Marin Moraru, la 74 de ani: „Vulgaritatea a devenit normalitate. Este imposibil ca eu să trăiesc în această cloacă"

Cap de afiş în zeci de piese de teatru şi filme, maestrul Marin Moraru vorbeşte cu emoţie despre lucrurile care contează cu adevărat. Pe 31 ianuarie, actorul Marin Moraru a împlinit 74 de ani, iar astăzi sărbătoreşte, alături de colegii din "Iubire şi Onoare", 13 ani ai postului Acasă.

Citeşte şi: Marii regizori montează clasici ai dramaturgiei în 2011 SĂRBĂTOARE
"Talk-show-urile mă îmbolnăvesc de nervi!"

Ziua de naştere, acum o nouă sărbătoare, de data aceasta alături de colegii de la Acasă. Cum vă simţiţi?

Sunt evenimente pulsative, nu sunt emoţionat, le întâmpin cu drag şi dragoste.

Aveţi bătrâneţea pe care aţi visat-o sau este departe de ceea ce v-aţi imaginat?

Nu m-am gândit că o să ajung la bătrâneţea asta. Vedeam la 40 de ani un om şi era foarte bătrân pentru mine, iar cei care aveau 60 de ani erau morţi de mult. Nu m-am gândit cum voi arăta şi ce voi face, iar când mă uit la Radu Beligan, la 92 de ani, mi se pare un Matusalem, un Himalaya unde nu voi ajunge niciodată.

Bătrânul Ivanovici din "Steaguri pe turnuri", după Anton Semionovich Makarenko, v-a deschis drumul către marea aventură a vieţii, către actorie. Vă mai aminţiţi ce v-a plăcut atunci mai tare - rolul, emoţiile scenei, aplauzele?

A fost un rol de compoziţie, eram atât de tânăr că nu ştiam ce fac. Ivanovici era administratorul coloniei de tineri delicvenţi a lui Makarenko şi, să joci un bătrân când tu ai 17 ani, e ceva! Cred că rolul acesta a pus o mare ştampilă peste mine, pentru că amprenta asta a rămas şi am devenit un actor de compoziţie. E plăcut să "îmbraci", la debut, o vârstă pe care nu o ai.

Când aţi intrat prima dată pe scenă aţi avut trac?

Eu nu văd nimic în sală. E o gaură neagră, o fiinţă cu foarte multe urechi şi ochi, o fiinţă indescriptibilă. Este o singură fiinţă, care respiră o dată cu tine, tu o faci să respire, să râdă, să plângă, să foşgăie sau să tacă. Dar nu îi dau identitate. Cel mai greu îmi este atunci când am cumpărat bilete sau am luat invitaţii pentru persoane cunoscute. Atunci există puncte palpabile în sală şi mi-e foarte greu. Întotdeauna când joc, mă refer la ei şi de asta mi-e foarte greu. Nu am scăpat de asta niciodată.

Moliere, Shakespeare, Caragiale, Proust, Cehov - pe toţi i-aţi "tradus" cu talent şi pasiune. Roluri mari, cu care aţi făcut istorie, la care au visat şi vor visa multe generaţii de actori. Vă întreb simplu - cu asemenea bagaj, după rolurile extraordinare cu care ne-aţi obişnuit, de ce aţi acceptat să jucaţi în telenovele?

Astăzi repertoriul teatrelor este atât de pueril şi lipsit de retro, de Shakespeare, de Cehov. Să mă ierte Dumnezeu, dar, sub Ceauseşcu era un repertoriu clasic, pentru că nu îndrăzneai să pui piese contemporane, care aveau de spus ceva. La clasici nu aveau ce să zică. Noi acum ne ducem, cu libertatea noastră de dupa '89, într-o vulgaritate intensivă, ceea ce este oribil, iar repertoriul teatrelor din România este pueril. Când am vrut să vin să fac telenovela mă gândeam: "E cam pueril, trec de la Diderot la telenovele?". Dar vreau să vă spun că eu ce fac, fac cu aceeaşi dragoste şi dăruire, ca şi cum aş juca Shakespeare. Pentru mine scena sau secvenţa pe care trebuie să o joc are aceeaşi valoare.

Dacă nu e degradant pentru un actor adevărat să joace în astfel de producţii, ne puteţi spune prin ce anume vă îmbogăţesc rolurile ca cel din "Iubire şi Onoare" - sfetnicul Mohamed Bin Nasser El Jisr?

Există o diferenţă şi o mare valoare în telenovelă. Eu la piesa de teatru repet la masă, în scenă, cu colegii şi dau premiera care se va juca 4, 5, 6 sau chiar 10 ani, cât a durat cel mai longeviv spectacol al meu. În fiecare zi sunt aceleaşi scene, aceleaşi dialoguri, pe când, la telenovelă ni se dau în mână 4-5-6 secvenţe diferite, minim, pe zi, iar eu sunt obligat să le pun în valoare. Sunt primele exerciţii ale anului 1 de actorie, pe care mi le amintesc cu drag şi cu dor.

Personajul dumneavoastră are un traseu linear în acest nou sezon?

E linear pentru că Mohamed este un personaj retro, totalitarist în expresie, nu are variaţiuni, este un personaj puternic, impresionează prin maturitate, el este bătrânul înţelept. E prea bătrân ca să mai aibă experienţe. Este omul care ştie totul dinainte.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră un rol uşor şi ce înseamnă un rol greu? Există această distincţie?

Nimic nu e uşor, mereu trebuie să găseşti ceva care să intereseze. Am avut întodeauna senzaţia că, fără mine, nu se întâmplă nimic pe scenă. Când un regizor mă cheamă, eu cred că fără mine nu poate să facă ce şi-a propus. El m-a chemat pentru ceva, iar eu trebuie să dovedesc acel ceva. Nu există roluri uşoare sau grele, toate sunt la fel de grele.

"Jucând atâtea personaje, le încărcăm în spatele nostru într-un rucsac şi le ducem cu noi. Şi, la un moment dat, nu mai ştii cine eşti." Aşa aţi declarat şi mă gândesc că, dacă acceptăm faptul că fiecare experienţă pe care o trăim ne ajută să ne descoperim, să ne desăvârşim, această 'rătăcire', despre care vorbeaţi, e un soi de povară pentru un actor. Greşesc?

Este o povară şi o bogăţie acel rucsac de cunoaştere, este adevărat că e cam greu şi ţi-e greu să-l duci, dar e o cunoaştere, nu poţi să treci prin lume fără asta. Noi suntem un morman de amintiri, putem pune mâna oricând pe amintirea noastră, culegem de acolo orice dorim şi, de fapt, trăim în majoritatea timpului în trecut, în amintiri. Foarte puţin timp ne ducem spre viitor. De obicei uităm, ştergem amintirile neplăcute, ca să putem trăi fericiţi.

Ce limite inferioare şi superioare v-aţi descoperit pe scenă/platou, în cei peste 50 de ani de activitate?

Bineînţeles, orice actor are o limită de expresie corporală, de inteligenţă, de capacitate psiho-fizică. Există categorii diferite de actori, de comedie, de dramă, el ştie să facă asta, celălalt asta şi atunci toţi regizorii năvălesc spre fanta aceea. Dacă regizorul ar avea îndrăzneala să-l încerce şi în altă parte pe actor, atunci acesta şi-ar dovedi calităţile altfel. Dar eu nu am fost canalizat într-o singură direcţie. De la Patrocle la domnul Diderot e o diferenţă capitală, între Tache şi domnul Diderot nu poţi să faci comparaţie.

Aveţi zeci de roluri, şi-n filme şi-n teatru. Care este personajul care v-a dat cele mai multe bătăi de cap, cele mai multe emoţii?

A fost Diderot. Eu am zis că nu pot să fac aşa, i-am şi spus regizorului: "Du-te la George Constantin, ăla are beton în picioare, nu eu!", " Ba nu, tu trebuie să faci asta!", mi-a replicat regizorul. Şi m-am chinuit să exersez vorbind cu creionul în gură. Eu sunt o fire foarte efervescentă şi gesturile mele sunt la fel. Dacă poţi să le prinzi într-o fracţiune de secundă bine, dacă nu, nu ai văzut nimic. După ce am început să vorbesc la relanti şi cu gesturi, cu poigneuri, am descoperit că domnul Diderot era aceeaşi fire ca şi mine şi îşi propunea să vorbească răspicat, dar calm. Toate biletele lui către băcani erau refăcute şi aruncate la gunoi, pentru ca forma finală să fie corectă. Era un perfecţionist. Apoi, dacă am văzut ca pot urni o asemenea piatră, am zis că pot orice. Adevărul e că, dacă vrei, poţi! Totul e să ajungi la starea de a vrea, când ai ajuns acolo poţi să faci orice. Am încercat să mă las de fumat tăind ţigările în jumătate, în sferturi, să fumez una la o oră şi fumam 4 şi spuneam că nu mai fumez 4 ore. Mă minţeam! Asta până când am întors o cheie şi am spus: "Nu mai fumez!". Şi nu am mai fumat. Dar trebuie să ajungi să întorci acea cheie. Noi nu ştim cine suntem, creierul nostru poate să facă orice, putem să facem vizite pe Marte întinşi în fotoliul nostru. Detaşările de corp sunt extraordinare, nu ştim cine suntem şi nu o să aflăm prea curând, dar suntem o fiinţă uluitoare.

În urmă cu ceva timp, în Europa de vest s-a scris despre Marin Moraru ca fiind cel mai talentat actor de comedie din lume. Vă considerau "mai bun de o mie de ori decât Louis de Funes!" Dacă v-aţi fi născut la locul potrivit, acum aţi fi avut probabil cel puţin un premiu internaţional. Aţi primit vreo ofertă de afară?

Nu, nu am primit ofertă să joc. Mi s-a propus să rămân peste hotare, dar am refuzat pentru că nu pot. Mai mult de 2 săptămâni nu pot să trăiesc în afara ţării.

Într-un interviu spuneaţi că dincolo de talent, actorul are nevoie de norocul întâlnirii cu personajul potrivit. La dumneavoastră când s-a produs această întâlnire, care este personajul cheie, care v-a deschis toate porţile?

Eram la Teatrul de Copii şi Tineret şi un mare regizor, David Esrig, mi-a zis: "Hai la Teatrul de Comedie". I-am spus: "Domnule, eu nu vin acolo, eu joc aici. Când o să ajung eu să joc?". Acolo era o pleiadă întreagă de actori mari, adusă de domnul Beligan, era nebunie. Domnul Dinică a plecat înaintea mea, s-a dus şi a jucat "Umbra". Apoi m-am dus şi eu. Îmi amintesc că am plecat destul de repede în turneu la Paris cu "Umbra", unde am jucat rolul Ministrului de Finanţe. Jucam în paralel şi în "Troilus şi Cressida", am avut cronici extraordinare. Puteam fi şi acum la Teatrul pentru Tineret, acela a fost momentul în care viaţa mea a luat-o pe altă cale.

Când v-aţi îndrăgostit mai exact de teatru?

De când eram la Construcţii Întreţinere Căi Ferate jucam la amatori. Pe vremea aceea, studenţii de la Regie şi chiar la Teatru făceau muncă voluntară cu echipele de amatori. Atunci am dat nas în nas cu ceea ce înseamnă teatrul, aveam 16 ani. Stiţi ce se întâmplă? Agent tehnic fiind la Griviţa Roşie, există posibilitatea ca, săptămânal, să iei bilete la teatru şi să le plăteşti la leafă. Eu cumpăram bilete pentru fiecare zi.

Şi mai luaţi leafa?

NU! Iar sâmbata sau duminica plecam cu sandwich-uri în buzunar pentru că vedeam trei spectacole pe zi, intram în toate teatrele şi trăiam cu teatru, am văzut spectacole de zeci de ori.

Vremurile s-au schimbat....

Da, acum această informatică generalizată, care a pus stăpânire pe noi prin computer, telefonie mobilă, ne dezumanizează, nu ne mai lasă timp să ne gândim la noi. Butonând şi ajungând în Australia, ţi se pare normal. Înainte călătoreai o săptămână de la Bucureşti la Iaşi, cu trăsura. Acum ţi se pare anacronic... Întoarcere nu există, toată chestiunea e să ne păstram sufletul dacă putem. Dar uneori nu se poate, deschid televizorul, butonez toată Europa, dar nu mă pot opri la un canal care-mi place. Vă daţi seama, am ajuns de la 2 ore de televiziune la mii de minute, în mâna noastră, non stop!

Între rolul lui Laurenţiu din filmul "în fiecare zi mi-e dor de tine" (1987) şi cel al fotografului din "Amen" (2002) s-au scurs mulţi ani. Ce s-a întâmplat, a fost o pauză pe care v-aţi dorit-o?

Nu cred! Sincer să fiu, greu m-am dus să filmez, pentru că mie nu-mi place să filmez! Îţi dau textul acum şi, în trei secunde, te duci la cadru. Eu trebuie să stau, să-l simt, să gândesc, să-i găsesc culorile, mirosul. La filmare nu ai cum să faci asta şi nu prea fac film decât la rugăminţi. Aşa că a fost o perioadă în care nu m-a atras niciun rol. Îmi doresc ca o echipă să facă numai film pentru că, pe vremuri, aveam repetiţie la teatru şi mă învoiam să fug pe platoul de filmare. Seara aveam spectacol, iar la ora 16.00, când trebuia să plec la spectacol, regizorul vroia să mai tragă o dublă! Tu crezi că eu mai aveam suflet să trag dubla aia? Mă gândeam numai la ce se întamplă, dacă ajung sau nu.

Aţi descris România într-o lumină sumbră. Cu toate acestea spuneţi că nu rezistaţi mai mult de două săptămâni în străinătate. Ce vă face să vă întoarceţi de fiecare dată în ţara "alpiniştilor politici, a hoţilor şi a finanţiştilor de groază"?

Eu am lucrat 2 ani de zile la Munchen, am facut o piesă şi am colindat toată Germania, jucând în germană. Mi se făcea dor de casă, mă urcam în tren, ajungeam la Viena, culorile începeau să descrească, din pastel să devină şterse. Ajungeam în groapa de gunoi care era România şi, după 2 săptămâni, îmi doream să mă întorc, din nou, la culorile pastelate. Cel mai bine era la jumătatea drumului. Nu ştiu ce se întâmpla, eu cred că locul de naştere lasă nişte amprente, nişte linii magnetice în noi. Unii dintre noi rămân legaţi, alţii se rup cu mare greutate, însă şi cu boli ireversibile. M-am uitat în panoplia oamenilor care au depăşit graniţele, toţi sunt atinşi. Sunt nişte linii magnetice cu care ne naştem şi trebuie să revii să te încarci. Acasă e cel mai bine, în căminul meu. Oriunde te-ai duce, oricât de bine ai fi primit, tot străin eşti, nu simţi cotul celui de alături.

Aveţi colegi care au migrat către politică, unii chiar foarte activi (Sergiu Nicolaescu, Mircea Diaconu). Pe dumneavoastră de ce nu vă tentează?

Nu m-a tentat şi nu i-am înţeles niciodată. Când eu sunt atât de angrenat într-o meserie precum asta şi o iubesc şi nu găsesc nicio fantă să mă detaşez, eu nu înţeleg de ce să fug de aici. Probabil lor nu le ajunge meseria asta sau nu sunt mulţumiti cu ce au facut până acum. Nu am înţeles niciodată această evadare.

Regăsiţi pe scena politică de astăzi personajele lui Caragiale?

Mult prea mult. Sunt foarte accentuate, chiar cu apă tare!

Aveţi experienţa unui rol de Ministru de Finanţe. Dacă azi aţi fi Ministrul Culturii în realitate, care ar fi prima măsura pe care aţi lua-o?

În primul rând repertoriul teatrelor să fie în proporţie de 60-70% naţional. Aşa cum ar trebui să se întâmple şi cu muzica. Este inadmisibil ca muzica asta occidentală să pătrundă atât de mult şi să ia locul muzicii româneşti. Când te duci în Grecia, de când te urci în maşină şi până la avion, auzi doar Sirtaki. La noi, nu. Nu se poate, trebuie să ştii în ce ţară te afli! Compozitorii noştri trăiesc degeaba, mor. Apoi Teatrele ar fi obligate să pună piese de valoare, e inadmisibil ca teatrele importante să pună în scenă piese facile. Odată cu libertatea care a năvălit peste noi şi cu care nu ştim ce să facem, vulgaritatea a devenit normalitate. În momentul în care am în gură cuvinte intraductibile, care nu pot fi puse pe hârtie, am senzaţia că eu sunt om normal şi toate filmele pe care le-am văzut au această verbalizare. Este imposibil ca eu să trăiesc în această cloacă, în acest coş de gunoi, viaţa mea nu arată aşa! Nu pot să trăiesc, zi de zi, din înjurătură în înjurătură, prin mintea mea nu mai trece nicio idee curată.

Reuşiţi să vă detaşaţi?

Nu pot pentru că trebuie să citesc, nu aş vrea să se întâmple ceva fără să ştiu eu. Iau zilnic ziarele şi le citesc pe toate feţele, asta-mi afectează ficatul foarte mult şi mă îmbolnăvesc de nervi. Apoi mă uit la talk show-uri şi iar mă îmbolnăvesc de nervi şi sting televizorul, şi pun mâna pe o carte şi citesc şi mă avânt şi mă scufund şi pierd noţiunea de realitate. Dar nu pot să renunţ! Dacă se întâmplă ceva fără să ştiu eu? Şi eu trebuie să ştiu tot! Văd jurnalul de ştiri pe mai multe posturi, să văd dacă nu a pierdut vreunul ceva.

Şi totuşi, politicienii sunt singurii vinovaţi pentru felul în care trăim în România?

Care politicieni? Ăştia nu sunt politicieni, ăştia au venit din meserii multiple şi au crezut că ştiu a învăţa meseria de politician pe nenorocirile noastre. Ştii povestea cu gâştele? "Rachela avea multe gâşte şi-i mureau una câte una. Aşa că s-a dus la Rabi şi i-a zis: "Rabi, îmi mor gâştele!" Şi Rabi a deschis catastiful şi i-a zis: "Dai cu Alibur la gâşte şi nu mai mor!". Şi a dat Rachela cu Alibur, dar gâştele mureau în continuare. Şi s-a dus din nou la Rabi şi el i-a zis: "Dai cu Timbirici!". "Mor gâştele în continuare, ce fac, Rabi". "Ai dat cu Timbirici?? "Am dat!", "Dă-i cu Duigu". Şi gâştele mor într-una. Şi iar se duce Rachela şi zice "Ce fac, Rabi?" şi Rabi îi zice, "Auzi, da tu mai ai gâşte că eu am sfaturi câte vrei!". Aşa şi ei, politicienii noştrii, zic: "Încercăm şi cu aia, ăştia mor în continuare!". Poporul român este unul care nu iubeste valorile lui. Noi şi mexicanii suntem singurii care şi-au adus regi din afară. Niciun alt popor nu a făcut asta! Cum poţi să-ţi inchipui că, din rândul nostru, nu poate să existe un conducător? Tu-ţi dai seama că în România, niciun cap care răsare nu este acceptat? Cuza a fost dat jos! Asta e! Noi nu putem, noi ne gândim să aducem vameşi din Norvegia cu probitatea şi corectitudinea lor să ne înzdrăvenească graniţele, că noi nu suntem în stare. Tu nu-ţi dai seama că noi nu suntem în stare? De ce? Popor de leneşi, de hoţi, de ciubucari, de matrapazlâcuri, corectitudinea nu a existat în România. Există şi oameni normali, de vârf, care nu se amestecă, pentru că nu au posibilitatea. Brucan cu ai lui 20 de ani a fost un dulce copil, la noi trebuie să treacă 3 generaţii pentru că acum sunt la conducere copiii celor care conduceau odată, apoi vin copiii lor.

Ce vă place să faceţi în timpul liber, cum vă relaxaţi?

Nu am timp liber, şi când am nu-mi ajunge. De obicei de la 7 la 10 seara sunt în Buftea, uneori am 3 secvenţe, alteori am 16. Când am timp liber am obligaţii casnice, cumpărături, gătesc- îmi place să gătesc-televizorul mă acaparează, ziarele mă acaparează, rar ajung la cărţi şi-mi pare rău.

Oamenii ce reacţie au când vă văd?

Au o reacţie de drag, toţi îmi spun că mă simpatizează, că m-au văzut, că sunt actor bun. Dar sincer să fiu, nu-mi face plăcere să mă acosteze lumea pe stradă, aş vrea să trec necunoscut prin viaţă!

Mai există oameni care reuşesc să vă mişte?

Există, cum să nu te emoţioneze faptul că te acostează un om în vârstă care spune că a văzut de 20 de ori "Nepotul lui Rameau".

Ce nu aţi făcut, dar v-ar plăcea să faceţi dacă aţi fi din nou tânăr?

Am vrut să devin aviator, m-am dus la şcoală şi m-au respins! Eram un ţâr de om cu nişte plămâni şi un torace mic. Au zis că nu-s suficient de dezvoltat, dar mie mi-ar fi plăcut să fiu aviator. E ceva ancestral, o dorinţă de a zbura!

Cine v-a dat porecla Mărinuş?

De copil mă numeau aşa colegii de joacă.

Aveţi prieteni de-o viaţă, o căsnicie la un pas de nunta de aur şi o meserie pe care aţi îmbrăţişat-o mereu cu aceeaşi dăruire/pasiune. Numai constante în viaţa dumneavoastră. Şi dacă în plan profesional e de înţeles, în plan personal cum aţi reuşit să vă păstraţi stabilitatea? Aţi alungat plictiseala prin anumite tehnici sau aţi ales să acceptaţi rutina ca pe un rău necesar în relaţie?

Trebuie să gaseşti noi gusturi, noi valori, noi culori în etern. Cred că nu privim cu adevărat relaţia în care ne aflăm ca să descoperim valoarea. Trebuie să găseşti surprize în cel de lângă tine, rutina vine după tine. Se spune că 5 ani rezistă o căsnicie, după care vine rutina sau despărţirea. Eu nu cred în asta pentru că, după dragostea efervescentă de la început, totul se transformă într-o prietenie trainică. Secretul e că nu ne amestecăm niciunul în viaţa celuilalt mai mult decât trebuie. Nu mă întreabă de unde vii, ce ai făcut, nu există asemenea întrebări, ştim de unde venim şi ce facem. Este o încredere totală! Şi nu mă amestec în viaţa ei, nu o întreb de ce te-ai dus, de ce ai făcut aia sau n-ai făcut aia. Această libertate este ca şi cum nu am fi căsătoriţi. Altfel nu se poate.

Torsul Georgiei (n.r.- pisica sa) vă face să uitaţi de toate relele din lume. Ce altceva vă aduce liniştea, împăcarea, bucuria?

Ambianţa căminului, locul în care te simţi bine, cărţile tale, ştii unde întinzi mâna să le găseşti, ştii totul despre ceea ce te înconjoară şi te simţi bine. Pe platoul de filmare nu mi-e dor de acasă, vreau să termin cu bine, sunt ciufut rău, dacă cuvântul nu are valenţele şi valorile necesare este îngrozitor.

Cum vă împăcaţi cu noua tehnologie? Dumneavoastră aveţi cont pe Facebook?

Am internet, am adresă de mail, butonez televizorul, beneficiez de tehnologii şi sunt mândru că pot să fac asta. Nu credeam că omenirea va ajunge la aceste posibilităţi. Ţin minte că acum câţiva ani, prin '88, la Munchen, a venit cineva cu un geamantan în care avea un aparat de telefon şi m-am mirat atât de tare. Acum îl ţii în palmă fără geamantan. La 1900 a apărut aviaţia, acum zburăm în Cosmos, este o viteză în dezvoltarea omenirii într-o progresie geometrică, nu trebuie să ne speriem pentru că oricum, tot acolo ajungem.

Recomandaţi-ne un film, vă rog! Şi o piesă de teatru din noua stagiune!

Nu prea mă duc la teatru. Cu experienţa mea de teatru nu mai sunt un spectator normal, nu pot să văd o piesa de teatru ca orice spectator, îi cunosc pe actori, ştiu când greşesc. Şi atunci vizionarea unei piese este o plăcere, dar nu mai e plăcerea naivului. Şi mai e ceva, fiind un cunoscut al actorilor şi ştiind că eu sunt în sală, asta mă obligă să merg în cabină. Şi, de obicei, trebuie să le spun urâţenii şi eu nu vreau, nu pot să-i mint.

Ce dorinţă v-aţi pus de ziua dumneavoastră?

Când eram tânăr nu ceream asta, mi se părea că vine de sine, că nici glonţul nu are efect asupra mea. Până mă înţepam la deget şi vedeam că pe Univers îl doare-n fund de mine. Acum îmi doresc sănătate pentru că, orice ai avea, fără sănătate nu ai nimic.