„Din culisele cinematografiei“: Cum a ajuns filmul „Mircea“ un adevărat coşmar pentru Ceauşeşti

Menit să fie înscris în suita de ceremonii dedicate aniversării a şase secole de la începutul domniei lui Mircea cel Bătrân, filmul lui Sergiu Nicolaescu a provocat mari nemulţumiri în Cabinetele 1 şi 2, motiv pentru care a ajuns în cinematografe abia în preajma Revoluţiei.

Săptămâna trecută s-au împlinit 630 de ani de la urcarea lui Mircea cel Bătrân pe tronul Ţării Româneşti. În urmă cu trei decenii, în 1986, conducerea de partid şi de stat a serbat cu mare fast aniversarea celor 600 de ani de la începutul domniei voievodului. În planul minuţios gândit anterior era inclusă şi lansarea filmului „Mircea“. Care n-a mai avut loc la data fixată, pelicula dându-le serios de furcă soţilor Ceauşescu.
„Eu nu sunt un exemplu tipic de actor. Eu nu joc orice. Eu joc numai acele roluri care mi se potrivesc şi mi se potrivesc pentru că le port în mine din copilărie. Din copilărie am avut o mare admiraţie şi simpatie pentru eroi. Până azi am rămas credincios acelor eroi văzuţi şi iubiţi atunci şi nu o dată am încercat să-i fac să mai trăiască în filmele mele. Nu întâmplător majoritatea eroilor mei mor. Fiecare epocă îşi naşte eroii ei şi, în acelaşi timp, îi ucide. Mă pregătesc pentru Mircea cel Bătrân – care în realitate nu era atât de bătrân, dar pe timpul acela un bărbat de 50 de ani era socotit bătrân…“, spunea Sergiu Nicolaescu într-un interviu acordat Evei Sârbu şi publicat în numărul din octombrie 1982 al revistei „Cinema“.

Scenariu comandat de secretarul general

Aşadar, proiectul exista încă de pe-atunci în planul Casei de Filme nr. 5, condusă de Dumitru Fernoagă. Scenariul iniţial, scris de Mihai Vasiliu şi Dan Anton Vasiliu, conform dosarelor existente la biblioteca Arhivei Naţionale de Filme, n-a mai intrat însă în producţie. Ulterior, însuşi Nicolae Ceauşescu i-a comandat un nou scenariu lui Titus Popovici. „Ştia pe de rost o groază de poezii, dar, pentru el, ceea ce se petrecea acolo erau fapte reale, istorice, existente ca atare. De pildă, m-a chemat să scriu scenariul la filmul «Mircea». Zice: «Şi nu pierde vremea, a scris Eminescu tot, aşa cum s-a petrecut»“, a spus scriitorul într-un interviu pe care i l-a acordat lui Mihai Tatulici, şi publicat ulterior de acesta în cartea „Nemuritorii – interviuri filmate şi nedifuzate“. După ce scenariul literar „Moştenirea“ a fost finalizat, Sergiu Nicolaescu a estimat costurile de producţie, pentru un film de două serii, cu o durată de aproximativ trei ore – similară cu cea a peliculei „Mihai Viteazul“ – la 48 de milioane de lei. O sumă exorbitantă pentru cinematografia românească a anilor ’80, care nu mai dispunea de banii pe care-i avea în buget la începutul deceniului anterior. 

Refuzat brutal, Nicolaescu a fost totuşi de acord să reducă durata filmului şi ponderea scenelor de luptă, pentru a ajunge la un deviz de 28 de milioane de lei. Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi-a dat acordul pentru doar 21 de milioane. Adică 22% din totalul sumei de care dispunea Centrala „România-Film“ pentru totalitatea producţiilor româneşti. Până la urmă, după ce s-a luat în calcul inclusiv înlocuirea sa cu un alt regizor, vizat fiind Andrei Blaier, colaborator constant al lui Titus Popovici, Nicolaescu a propus un compromis, care a fost în cele din urmă acceptat: realizarea în plus a unui film-paravan, cu aceeiaşi actori, aceleaşi decoruri şi costume şi aceeaşi echipă, urmând ca grosul sumelor alocate pentru acest proiect să intre tot în bugetul filmului „Mircea“. Aşa s-a născut filmul „Coroana de foc“, numit iniţial „Legendă Carpatină“, scenariul fiind scris rapid de Francisc Munteanu, după o idee a lui Sergiu Nicolaescu. 

Pentru producţia ambelor pelicule, Centrala „România-Film“ a aprobat în cele din urmă un deviz de 28 de milioane de lei. Din cauza acestei „telenovele“, deşi pregătirile începuseră încă din primele luni ale anului 1987, când la baza hipică de la Voluntari au fost aduşi cai de la toate hergheliile din ţară, cea mai mare parte a filmărilor au avut loc în cursul anului următor.

Însemnarea din agenda Elenei Ceauşescu

Premiera era programată pentru 5 iunie 1989, însă ea n-a mai avut loc la data stabilită. „Lucram în Germania, la Bad Segeberg, la un spectacol Karl May, când, pe 2 iunie, Mihai Dulea, şeful cinematografiei, îmi dă un telefon: «Tov. Sergiu, trebuie să veniţi urgent la Bucureşti». «Vin oricum, pe 5 am premiera», am răspuns eu. «Nu, premiera nu mai are loc. Tovarăşii vor să stea de vorbă cu dumneata şi cu Titus Popovici». «Vă rog eu să transmiteţi oricui că eu nu fac la Mircea nicio modificare. Nu vin la Bucureşti.» Sună din nou telefonul. Era Titus: «Sergiule, m-ai băgat în căcat. Vino la Bucureşti, suntem chemaţi sus». «Nu Titus, nu vin. Aruncă şi tu vina pe mine.», i-am zis. Peste 15 minute sunt chemat din nou la Bucureşti: «Dumneata eşti, Sergiule?» Era Suzana Gâdea. «Sergiule, dragă, mergem împreună la ştii tu, sus, împreună cu Titus». Suzana Gâdea îmi fusese profesoară de fizică în anul I la Politehnică. O respectam şi ea ţinea la mine. I-am răspuns: «Nu vin, tovarăşa Gâdea, dacă nu am premieră, şi nici nu voi schimba nimic în film, orice s-ar întâmpla.» La capătul firului o secundă de linişte şi apoi: «Alo, alo, dragă. S-a întrerupt, nu-l mai aud deloc…» Întâlnirea a avut loc pe 4 iunie, între Titus Popovici, Suzana Gâdea şi cei doi dictatori. Trebuia să schimb începutul, mijlocul şi sfârşitul. Evident, filmul nu le plăcuse. În noiembrie 1989, filmul a fost văzut din nou de Ceauşescu, dar într-o variantă tăiată de Mitică Fernoagă şi Mihai Dulea, apoi lipită la loc şi aşa a avut loc premiera la Patria (n.r: 17 noiembrie), în timpul Congresului, iar după două zile a fost scos din cinematograf. Pe 21 decembrie, Mircea a apărut din nou la Patria, nu mai ştiu din ordinul cui. Pe 22 decembrie 1989, intrând în biroul lui Ceauşescu, am văzut, pe una din mese, scenariul şi decupajul filmului Mircea. Era şi o scrisoare semnată de Titus Popovici, prietenul meu cel mai bun. Scrisoarea cuprindea 17 pagini: întâi era o comparaţie între ceea ce scrisese el în scenariu şi ceea ce filmasem eu, în partea a doua erau scrise secvenţele propuse în discuţia din 4 iunie, pe care o avusese cu cei doi dictatori. Am păstrat-o ca amintire…“, nota Sergiu Nicolaescu în cartea sa, „Viaţă, destin şi film“. 

Chiar dacă datele nu coincid întocmai, întâlnirea dintre cei doi dictatori şi realizatorii filmului e consemnată şi în agenda Elenei Ceauşescu, scoasă la lumină de istoricul Lavinia Betea. Mai exact, la 31 mai 1989. Şeful de cabinet Ion Neacşu a notat-o astfel: Şedinţă de lucru la săliţă cu tov. N.C. şi cu realizatorii filmului «Mircea cel Mare»“.

De ce nu e tratată „situaţia agriculturii“?

La fel de adevărat e şi faptul că între scenariul literar „Moştenirea“, pe care redactorul „Weekend Adevărul“ a avut privilegiul să-l citească, şi varianta finală a peliculei lui Sergiu Nicolaescu, este o diferenţă mare, iar o parte dintre modificări i-au aparţinut regizorului. 

„În 1989, primele cuvinte ale lui Mircea erau: «Eu nu vreau să domnesc peste oameni în genunchi…». Tot în Mircea am următorul dialog, care nu se afla în scenariul literar. Mircea: «Şi acum, boieri dumneavoastră, ce facem, cui ne închinăm, păgânilor sau creştinilor, sau şi la unii, şi la alţii?» În continuare, către un boier: «Spune tare ce ai de spus, luminează-ne…» Boierul cade în genunchi, cu capul în jos. Mircea: «Vezi tu,  măi Odobă, din poziţia asta nu vei mai privi înainte niciodată şi nu vei mai sta drept, decât în întuneric, în jos am privit destul, iar eu am jurat să dau acestei ţări mândrie şi onoare. Ar trebui să găsim taina care ne-a ţinut în nemişcare timp de 1.000 de ani, pentru a o putea sugruma cu tot şi pe toţi care ne mai leagă de ea». Aceste texte nu erau în scenariul scris de Titus Popovici, iar pe 4 iunie 1989, la întâlnirea cu Elena şi Nicolae Ceauşescu, le-au condamnat şi s-au dezis de ele“, a explicat Nicolaescu în cartea sa. Titus Popovici a detaliat şi el nemulţumirile lui Ceauşescu. „Eu l-am văzut ultima oară în iunie. Nu-i plăcuse deloc «Mircea». Scenariul îmi aparţinea, regia era a fostului meu prieten Sergiu Nicolaescu. Acuma, între noi fie vorba, nu-i plăcuse pe bună dreptate. În scenariul respectiv era o mică poveste în care eu încercam să transmit ideea că exagerarea de tip mistic a ideii de independenţă, în cazul unei ţări mici, nu se sfârşeşte bine şi că, în destinul lui, Mircea a avut limpede în minte imposibilitatea, la vremea aceea, a unei lupte victorioase împotriva turcilor. Cu atât mai mult cu cât Occidentul semnase deja tratate şi înţelegeri cu turcii. Probabil că lucrul acesta l-a cam deranjat pe Ceauşescu, aşa că mi-au fost transmise observaţiile lui, cam suprarealiste: cum că nu înţelege începutul - acolo a vrut Nicolaescu să facă ceva à la Fellini - apoi că nu vede «situaţia agriculturii» în vremea lui Mircea, iar a treia observaţie s-a referit la faptul că Mircea a semnat tratatul cu turcii. În fine, mi-a transmis că vrea să discutăm. În mod direct. Cu prilejul acesta, pentru prima dată, la discuţie a asistat şi academicianul doctor inginer, colega mea de Academie (...) Şi la un moment dat, apar amândoi. El era plin de pete, foarte slab, cu privirea în gol. Ne aşezăm, iar el îmi comunică respectivele observaţii. Pe prima am confirmat-o. Observaţia cu privire la starea agriculturii am acceptat-o. Însă pe ultima, nu. Şi am început să explic că scenariul a fost avizat de 73 de istorici, că respectă adevărul istoric. Aveam senzaţia că oscilează, se înmoaie. În clipa aceea, a sărit ea: «Ce? Ce te bagi? Tovarăşul ştie mai bine ca tine. Aşa-i, Nicule, că şti mai bine?»  Primise o injecţie de curaj. Mie îmi evoca un manechin bătrân şi bolnav şi îmi inspira milă. Iată ultima mea întâlnire cu Ceauşescu“.

„Aduceţi repede un ventilator!“

Machiorul Mircea Vodă, unul dintre colaboratorii constanţi ai lui Sergiu Nicolaescu, îşi aduce şi el aminte de mai multe întâmplări din culisele filmului. „Am avut filmări grele, dar eram obişnuiţi, pentru că la Nicolaescu pe platou era o disciplină de fier. Păi credeţi că puteai să stai cum se stă astăzi, două-trei ore ca să faci un personaj? Păi te aştepta vreodată Sergiu, când el avea 2.000 de soldaţi la cadru? Să vă spun un secret: şi machiajul lui dura foarte puţin, n-avea răbdare, nu stătea mai mult de cinci-zece minute. L-am şi vopsit, pentru că domnitorul apărea în film şi mai tânăr, şi mai bătrân. O să vă povestesc cum i-am salvat «pielea». A trebuit să se refilmeze o scenă, un prim-plan, care s-a tras la Buftea. Probabil era nevoie să se schimbe o replică. Dar racordul trebuia făcut cu finalul filmului, când Mircea stă de vorbă cu nepotul. Filmează el, eu nefiind de faţă, după care ne-am întâlnit. Şi mi-a zis: «Tocmai am filmat scena aia». La care eu: Păi şi sper că s-a ţinut cont de faptul că atunci, pe malul mării, bătea rău de tot vântul, nu mai ştii? «Aoleu», face Nicolaescu, «aduceţi repede un ventilator, mai tragem o dată». Nu era treaba mea, ca machior, să ţin evidenţa racordurilor, dar la el toată echipa trebuia să ştie foarte bine scenariul. Aşa că i-am salvat scena“, a povestit Vodă, care a dezvăluit totodată că Titus Popovici nu participa activ la filmări. „Sergiu discuta înainte cu scenaristul, se puneau de acord, după care avea pretenţia să fie lăsat în pace. Asta era regula lui, la alţi regizori se întâmpla şi altfel. În orice caz, Securitatea nu-l slăbea din ochi pe Nicolaescu. Aveau oameni infiltraţi în echipă“.

De ce apare Vlad Ţepeş în film

Foarte mulţi istorici i-au reproşat lui Sergiu Nicolaescu, după 1990, prezenţa în film a copilului Vlad Ţepeş, nepotul lui Mircea cel Bătrân, în condiţiile în care acţiunea se petrece în anul 1417, iar viitorul domnitor s-a născut abia în 1431. Licenţa artistică îi aparţine lui Titus Popovici, care şi-a asumat-o şi a explicat-o, în cuvântul înainte al scenariului literar „Moştenirea“. „Întrucât un film artistic nu este o reconstituire ştiinţifică în imagini, ci un act artistic de creaţie, care tinde să surprindă esenţa fenomenului sau evenimentului istoric, nici în acest scenariu nu mi-am propus o respectare stricto sensu a cronologiei, ori supunerea absolută faţă de litera documentului. Am căutat, dar nu e în căderea mea să apreciez în ce măsură am reusit sau nu, să înfăţişez una din coordonatele majore ale istoriei noastre naţionale: lupta pentru independenţă în pofida tuturor greutăţilor şi sacrificiilor cerute, luptă în care, de cele mai multe ori, cei a căror dezvoltare le-o asiguram prin jertfele noastre, ne-au lăsat singuri, conduşi de interese meschine şi egoiste. În aceste rânduri doresc doar să precizez principalele «abateri» pe care le-am făptuit conştient, în favoarea – cred eu – a expresivităţii artistice, a clarităţii mesajului (…) Relaţia Bunic-Nepot (Mircea-Vlad Ţepeş): Am sugerat că nepotul ar putea fi Vlad Ţepeş, într-adevăr nepot direct al lui Mircea cel Bătrân, dar care e foarte puţin probabil să fi avut 10 ani, sau chiar să se fi născut în timpul vieţii lui Mircea“, nota scriitorul.
 

Ideea „Legendei Carpatine“ aparţine lui Sergiu Nicolaescu. Cu zeci de ani în urmă voia să realizeze o anti-Mioriţa sau un anti-Meşter Manole, o baladă optimistă, viguroasă, bărbătească, care să înfrunte destinul Francisc Munteanu în revista „Cinema“ nr. 5 / 1989

Reîntâlnirea cu Pierre Brice, la Bad Segeberg

Sergiu Nicolaescu a plecat în Germania, la Bad Segeberg, imediat după ce a finalizat în mare parte filmările la „Coroana de foc“, în primăvara anului 1989. Nemulţumit de colaborarea cu regizorul Manfred Seide, Pierre Brice, care rămăsese în relaţii foarte bune cu Nicolaescu de când lucraseră la „Dacii“, l-a chemat pe Sergiu în Germania, pentru a realiza regia spectacolului „Comoara din Lacul de Argint“, după scrierile lui Karl May, cu Brice în rolul lui Winnetou şi Hermann Giefer în hainele lui Old Shatterhand. Premiera a avut loc pe 14 iunie 1989, iar stagiunea a fost un succes total, realizându-se o audienţă record de 260.134 de spectatori plătitori.

„Mircea“ a vândut 459.726 de bilete în cinematografe, iar „Coroana de foc“, lansat pe 28 mai 1990, a atras 602.221 de spectatori