„Din culisele cinematografiei“. Cum s-a îndrăgostit Szoby Cseh de arta circului după ce a văzut un film cu Burt Lancaster

Cel mai cunoscut cascador român a cochetat în tinereţe cu gimnastica şi a fost pentru o scurtă vreme acrobat la Circul de Stat din Bucureşti, alături de familia Ganea, care reprezenta nucleul uneia dintre cele mai bune trupe de zburători la trapez din istoria României.

Născut la Miercurea Ciuc, într-o familie de secui, Szoby Cseh (1942 – 2014) a copilărit la Braşov, oraş în care îl imita deseori pe Tarzan, zburând din copac în copac şi căţărându-se uneori chiar şi pe Biserica Neagră, după care a devenit unul dintre cei mai dotaţi studenţi ai Institutului de Cultură Fizică din Bucureşti, aşa cum se numea pe atunci actuala Universitate Naţională de Educaţie Fizică şi Sport.

„Aveam ca specializare gimnastica. Puteai să-ţi alegi trei specializări în cadrul secţiei sportive: jocuri sportive, atletism sau gimnastică. Eram 200 de studenţi într-un an, dintre care 50 la secţia sportivă. Restul erau la secţia pedagogică, adică ieşeau doar profesori de educaţie fizică. Aveam un profesor extraordinar, Carol Bedö, care le-a predat şi lui Bitang şi Bellu. Fost mare gimnast, a participat şi la Jocurile Olimpice de la Helsinki din 1952. Toată lumea mă aprecia, dar eram prea înalt, aveam 1,83 metri. Şi foarte greu, aveam deja 75 de kilograme, iar un gimnast peste 65 de kile nu mai poate face faţă. De fapt, nu s-a văzut pe glob un gimnast de talia asta. Când am fost cu echipa naţională la Europenele de la Praga, era acolo un rus, Gromov, subţirel, numai muşchi, dar atât de slab încât i se vedeau alveolele dentare prin pielea feţei. Noi eram în tribună, iar ei aveau repetiţii. Şi mi-am zis: Ia uite unul mai înalt, ca mine! Dar el avea 1,71 metri înălţime, la fel ca şi marele campion de atunci al sovieticilor, Boris Şahlin. Ei erau consideraţi deja foarte înalţi ca şi gimnaşti, dar abia îmi ajungeau până la umăr. Din cauza asta aveam numai accidente, la bara fixă - mi s-a rupt bara în două între mâini – sau trebuia să fac elemente de dificultate, ceea ce era îngrozitor, e vorba de forţa centrifugă“, povestea celebrul cascador într-o discuţie purtată cu autorul articolului în urmă cu câţiva ani.

„Iosefini, veşnicul director, a insistat cel mai mult pentru mine“

A urmat o retragere bruscă din sport şi, la propunerea unui unui oarecare Stroici, de la facultate, studentul Szoby Cseh a început să se antreneze ca trapezist la... Circul de Stat din Bucureşti. „Eu eram înnebunit să fac ceva, iar gimnastica nu-mi mai dădea nicio satisfacţie, ştiam că totul era în van. Mă îndrăgostisem de circ încă de când eram puşti. A ieşit în 1956 un film american, «Trapeze», cu Burt Lancaster, Tony Curtis şi Gina Lollobrigida. M-au înnebunit cu zborul lor, rar s-a mai întâmplat să găsesc un film în care să îmi placă atât de mult şi actorii, şi subiectul, şi prestaţia lor. Chiar ei şi-au lucrat numerele din film, Lancaster a fost şi acrobat în tinereţe. Ei mi-au determinat o decizie de viaţă. Câţiva ani mai târziu aveam să lucrez şi eu la trapez şi să joc în filme. Începusem să mă antrenez în curtea din spatele casei cu unul, Tibi Antal, fost coleg din şcoala elementară, care a ajuns apoi, peste ani, cel mai longeviv acrobat din ţară, ţine femeile în dinţi. Mergeam pe sârmă, ne făcusem şi un trapez. Dar să revenim la povestea noastră. S-a întâmplat că fugiseră în Austria doi artişti trapezişti, un prinzător şi un zburător, iar ăştia de la circ căutau înlocuitori. Au fost şi pe la cluburile sportive – Dinamo, Steaua – dar n-au găsit nimic. Aşa că m-am dus şi eu pe acolo, am început repetiţiile, de-au rămas cu toţii uluiţi. Într-o lună şi jumătate, am făcut mai mult decât reuşiseră alţii în zece ani: făceam nişte numere extraordinare. Eram şi zburător şi prinzător, dar mai mult prindeam. Aveam şi un partener extraordinar, am şi modificat distanţa dintre noi, ca să fie rezultatul cât mai spectaculos. Era vorba de trupa Ganea, celebră în lume la vremea respectivă.  Şi atunci sigur că Circul de Stat, prin Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, ar fi vrut să mă păstreze. Era Iosefini, veşnicul director, cel care a insistat cel mai mult. I-a plăcut de mine, a văzut că-mi merge mintea, iar restul aveau o clasă sau două mai mult decât trenul. Dar erau artişti mari, mari de tot! Mulţi au murit în mizerie, bolnavi, cu pensii derizorii. Gândiţi-vă că pe vremuri ăştia jucau şi iarna, la – 10 grade, în chapiteau, doar ca să aibă din ce trăi“, rememora Cseh aventurile sale din lumea circului.

„Mă săturasem de talaşul care mirosea a urină de cal“

Totuşi, în scurtă vreme Szoby a renunţat şi la acrobaţie. Suntem în anul 1965, iar la Buftea începea să se pregătească filmul „Dacii“, de către un debutant, Sergiu Nicolaescu. „La circ era un ciclu de mişcări limitat. Ajungeai la triplu salt, triplu salt şi jumătate prins de picioare şi asta era tot, plus talaşul care mirosea a urină de cal şi fetele nemăritate care se uitau la tine şi spuneau: «Uite ce băiat solid, frumos şi cu şcoală!». Pentru filmul «Dacii» era nevoie şi de cascadori, iar meseria asta nu exista deloc în România. Au venit oamenii lui Sergiu Nicolaescu şi pe la Institut, căutau oameni mai dinamici, care să poată lupta cu sabia, pentru că lotul de «daci» era asigurat, toţi foşti sportivi, rugbişti. Apoi au trecut şi pe la circ, m-au prins tocmai când eram la repetiţii cu trupa Ganea. În joacă, eu mă urcam în cupolă şi de acolo îmi dădeam drumul în plasa elastică. Cu mine aproape că atingea pământul, chiar dacă ea e pusă la peste trei metri înălţime. Secretul e să cazi chiar în centru, pentru că altfel plasa asta te aruncă afară. Ceea ce mi s-a întâmplat şi mie într-o seară, chiar atunci când era un leu în arenă. Şi căzusem şi pe nişte scaune de fier, rămase de la o repetiţie. M-am ridicat, am rămas nemişcat şi am înjurat leul, care începuse să dea încet din coadă. Până la urmă, s-a întors şi a ieşit singur din manej. Revenind la «Dacii», pe mine m-a găsit prima oară Lucian Mardare, era secundul lui Sergiu Nicolaescu pe atunci. Unul mic, de ziceai că-i omuleţul lui Gopo. M-a aiurit apoi şi Sergiu, i-a plăcut foarte mult de mine, aşa că m-am dus la film“, povestea viitorul cascador.

„Am făcut o foame extraordinară atunci, ajunsesem să mâncăm numai corcoduşe“

„Când am ajuns prima oară la Buftea, mă uitam la Emanoil Petruţ şi la ceilalţi mari actori ai timpului ca la nişte semizei. Auzisem şi eu de Cinecittà, de Hollywood...Până am ajuns la hotel cu ei şi am văzut că beau vodcă mai ceva ca ruşii. Cu toţii beau în neştire. Artiştii m-au învăţat şi pe mine să beau. Trebuia să beau mai mult decât ei şi să nu cad sub masă, ca să mă respecte...Dar să nu divagăm. La «Dacii» a fost cam aşa: nimeni nu ştia nimic la început, dar a ieşit un film ca la Hollywood. Eu am făcut primele căzături de pe cetate. Nu aveam nici măcar cutii de carton, ce să mai zic de saltelele gonflabile care sunt astăzi. Am umplut o groapă cu paie, lângă zidul cetăţii. După ce ne-am tot antrenat acolo şi a plouat pe ele, paiele s-au făcut scobitori. Era bătătorită bine groapa, ne-am rupt spatele în ea! Eu am lucrat atunci cu fraţii Şaramet, extraordinari băieţi. Filmul ăla a reprezentat o şcoală şi pentru operatori, trebuia să sari de zece ori ca să fie o căzătură bine filmată. Fac o paranteză acum. Câţiva ani a durat treaba asta cu operatorii. Până la urmă, pentru că m-am săturat să muncesc în zadar, am început să le fixez eu aparatele. În străinătate, fiecare cascadă se plăteşte, pe când în România eram ca sclavii, munceam până era mulţumit regizorul. Ţin minte că la sfârşitul filmărilor mi-au dat 6.000 de lei, iar ăia care nu făceau nimic, «dacii» de care spuneam, au luat câte 12.000 de lei! Plus că banii au venit după câteva luni. Am făcut o foame extraordinară atunci, ajunsesem să mâncăm numai corcoduşe, iar la un moment dat am făcut dizenterie cu toţii!“, rememora Szoby Cseh.

Iosefini n-a vrut însă să renunţe cu una cu două la tânărul Cseh, aşa că, profitând de faptul că acesta tocmai îşi încheia studiile, i-a obţinut repartiţia la Circul de Stat: „A fost o mare luptă între Buftea şi Circul de Stat. Mi-au spus cei din cinematografie: «Bă, ce faci la circ? Trei numere acolo. Câte şmecherii poţi să faci? Filmul e altceva». Asta am simţit şi eu şi atunci m-am hotărât să rămân în cinematografie. Mircea Sântimbreanu, care era pe atunci la conducerea cinematografiei, a făcut o grămadă de referate pe la Ministerul Muncii, pentru că nu exista meseria asta în nomenclator. S-a inventat special pentru mine postul ăsta de consilier de lupte. Până s-a rezolvat toată birocraţia, am figurat în acte ca profesor de educaţie fizică la Clubul Sportiv Şcolar nr. 2, unde evident că n-am ţinut nicio oră“.

„De ce să-mi cadă mie părul din cap din cauza proiectoarelor, dacă filmele erau în general proaste, iar rolurile complet cretine?!“

După ce a fost angajat la Centrul de Producţie Cinematografică „Bucureşti“, Szoby Cseh a debutat şi ca actor în filmul „Împuşcături pe portativ“, o comedie muzicală care a avut premiera la 5 februarie 1968, unde a împărţit platoul cu nume precum Margareta Pâslaru, Puiu Călinescu, Cornel Fugaru, Nicu Constantin, Ştefan Bănică, Ştefan Tapalagă, Dumitru Furdui, Ovid Teodorescu, Dorin Dron, Draga Olteanu-Matei şi Nucu Păunescu. Împuşcături pe portativ: „Era Cezar Grigoriu regizor. Cântăreţ, făcea parte din celebrul Trio Grigoriu. Era însurat cu Tanţi, fata cea mică a lui Gheorghiu-Dej. Povestea e o idioţenie, scrisă de un grec, Dimos Rendis. Neglijenţa unor femei de serviciu de la Buftea a făcut ca bobinele a trei filme diferite – unul muzical, altul poliţist şi al treilea sportiv – să se încurce între ele pe masa de montaj. Eu aveam rolul «Sportivul». Mi-a zis Grigoriu că nu trebuie să fac în film decât antrenamentul pe care-l fac de obicei, se filma la «Dinamo» şi la o casă de cultură, iar la sfârşit trebuie să mut o piesă pe tabla de şah şi să zic «Mat!» Mi-a plăcut să lucrez, aveam o condiţie fizică extraordinară. Trei gagici, toate trei blonde, îmi calculau caloriile, la un aparat de-ăla imens, cu cartoane, cum era pe vremea respectivă. Era o farfuriuţă pe care aveam o măslină şi un ou. Ţin minte că era o căldură extraordinară, de nu puteam să mânânc nimic, chiar vomitam dacă mâncam oul ăla! Şi atunci am inventat o treabă. Îmi zicea antrenorul: «Hai, te rog». Iar eu ziceam: «Nu, e prea mult». Aşa că-mi lua el oul şi-l mânca, iar eu mâncam măslina. A fost haioasă scena. Filmul era imbecil, dar am fost bun ca actor. A zis bătrânul Tudor Caranfil: «Uite un individ care arată ca actorii de la Hollywood. Credem că cinematografia îl va aşeza pe locul pe care-l merită». Ce să spun, au trecut aproape 20 de ani până când am mai avut un rol ca lumea. Dar nici nu-mi plăcea. Nu mă interesa. Eşti mai aproape de Dumnezeu ca şi cascador, când calculezi şi execuţi apoi lucruri inimaginabile. De ce să-mi cadă mie părul din cap din cauza proiectoarelor, dacă filmele erau în general proaste, iar rolurile complet cretine?!“.