„Din culisele cinematografiei“. Cronica unei retrageri neaşteptate. De ce n-a mai făcut filme Liviu Ciulei după ce a fost premiat pentru regie la Cannes

„Din culisele cinematografiei“. Cronica unei retrageri neaşteptate. De ce n-a mai făcut filme Liviu Ciulei după ce a fost premiat pentru regie la Cannes

Liviu Ciulei

„Pădurea spânzuraţilor“, film care a avut premiera la 16 martie 1965 şi a obţinut ulterior prestigiosul premiu pentru „cea mai bună regie“ la Cannes, este cea mai valoroasă, dar totodată ultima creaţie cinematografică din palmaresul regizorului Liviu Ciulei, care mai cuprinde încă două titluri: „Erupţia“ (1957) şi „Valurile Dunării“ (1960).

Ştiri pe aceeaşi temă

Ideea unui film dedicat romanului lui Liviu Rebreanu data de mai multă vreme. Un prim proiect de ecranizare data din anul 1926. Scenariul fusese scris de căpitanul Alex. Demetrescu, dar intenţiile acestuia nu s-au materializat. Ulterior, în 1960, a existat propunerea ca filmul să fie realizat în regim de coproducţie. Regizor urma să fie un italian, Glauco Pellegrini, iar Apostol Bologa urma să fie interpretat de un actor francez, Gérard Blain. Deşi Pellegrini a venit la Buftea şi a realizat chiar probe fotografice cu mai mulţi actori români, afacerea a căzut. Peste trei ani, revista „Cinema“ anunţa, chiar în primul său număr, că „artistul emerit Liviu Ciulei se pregăteşte să înceapă, nu peste multă vreme, filmările la «Pădurea spânzuraţilor», scenariul fiind realizat după opera lui Rebreanu de către Titus Popovici“.

„Doresc de mult să realizez un film după «Pădurea spânzuraţilor». Am ezitat însă şi multă vreme m-am lăsat stăpânit de un fel de timiditate, fiindcă la început eroul mi s-a părut antipatic. M-a decis în cele din urmă profunzimea problematicii şi încetul cu încetul m-am împrietenit cu eroul. Pentru a întregi substanţa ideologică şi omenească a filmului, nu ne rezumăm la materialul din «Pădurea spânzuraţilor», ci facem un fel de sinteză literară din opera lui Rebreanu, cu elemente dramatice şi personaje din «Iţic Strul dezertor», «Ion» şi altele. Construcţia dramatică e orchestrală, cuprinzând multe personaje, toate legate de erou. Păstrăm, în mare, construcţia romanului; începutul şi sfârşitul vor fi chiar identice cu cele din opera literară, fiind parcă scrise pentru film“, nota Liviu Ciulei în paginile revistei.

Şerban Cantacuzino, întâiul Apostol Bologa

Filmul a intrat în producţie la 29 iunie 1963, iar filmările au avut loc între 14 ianuarie şi 31 mai 1964. Exterioarele s-au turnat în judeţul Braşov (Purcăreni, Feldioara, Hoghiz, Araci, Prejmer, Rotbav), judeţul Cluj (Bonţida, Turda) şi la Bucureşti, iar interioarele la Buftea. Distribuţia a fost una de excepţie şi i-a inclus pe Ştefan Ciobotăraşu (Petre), Liviu Ciulei (Klapka), György Kovács (Generalul von Karg), Anna Széles (Ilona), Gina Patrichi (Roza Jánosi), András Csiky (Sándor Varga), Emmerich Schäffer (Johann Maria Müller), Costache Antoniu (preotul militar), Emil Botta (Cervenco), László Kiss (Vidor), Nicolae Tomazoglu (medicul polonez), Constantin Brezeanu (procurorul militar), Ion Caramitru (fiul lui Petre), George Aurelian (Domşa), Mihai Mereuţă (caporalul), Gheorghe Cozorici (locotenentul român), Mariana Mihuţ (Marta Domşa), Toma Caragiu (un căpitan), Nae Roman (colonelul), Valeriu Arnăutu (Svoboda), Ferenc Bencze (plutonierul), Alexandra Polizu (Rodovica) şi Angela Moldovan (doamna Domşa). Pentru rolul lui Apostol Bologa a fost ales Şerban Cantacuzino, cu care au şi început filmările.

Totuşi, după două săptămâni, Liviu Ciulei s-a răzgândit. „Liviu m-a chemat să stăm de vorbă, deşi eu ştiam că începuseră filmările, am crezut că e pentru teatru. Când mi-a spus: «Uite, m-am gândit să joci tu Apostol Bologa», să cad jos. Nu eram la primul film, dar nu mai avusesem niciun rol de anvergură. La filmări, din punct de vedere organizatoric, totul a fost ireproşabil. Pregătirea, echipa, decorurile, fiecare pas era cu mult dinainte pregătit. La Braşov am stat două luni, acolo am filmat începutul şi sfârşitul filmului. Lângă Cluj-Napoca, la Bonţida, am filmat toată povestea cu castelul. N-a fost simplu. Liviu avea masa de montaj cu el şi monta la hotel seara, după filmare“, şi-a amintit Victor Rebengiuc cum a ajuns să interpreteze personajul care l-a consacrat în cinematografie.

Filmul a reuşit să atragă 5.448.270 de spectatori în cinematografele autohtone şi a obţinut, pe lângă premiul de la Cannes, şi o altă distincţie internaţională de prestigiu, în cadrul celui de al VI-lea Congres al Uniunii Internaţionale a Asociaţiilor de Tehnică Cinematografică de la Milano, în noiembrie 1964: premiul de excelenţă pentru calitatea fotografică a imaginii şi ingeniozitatea mişcării de aparat.

„«Regele Lear» am vrut să-l fac cu ţărani din Maramureş“

Paradoxal, deşi a fost premiat la Cannes, Liviu Ciulei (1923 - 2011) n-a mai regizat niciun film după aceea. A continuat însă să apară, ca actor, în diverse pelicule ale colegilor de breaslă, precum „Facerea lumii“ (Gheorghe Vitanidis, 1971), „Decolarea“ (Timotei Ursu, 1971), „Mastodontul“ (Virgil Calotescu, 1975) sau „Falansterul“ (Savel Stiopul, 1979). „Nu eu m-am îndepărtat de cinematograf, cinematografia a reuşit să mă îndepărteze pe mine...“, spunea regizorul în ianuarie 1971, în paginile revistei „Cinema“.

Proiecte care i s-au propus sau pe care a încercat să le introducă chiar el în planul tematic al cinematografiei autohtone au fost însă destule. Cu câteva luni înainte de a muri, cu ocazia unei proiecţii speciale a filmului „Pădurea spânzuraţilor“, la Muzeul Ţăranului Român, cineastul mărturisea: „Pe undeva am fost eu de vină. Toate filmele pe care le-am propus după «Pădurea spânzuraţilor» mi-au fost refuzate. Vroiam să fac «Visul unei nopţi de vară», trebuia să joace şi Monica Vitti, era o combinaţie cu italienii care a căzut. După aceea am propus tot un Shakespeare, «Regele Lear», am vrut să-l fac cu ţărani din Maramureş. Şi a fost refuzat. Iar ceea ce mi se oferea nu-mi plăcea. Mi s-a oferit «Reconstituirea» şi ştiam că o să aibă foarte multe necazuri, cum a şi avut. Şi i-am spus lui Pintilie, care voia neapărat să-l facă: «Fă-l tu, Pintilie». Apoi am propus «Baltagul», după Sadoveanu, şi vedeta principală era Anna Magnani, văzuse filmul meu şi voia să joace. Iar eu am fost atât de tâmpit – nu mi-e ruşine să spun – că am refuzat un scenariu extraordinar, care făcuse din Vitoria Lipan un fel de comeră italiană, care vorbea tot timpul. Ea îl descoperea pe Lipan, care nu se vedea în film, etapă cu etapă, şi se îndrăgostea de el. Ceea ce era o virtuozitate scenaristică“.

„Liviu nici nu era un om care să se zbată, să se lupte“

În februarie 1981, în paginile revistei „Cinema“, Eugen Barbu dezvăluia că fusese la un pas să-l convingă pe Liviu Ciulei să revină pe platourile de filmare. „Era cât p-aci să fac «Groapa» şi «Princepele» cu Liviu Ciulei, ajunsesem într-o fază înaintată de lucru şi sunt sigur că ar fi ieşit ceva de excepţie“, afirma scriitorul. Alte scenarii refuzate de Ciulei au fost „De trei ori Bucureşti“, realizat de Mihai Iacob, Ion Popescu-Gopo şi Horea Popescu, respectiv „Un film cu o fată fermecătoare“, care a ajuns pe mâna lui Lucian Bratu. Victor Rebengiuc regretă, la rândul său, faptul că reputatul cineast n-a mai avut ocazia de a regiza filme: „După «Pădurea spânzuraţilor» se deterioraseră şi condiţiile sociale, intrarea filmelor în producţie se producea după jumătatea anului, ceea ce impunea un galop echipei: regizorul primea scenariul şi într-o lună trebuia să realizeze distribuţia, să găsească locurile de filmare şi să termine filmul până la finalul anului. Or, Ciulei nu lucra aşa. Liviu nici nu era un om care să se zbată, să se lupte. Dacă vedea că nu există înţelegere, se retrăgea. Şi a plecat în străinătate“.

Aş dori filmului nostru să ofere tuturor frământările, răscolirile pe care cei ce l-au citit pe Liviu Rebreanu le încercau în faţa destinului tragic al lui Apostol Bologa

Fanny Rebreanu
soţia lui Liviu Rebreanu
(„Cinema“ nr. 4 / 1965)

«Pădurea spânzuraţilor» cu tot premiul pe care l-a obţinut la Cannes, nu s-a vândut în măsura în care ar fi trebuit. Şi asta cred, datorită faptului că pe afiş nu erau nume de actori de circulaţie mondială. De aceea cred în coproducţie ca mijloc de pătrundere a filmului românesc pe piaţa mondială

Liviu Ciulei
regizor
(„Cinema“ nr. 9 / 1968)

Am jucat în film numai atunci când rolurile mi-au permis sa fiu actor...Manicatide mi-a plăcut, aşa cum mi-a plăcut şi Mihai din «Valurile Dunării», şi Klapka din «Pădurea spânzuraţilor». De fapt, în mica mea carieră de actor — pentru că celelalte deprinderi ale mele au depăşit-o în timp — am satisfacţia de a nu mă fi repetat

Liviu Ciulei
regizor
(„Cinema“ nr. 12 / 1971)

Misterul versiunii prescurtate

La 42 de ani de la momentul în care fusese premiat la Cannes, filmul lui Liviu Ciulei a ajuns din nou pe Croazetă, în cadrul secţiunii Cannes Classics. Titlurile acestui program făceau parte din pachetul de filme pe care fundaţia „World Cinema Foundation“, condusă de Martin Scorsese, le alesese, la propunerea cinematecilor din întreaga lume, pentru a le încadra într-un ambiţios program de restaurare a capodoperelor cinematografului mondial. Deşi în programul manifestării se menţiona că se prezintă o copie de 158 de minute, durata reală a filmului difuzat a fost de ...110 minute!

Într-un interviu acordat Iuliei Blaga, regizorul acuza acest lucru: „Am fost la Centrul Naţional al Cinematografiei şi am întrebat cum de există această copie de 110 minute pe care eu n-am văzut-o în viaţa mea. Cine a făcut-o? Cine a tăiat din filmul meu? Anca Mitran (n.r: la vremea respectivă directoarea Arhivei Naţionale de Filme) mi-a spus că nu ştie şi că negativul acestei copii de 110 minute e singurul negativ al filmului care există în arhivă. Deci în 1971, sau mai devreme, s-a tăiat negativul original al filmului, iar resturile tăiate din el nu se ştie unde sunt. Eu în 1971 eram în ţară. De ce n-am fost înştiinţat că s-a făcut o variantă scurtă? Cine a făcut varianta scurtă şi de ce varianta scurtă a fost executată prin tăierea negativului original, care nu trebuie atins niciodată? Asta este toată tragedia...“. O posibilă explicaţie ne este oferită de cartea dedicată filmului, „Pădurea spânzuraţilor - un film de Liviu Ciulei“, scrisă de Virgil Petrovici: „În urma unei solicitări, pe piaţa internaţională a circulat – din fericire, doar vremelnic – o variantă redusă cu o oră faţă de durata filmului original. Această versiune, încropită sau ciopârţită, cum o caracterizează regizorul, dublată într-o engleză aproximativă, s-a făcut din nişte considerente strict comericale, dar păguboase sub toate aspectele şi fără încuviinţarea autorului filmului“. Varianta remasterizată a filmului, apărută recent pe DVD, este cea originală, singura care a fost difuzată, de altfel, şi în cinemateci, de-a lungul timpului. 

citeste totul despre: