCIN-UARF-UPFAR şi celelalte peste o duzină de „uniuni şi asociaţii” discreţionar-artizanal-corporatiste ejusdem farinae, egal de străine nu doar de vreun cult al valorilor, dar şi de culturalitatea elementară sau de vreun statut al demnităţii deontologice, alergice la spiritul critic calificat şi funcţionînd decenii de-a rîndul în afara controlului public.

Deturnarea sistematică a celei mai mari părţi din Fondul Cinematografic este opera comună a acestui angrenaj, instituit prin legea decapitată şi fără coloană vertebrală, încă din prima ei formă, din 1997, ulterior fără nici un cîştig revizuită şi amendată la capitolele esenţiale, privind căile de desemnare, componenţa, mandatul şi modul de funcţionare ale organismelor de direcţie şi decizie, consultative şi de lucru din cadrul Centrului Naţional al Cinematografiei. Sînt precizări inconturnabile, după dispariţia fieiertaţilor preşedinţi viageri ai primelor două entităţi cu pricina şi în ajunul unor adunări generale care ar urma să le aleagă succesorii.