Paddington, ursul fără dinţi (i)

Vă recomand din nou să vedeţi Paddington, dacă vă plac fanteziile amuzante care sunt la modă în vremea noastră. Este lipsit de lucruri urâte şi dă speranţe oamenilor care vor să creadă că amuzamentul şi plăcerea sunt calea către fericire. Este, pe scurt, un film pentru familiile care dau un centru clasei de mijloc în orice democraţie liberală.

Acum am să notez în cinci articole scurte problemele serioase asupra cărora povestea ne atrage atenţia, dar pe care nu le adresează direct, întrucât este o poveste neserioasă, care depinde de amuzament, nu de polemică sau doctrină. Dar înainte, este necesar să apăr ceva ce aş vrea să nu apăr: În vremea noastră, conflictele politice sunt adesea organizate în artă. Există trei motive pentru asta, care toate îşi au rădăcinile în mişcarea Romantică.

1.Copiii sunt viitorul. Wordsworth a spus, faimos, The child is father to the man. Educaţia de astăzi este societatea viitorului şi copiii sunt educaţi prin poezie, nu ştiinţă. Ori umanitatea este depăşită, ori ştiinţa rămâne dependentă de poezie, poate chiar servitoare poeziei.

2.Poezia este lupta sufletului împotriva ştiinţei. Lumea ştiinţei--raţională, calculată, plină de măsurători şi predicţii, complet lipsită de mister, obsedată de control şi putere--este incapabilă de a teoretiza iubirea sau sacrificiul. Este esenţial atee şi rece. O dată de Romanticii au înţeles atacul Iluminist asupra sentimentului şi credinţei, a început războiul împotriva ştiinţei, tehnologiei şi capitalismului comercial care continuă în zilele noastre. Când poeţii sunt încrezători, ne oferă fantezii şi opere de artă luminoase, deşi fără vreo fundaţie plauzibilă. Când, însă, simt că pierd, avem invective sociale şi poveşti cu sfârşit groaznic care să ne pedpesească pentru filistinism, materialism şi păcăt--pentru că ne-am vândut sufletul, pe scurt. Poeţii îşi arată puterea mai ales atunci când ne fac să suferim.

3.Lumea noastră ştiinţifică nu are o justificare raţională a frumuseţii, astfel încât arta trebuie să declare o independenţă a esteticii complet ridicolă. Ştiinţa are întotdeauna ca scop şi fel de a gândi puterea omului, adică puterea de distruge şi apăra viaţa omului. Asta reduce frumuseţea la plăcere şi apoi demonstrează că plăcerea poate fi obţinută fără frumuseţe. Cerul înstelat deasupra noastră şi legea morală din inimile noastre nu contează. Poţi găsi plăcere şi confort şi siguranţă şi drac fiind, dacă raţionezi cu grijă. Nu trebuie să iubeşti oameni, ci să ajungi la un acord rezonabil cu ei despre exploatare reciprocă--binele privat este raţional, binele public este o iluzie. Ştiinţa naturală şi politică deci elimină arta, poezia, muzica şi frumuseţea din univers.

Pentru asta, oamenii care nu sunt îndrăgosiţi de lumea modernă caută feluri de a o submina sau limita. Două sunt locurile în care asta este posibil şi ele constituie terenul disputat de poezie şi ştiinţă: Familia şi credinţa. Şi o lume de corporaţii şi state raţionale are nevoie de copii, deci educaţia lor este mereu miza organizaţiei societăţii. Filmele animate pentru copii mereu le prezintă conflictul dintre inima care în mod natural iubeşte şi creierul care calculează egoist. Într-un fel, acesta este conflictul dintre democraţie şi oligarhie--vedeţi Lego movie, realizarea spectaculoasă din 2014.

Dar Paddington ne arată că esenţa conflictului este natura. Sunt animalele obiecte ale iubirii sau fricii şi exploatării? Animaţiile trebuie să demonstreaze vorba lui Wordsworth: Nature never did betray the heart that loved her. Ursuleţul Paddingon supravieţuieşte cu marmeladă--pe scurt, nu ar avea vreodată motivul să omoare vreo creatură. Prosperitatea atunci ar rezolva problema naturii--faptul că animalele se omoară unele pe altele mereu. Şi nici un copil care îşi dă inima naturii nu ar fi vreodată dezamăgit când creşte mare. Cred că îneţelegeţi de ce mamele îşi doresc ca asta să fie adevărat...

Animaţiile ajută iubirea spontană şi frumuseţea naturii să facă oamenii mai tandri şi mai puţin egoişti. Asta este psihologia care este fundaţia educaţiei politice pentru o democraţie care trece dincolo de toleranţa convenabilă, contractuală şi declară egalitatea tuturor oamenilor ca indivizi unici, irepetabili şi liberi. Această posibilitate a individualsmului vine în consecinţa soluţiei romantice la problema modernă a raţionalismului egoist: Educaţia sentimentală a femeilor şi copiiilor, care sunt, deşi slabi, stăpâni--domină bărbaţii în orice societate civilizată, aşa cum bărbaţii domină în societăţile barbare, războinice.