INTERVIU Vlad Craioveanu: „Nimeni n-a avut atâţia bani încât să-mi închidă gura“

Vlad Craioveanu (39 de ani) vorbeşte, cu o francheţe aproape incomodă, despre educaţia nefastă din Craiova, oraşul natal unde, la 15 ani, a ajuns prima dată „on air“, despre marile decepţii şi distracţiile la cele 12 radiouri în care a lucrat, devenind rebelul audiovizualului. După un sfert de secol în care a vorbit încontinuu la microfon, Craioveanu e mândru că n-a făcut concesii şi a spus mereu, uneori fără moravuri, ce a avut pe suflet.

Vlad Craioveanu a cunoscut şi a trăit anii de glorie ai radioului la ProFM, iar la ProTV făcea nişte emisiuni demenţiale în show-ul „Zero“. S-a plimbat cu mitraliera pe stradă, a enervat spectatorii de cinema până la bătaie, a fost acuzat de furt şi a fost reţinut de poliţie de patru ori. Nimic dramatic, fiecare episod, chiar şi povestit, e o comedie nebună, nebună de tot. Dar Vlad n-a fost doar un tip cu umor care ieşea în evidenţă pentru că avea curajul să facă uneori fapte prosteşti şi absurde. Aproape de fiecare dată când a plecat de la un radio –  şi a plecat de la câteva! – sau când a fost concediat, a lăsat în urmă un scandal, pentru că firea lui nonconformistă, sinceritatea incomodă, atitudinea intransigentă deranjau. La fel cum pe el îl deranjează oamenii proşti şi mârşavi. „Spre deosebire de ceilalţi, eu eram mai autentic, aşa“, spune Vlad Craioveanu care şi-a dorit mereu să poată să fie „el“ oriunde a lucrat. Acum prezintă emisiunea „B Smart cu Craioveanu şi Dinculescu“, la SmartFM, dar cine ştie până când. „Poate zic într-o zi ceva rău de Caracal şi mă cheamă Tucă imediat în biroul lui...“

„Weekend Adevărul“: Vlad Craioveanu, care e numele tău real? Nu l-am găsit pe niciunde.
Vlad Craioveanu: Păi, nu cred că există pe undeva. Ah, ba da, la ANAF, acolo pot fi deconspirat! (râde) Mă numesc Ţuluca Vlad Mihai.

Cine ţi-a dat porecla de Craioveanu?
Când am ajuns la ProFM mi-am schimbat numele. Până atunci eram Vlad Ţuluca „on air“. Lui Adrian Sârbu (n.r. – care deţinea trustul Pro) nu i-a plăcut numele meu. Zicea: „Avem deja Exarhu, Dobrovolschi, mai vine şi un Ţuluca! Ce e aici, grădină zoologică? Radio de masoni?“. Mi-a dat două săptămâni să-mi găsesc o alternativă, doar că eram cam necopt şi veneam cu tot felul de idei proaste. Eu voiam să mă numesc Dominic, de exemplu. Sârbu s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „De unde eşti, mă?“. „Din Craiova.“ „Craioveanu! Ăsta e“, şi Craioveanu am rămas.

Importanţa treningului în anii ’90

Ce amintiri ai din copilăria petrecută în Craiova?
Stăteam în spatele Universităţii, pe strada arhitect Dan Nicolae, într-o zonă de case foarte frumoasă. Dar copilăria mea a fost destul de agresivă în ceea ce priveşte bătăile între copii, băieţii de la „alba-neagra“ gata să dea în cap, ţiganii din cartierul Craioviţa Nouă, iar eu am fost obligat să mă integrez în această lume ordinară de mini-infractori. În anii ’90, în Craiova, dacă n-aveai treningul pe tine, puteai oricând să-ţi iei bătaie de la cineva pe stradă.

Locuiai într-o zonă bună, cum de erai în preajma băieţilor periculoşi?
Mai întâi, am urmat Liceul „Nicolae Bălcescu“ (n.r. – actualul „Carol I“), dar apoi m-am mutat la Liceul Industrial Nr. 7 (n.r. – actualul „Matei Basarab“) , din cartierul Rovine. Dacă nu plecam eu, mă exmatriculau, că făceam o grămadă de tâmpenii. Şi câte poveşti nu sunt despre ce se întâmpla în Rovine în anii ăia! Norocul meu a fost anturajul familiei, care era opusul a ceea ce găseam la şcoală şi pe stradă, care mă echilibra. Aveau prieteni de la arhitecţi, la avocaţi şi pictori.

Părinţii, fiind mai raţionali,  nu încercau să te ţină departe de anturajul ăsta?
Părinţii au încercat să mă mai tempereze. La un moment dat, am ajuns la un consens cu mama să nu mă mai duc la şcoală. Le-am zis că mă tâmpesc profesorii şi că o să ajung un cretin dacă mai stau în mediul ăla. Se întâmpla prin clasa a XI-a. Eu locuiam cu mama şi cu bunica – părinţii erau divorţaţi. I-am propus mamei aşa: eu citesc acasă, bunica face cafeaua şi, când vine ea de la serviciu, mă ascultă să vadă dacă am citit ce mi-a dat.

Aventurile lui Vlăduţ „Huckleberry Finn“ Fotografii: Arhivă personală

Chinuit şi abuzat de învăţătoare

Un fel de homeschooling în anii ’90.
Am avut noroc că ambii părinţi sunt open minded (n.r. – lipsiţi de prejudecăţi). La final de trimestru, rămâneam corigent la 13 materii, pentru că nu prea mă mai duceam la şcoală. Mergeam în ultimele două săptămâni ca să-mi iau notele de trecere. Mama era fericită că oricum rămâneam cu mai multă informaţie în cap din cărţile citite decât dacă stăteam printre băieţi ăia.

Mediul din liceul industrial te-a făcut să nu-ţi placă şcoala sau nici în gimnaziu n-ai fost prea atras de carte?
E adevărat că nu mi-a plăcut şcoala, dar n-am fost niciodată anti-cultură. Citeam multe cărţi încă din primii ani de şcoală. În clasa a IV-a terminasem în câteva zile „Gil Blas“, de Alain-René Lesage, o carte în două volume, stufoasă. De fapt, agresivitatea la adresa mea a început încă din clasele primare, deci înainte de ’89. Şi asta pentru că o imbecilă de învăţătoare, al cărei nume nu vreau să-l pomenesc pentru că nu merită, m-a umilit tot timpul cât mi-a fost învăţătoare. Mi-a făcut scări în cap şi m-a dat exemplu negativ în faţa clasei din cauza părului.

Îl aveai tot aşa creţ şi mare?
Nici vorbă, atunci era obligatoriu să ai tunsoarea scurtă. Ai mei mă tunseseră, doar că la mine e mai greu să potoleşti părul. Stă cum îl vezi, oricât de comunistă ar fi tunsoarea. Învăţătoarei nu i-a plăcut şi m-a tuns până la scalp, în scări, apoi m-a dat exemplu în faţa clasei, spunându-le copiilor că iată ce vor păţi dacă nu sunt silitori. Asta e o umilinţă şi un abuz destul de grav. Altă dată, ne-a zis să aducem la şcoală obiecte vechi din casă, ca să le vadă şi să se bucure şi ceilalţi colegi. Noi aveam acasă un penar plin cu monede cu regele Mihai, înainte de venirea comuniştilor, şi eram încântat că am ce arăta. Bani din 1941! Am venit cu monedele la şcoală şi iar mi-am luat două scatoalce şi eu nu înţelegeam de ce. Mi-a zis că sunt un copil rău, împotriva sistemului, habar n-aveam ce însemna asta. Iar dacă nu-i aduceai şpagă... Ea voia mereu spray-uri. Ţin minte că i-am adus o dată, de două ori – tata lucra în comerţ pe vremea aia –, dar deja aveam pată pe ea şi voiam să mă răzbun. A treia oară i-am adus un spray de zone intime! Scria oricum în ungureşte şi ea nu înţelegea nimic. I l-am dăruit: „Uitaţi, doamna, v-am adus ceva frumos de data asta“ (râde).

Model la magazinul din Slatina

Dar numai amintiri tulburătoare de-atunci, halal mândrie de pionier...
Şcoala primară de la Slatina a fost oribilă pentru mine, un promotor al fricii, al urii şi al pedepselor. Până la urmă, învăţătoarea şi-a luat-o pentru tot chinul ăsta, dar tot după ce m-a mai bătut o dată, pentru că pur şi simplu mi-a căzut galeria de la clasă în cap.

Aoleu, dar ce-ai făcut?
Eu n-aveam nicio vină, eram pe acolo când a picat. Dar învăţătoarea de ce crezi că m-a bătut? Galeria a picat în ziua în care ea avea inspecţie cu madam Bărbulescu, care era rudă cu Nicolae Ceauşescu. La inspecţie, eram cătrănit şi plângeam în ultima bancă. A venit madam Bărbulescu la mine: „De ce plângi, băieţel?“.„Păi, m-a bătut tovarăşa. Mi-a căzut galeria în cap şi noi aveam inspecţie.“ E, atunci doamna Bărbulescu a măturat pe jos cu învăţătoarea. Am devenit preferatul doamnei şi, ca să compenseze suferinţa mea, m-a pus să fiu model la magazinul Oltul din Slatina ca să prezint moda comunistă.

Am ajuns la un consens cu mama să nu mă mai duc la şcoală. I-am zis că mă tâmpesc profesorii şi că o să ajung un cretin dacă mai stau în mediul ăla. 

Părinţii discutau cu tine politică ? Înţelegeai restricţiile regimului?
Da, dar eram totuşi un copil. Aveam 10 ani la Revoluţie, când am văzut tancurile prin Craiova. Şi eu ştiam că dacă n-am voie să fac un lucru, exact pe ăla îl făceam. Mi-amintesc că mă uitam la filmele cu ruşii şi nemţii în război. Eu eram cumva mai atras de nemţi pentru că erau îmbrăcaţi mai frumos. Şi făcusem o obsesie să desenez svastici. Ai mei mă certau pentru că mă apucasem să le fac şi pe scara blocului. Venea vecinul, săracul, şi-i spunea mamei că iar am desenat svastici pe pereţi. Până la urmă, după ce am văzut că e groasă dacă mai fac svatistici pe pereţi, am început să le desenez în casă, la capul patului. 

Crezi că experienţa din Craiova, anturajul, băieţii răi s-au reflectat în personalitatea ta mai târziu?
M-a călit, într-un fel, toată perioada aia. Îşi spun cuvântul multe experienţe din adolescenţă. Mai frică mi-e acum de un dentist decât de interlopi. Dar, recunosc, cred că experienţa de atunci mi-a dat mie şi un soi de agresivitate mai mare uneori. Sunt foarte intransigent. Cum simt că cineva vrea să mă ia peste picior, îmi vine să-i dau aceeaşi replică şi mai apăsat. Cumva, toţi suntem la maturitate un produs al copilăriei noastre.

Cum s-a bătut cu Petre Roman în direct

Cum ai ajuns la radio?
Într-un mod stupid. Mama lucra la Radio Oltenia Craiova şi eu tot înjuram pe acasă topurile de muzică de la televizor, că ăştia nu ştiu să prezinte, că-s comunişti. Şi mi-a zis: „Dacă tot te crezi aşa tare, am o colegă cu un invitat la o emisiune cu adolescenţi“. M-am dus pregătit la emisiunea Lilianei Hinoveanu să fac ordine. Am făcut pe dracu’. M-am bâlbâit, am transpirat, şi am plecat jurând că n-o să mai fac meseria asta niciodată. Numai că lor le-a plăcut vocea şi au tras de mine să revin. Aveam 15 ani. Până atunci făcusem handbal. Jucam la Universitatea Craiova, la juniori. Doar că, din cauza unor complicaţii la inimă, mi-au zis că dacă vreau să continui să joc, o voi face pe propria răspundere. Am renunţat. Eram supărat, eu mă vedeam la Naţională! Aşa că radioul a fost o alternativă – la început un hobby.

La radio, pe vremea ProFM-ului şi a părului scurt FOTO: Arhivă personală

Despre ce era prima emisiune la radio?
Am început să am 15 minute, o dată pe săptămână, în care făceam un top 5 de muzică. Încet-încet, am prins încredere în mine, a început să mă atragă meseria asta, iar până la urmă, m-a confiscat cu totul. Am stat jumătate de an la Oltenia Craiova, apoi am trecut la Radio Charlie şi ulterior la Radio Sud, unde aveam un slot de trei ore. La 18 ani, am plecat la Bucureşti.

Tot la radio? Prinseseşi un post bun?
Făcuseră o şedinţă la Radio Sud că dădusem în şeful Sanepid-ului, care era rudă cu patronul. Aluzii subţiri, cu nişte cafele şi sticle de whisky. Dacă ar fi să mătur cu el pe jos acum, i-ar veni rău, atunci chiar am fost finuţ. S-au adunat toţi şi m-au scos la tablă, cu martori să mă infiereze proletaro-comunist cum mi-am permis să fac aşa ceva. M-am panicat... primul proces, la radio, e o realizare, nu? Mă gândeam că, dacă nu mă dau afară, oricum n-o să-mi meargă prea bine în continuare. Norocul meu era că prezentam spectacole pe vremea aia, de la Balul Bobocilor la diverse cântări. Mă împrietenisem cu cei de la Şuie Paparude, îmi plăcea muzica lor. L-am sunat pe Miki şi l-am întrebat dacă ştie vreun post liber de DJ la vreun radio prin Bucureşti. El făcea playlist-ul la Radio Total atunci. Mi-a zis: „Păi, vino mâine cu un demo la Bucureşti“. Am mers la Total, am vorbit cu Şarpe, care se ocupa de programe, el n-a zis nici „da“, nici „nu“, dar când am ajuns înapoi la Craiova, în aceeaşi zi, m-a sunat şi mi-a zis: „De mâine vii aici, lucrezi la Radio Total“. A fost o mare bucurie pentru mine, pentru că îmi doream mult să plec din locul ăla. Agresivitatea gratuită a oamenilor şi împăunarea asta tâmpită specifică oltenilor mi-au picat greu.

Farmecul anilor ’90 Foto Arhivă personală

„În media, dacă ai personalitate, eşti incomod“

Nici în Bucureşti în anii ’90 nu era prea frumos.
Mi-a fost destul de greu la început, în primul rând că nu mai aveam zilnic hrană de la ai mei, venea când şi când cu acceleratul. Aveam 150 de dolari salariu la Total, din care plăteam chirie, mâncare şi mai rămâneam fix cu... nimic. Am plecat curând la ActivFM, pentru că mi-au propus dublul, fără să ştiu că ăia plăteau o dată la două-trei luni. Eram destul de acid, dar eu consideram că e nevoie de ciocanul lui Dumnezeu, cam aşa mă consideram eu atunci. Mă luasem rău cu Cristin Tocan, care era director atunci. Ăla se plângea  încontinuu de mine. Patron era unul, Paul Opriş, de la Tele 7 ABC. După o vreme, m-a chemat Opriş la el în birou. „Bă, băiatule, îmi stă inima-n loc când te ascult la volan. Ar fi bine să-l iei pe Tocan, beţi o bere şi faceţi pipi împreună, numai să vă împrieteniţi şi gata!“ Ce prietenie, că plecarea mea din ActivFM a fost aiurea de tot până la urmă.

Ce s-a mai întâmplat rău de data asta?
Eram în emisiune şi stăteam cu picioarele pe mixer, când a venit directorul tehnic pe care îl chema Petre Roman. M-a înjurat că el a făcut radioul ăsta, buton cu buton, şi mi-a dat cu o bucată de fier peste picioare. Am strigat: „Auuu!!“ pe post şi am zis: „A venit o brută în studio care mi-a dat cu un fier peste picioare şi eu nu ştiu ce să îi fac! Să îi dau un pumn, să nu îi dau un pumn? Hai să-i dau un brânci, că e mai bătrân!“. Şi l-am împins bine. Totul era live. Petre Roman a început imediat iureşul. Telefoanele sunau încontinuu la radio, eu eram în delir, mă simţeam excelent. Dup-aia, evident, m-au dat afară. Am făcut foamea vreo două luni şi sufeream că nu făceam radio. Ascultam şi-mi imaginam ce aş spune în locul ăluia de pe post. Iubita mea de pe atunci lucra la Radio Uniplus şi m-a ajutat să intru acolo. Am stat un an pe matinal. Ăştia erau mai comunişti, speriaţi şi se gândeau că o să le fac probleme. Aşa e în media, dacă ai personalitate nu e bine mereu, că eşti incomod şi imprevizibil.

„Am o hipersensibilitate de când mă ştiu“

Tânărul şi neliniştitul Vlad Craioveanu Foto vladcraioveanu.wordpress.com

Se contura deja imaginea ta „de necruţător“, de a spune lucrurilor pe nume. Urmăreai ceva, aveai anumite obiective prin atitudinea asta?
Da! Obiective sociale. Îmi plăcea să le spun oamenilor că sunt proşti şi să-i şi conving că sunt proşti. Nu mă opream până nu suna unul idiot, îi argumentam de ce e un idiot, îi spuneam să recunoască şi, după ce recunoştea, îl lăsam să plece. Fireşte, esenţa nu era doar asta. Doar că sunau diverşi oameni cu păsărele. Acum toţi practică un fel de toleranţă de tipul: „Da, e publicul nostru, chiar aşa, cretin, dar să nu-i spunem asta, că-l manipulăm şi-l folosim pe mai departe“. Nu, pe mine nu mă interesa asta. Până la urmă, cred că a fost un altruism din partea mea să-i spun unuia că e prost, că poate ţină cont de asta şi se autocorectează. Avea Sorin Ovidiu Vântu o vorbă: „Dă-i funie papagalului să se înnoade cu ea. Spune-i că e băiat deştept, că e foarte bun, el o să creadă asta şi o să-şi dea cu stângu-n dreptul şi mai tare pe viitor“.

Cred că eu, spre deosebire de alţii, eram mai autentic, aşa.

Fireşte, atitudinea asta deranja. De ce i-ar plăcea cuiva să i se spună că e prost? Şi la radio!
Nici acum nu le place. Când le aduci aminte de poziţia lor pe pământul ăsta, atunci se enervează şi automat devii duşmanul lor. Deranjează pentru că proştii sunt şi sensibili. Cred că aşa e specia umană, de fapt. Eu am o părere proastă despre români şi despre oameni în general. Citeam deunăzi pe Facebook că: „Majoritatea românilor cred despre majoritatea românilor că sunt proşti“. Şi e adevărat! Toată lumea crede despre celălalt că e prost, indiferent de ce-a făcut în viaţă, de câte studii şi diplome are.

Din categoria rechinilor

Dar crezi că ai avut întotdeauna dreptate?
Mmm, da. 99,9%. Iar dacă am greşit cu ceva, am recunoscut că am greşit, mi-a părut rău şi mi-am cerut scuze.

Atitudinea asta ţi-a adus şi multe deservicii.
Îţi pot confirma, că am lucrat în 12 radiouri. Dacă eram un slugarnic imbecil şi docil, mi-era foarte bine la oricare dintre radiourile la care am lucrat. Dar ăsta e felul meu de-a fi. Unii s-au născut rechini, alţii mimi. Nu ştiu, mă gândesc şi că probabil niciodată n-a avut vreunul atâţia bani încât să-mi închidă gura. Eu zic să mai încerce. (râde) Eu şi din plicitiseală fac chestiile astea. Mă plictisesc des şi simt nevoia, cu riscul de a face o tâmpenie, să o fac doar de dragul entertainmentului. Că eu îi plictisesc pe ei nu mă interesează, în primul rând ei mă plictisesc pe mine şi timpul meu e valoros. Mă plictisesc toate şabloanele în care vorbesc, toate subiectele lor de căcat despre ce frumoşi sunt copiii lor, mă plictisesc văicărelile lor. M-am săturat de tot acest discurs plictisitor.

Dar atunci când spui că ai o părere proastă despre români nu e o văicăreală?
E o constatare. Tristă.

Poate ne spui şi de ce crezi că sunt aşa.
Păi, uită-te ce au votat în 26 de ani!

Mergi la vot?
Merg ca să nu iasă ciuma roşie.

Ce te emoţionează, Vlad Craioveanu?
Foarte multe, dar nu când sunt în public. Am o hipersensibilitate de când mă ştiu. Când mă suna bunica de la Constanţa şi-mi spunea că ea n-o mai duce mult, mă tăvăleam de plâns. Ştiu că atunci când e emisiunea aia la Pro TV „Visuri la cheie“, eu fac terapie prin plâns. La Colectiv, când a murit handbalistul Marian Cozma (n.r. – care, în 2009, a fost înjunghiat mortal în Ungaria), am plâns. Empatizez cu tot ce se întâmplă rău şi mă afectează.

Adrian Sârbu: „Craioveanu e singurul care mă face să râd“

Mihai Dobrovolschi, Vlad Craioveanu şi Wilmark, DJ la PROtevelionul din 2004

După toate plecările cu scandal, a urmat ProFM, radioul care te-a consacrat cu adevărat.
ProFM era locul unde îmi doream să ajung să lucrez. Era panteonul radioului românesc pentru mine. Eram în tatonări cu Andrei Gheorghe, care m-a şi angajat. Acolo erau mulţi oameni de radio cu personalitate şi aşa s-a creat şi personalitatea radioului. La început, am făcut tronsonul de la 12.00 noaptea la 6.00 dimineaţa, care era la fel ca un program de zi, cu intervenţii la două melodii, aveam rubrici şi luam telefoane în direct. Făceam ce nu puteai ziua, de exemplu o revistă a presei porno. Radioul avea pe vremea aia o altă aură. Diferenţa e că nu era atât de plat, aveai curajul să îndrăzneşti, acum sunt toţi nişte yesmani şi ştiu că dacă-i spun şefului ce frumos arată în ziua aia, au şanse să reziste mai mult. Cred că spre deosebire de alţii, eram cam autentic, aşa. Şi cu mine pe post, a fost primul lor matinal number one pe Bucureşti.

Arestat de patru ori

În perioada cât ai fost la ProFM, ai făcut şi emisiunea „Zero“ la ProTV. Povesteşte-ne din culise. Erau regizate întâmplările?
Eu am preluat show-ul ăsta de la Mihai Dobrovolschi, care avea 0,78 audienţă, am venit eu şi am avut 2-3 rating, ceea ce era mare lucru pentru o emisiune la ora 2.00 noaptea. Lui Adrian Sârbu am să-i mulţumesc pentru că, deşi agenţiile de publicitate nu mai dădeau bani pentru emisiune, Sârbu a zis: „Craioveanu e singurul dintre voi care mă face să râd» şi a insistat şi a dat bani din buzunarul lui. De-aia a durat „Zero“ trei ani. Ideile erau ale mele şi ale producătorului Mari Dinescu. Veneam cu o poveste şi de multe ori improvizam, pentru că intram într-o stare şi jucam rolul ăla. Mergeam cu o cameră pe stradă şi, pentru o jumătate de oră, filmam şi şapte-opt ore pe săptămână. Mă inspiram din societatea românească. Nu voiam decât să atrag atenţia şi să le arăt oamenilor că există şi o altă viziune asupra lucrurilor.

Erau nişte emisiuni ieşite cu totul din comun.
Păi, de exemplu, voiam să văd cât spirit civic are românul şi m-am făcut că îmi scot maţele pe la Universitate. Eram întins pe jos şi ţipam după ajutor. Eu ţineam nişte cârnaţi cu sos roşu pe mine. Au sărit oamenii să mă ajute, a venit Salvarea. Altă dată, m-am dus la un film cu De Niro şi le spuneam oamenilor din sală ce se va întâmpla. Aveam o portavoce şi ziceam: „Acum De Niro o să se urce pe stânca aia. Şi să fiţi atenţi cum sare!“. Toţi ţipau să tac din gură. A venit o ţigancă nervoasă şi mi-a luat gigafonul din mână, a aruncat cu el în sală şi l-a lovit pe unul. Ăla s-a întors, m-a văzut pe mine şi a sărit să mă bată. Noroc că a venit o doamnă şi a sărit între noi, spunându-i că suntem de la televizor. Mai târziu, m-au arestat când am fost Moş Crăciun. M-am îmbrăcat în Moş Crăciun şi le băgam oamenilor bani în buzunare pe stradă. Câte 100, 200 de mii, cum erau banii pe atunci. Dar oamenii, cum sunt oamenii, începeau să strige: „Ha, m-ai furat!“. Eu le ziceam: „Bagă mâna în buzunar şi vezi că sunt o sută de mii“. „Erau ai mei!“ şi au chemat chemat Poliţia. Am avut patru reţineri la poliţie de-a lungul emisiunii.

Cu cravată, ciorap pe cap şi mitralieră la pâine

Acum, când le povesteşti, părea şi că te distrezi pe cinste la filmări. Nu te recunoşteau oamenii?
M-am distrat mai tot timpul, cu mici excepţii, când a părut că m-am distrat, dar de fapt nu m-am distrat. La început, nu mă ştia mai nimeni. „Odată, m-am dus cu mitraliera în Piaţa Amzei, la pâine. Aveam o mitralieră reală, luată de la butaforia Teatrului Naţional, veche, din Al Doilea Război Mondial. Îmi pusesem un parpalac, cravată, ciorap pe cap şi ochelari de soare. I-am zis vânzătoarei: „Doamnă, am pe cineva de omorât, care mi-a furat Jeep-ul, dare termin repede, în cinci minute. Dacă aveţi nevoie să omorâţi pe cineva, uitaţi cartea mea de vizită“. Şi le-am dat împărţit oamenilor din magazin cărţi de vizită pe care scrisesem CRIMINAL şi un număr de telefon. Vânzătoarea era încremenită. S-a lipit de zid şi, cu ochii la mine, mergea uşor spre un buton de alarmă, care a început să răsune peste tot. Unii ţipau pe afară că e un nebun cu mitraliera la pâine. „Ce? Aţi zis ceva?“, îi întrebam. „Nuuu, domne, n-am zis noi nimic“, şi ridicau mâinile. În scurt timp, a venit Poliţia să mă aresteze, dar n-am înţeles foarte bine: poliţistul era calm, avea pistotul în teacă, în timp ce eu mă dădeam în spectacol cu o mitralieră în mijlocul oamenilor.  „Mă, cum naiba, eu sunt aici cu mitraliera şi el vine cu pistolul în brâu?“, mă miram.

Te-a schimbat celebritatea?
Devenisem cam ciudat. Chiar şi acasă îmi ieşeam greu din rolul de la radio. Ajungeam acasă şi strigam la soţia mea: „Alina, sunt Vlad Craioveanu şi pentru tine, te rog frumos!“ (râde) Ştia că trebuia să mă lase vreo jumătate de oră să-mi revin din nebunia mea. E greu să te menţii cu picioarele pe pământ când dai de celebritate. Poate fi periculos.

Dar îţi doreai să fii faimos?
Îmi doream să ajung sus. Cine spune că a ajuns pe primul loc printr-o întâmplare, că s-a rugat la Dumnezeu şi a făcut acatiste la biserică mânâncă căcat.

„Nu-i port aşa multă ranchiună lui Dobro. Am râs mult cu el“

Dobro şi Craio pe vremea matinalului de la Radio Guerrilla

Foto: vladcraioveanu.
wordpress.com

Au urmat cei opt ani la Radio Guerrilla. Multă lume era de părere că făceai împreună cu Mihai Dobrovolschi un matinal haios şi inteligent. S-a încheiat însă prost, cu scandal.
Multă vreme după ce am plecat, lumea s-a luat după vorbele lui Dobrovolschi şi eu n-am avut drept la replică. Lucrurile au stat cam aşa, o dată pentru totdeauna. La începutul proiectului Guerrilla, eu încă eram la ProFM şi am participat la câteva brainstorming-uri în care erau şi Traian Ungureanu, Răzvan Exarhu, Dobrovolschi, Liviu Mihaiu. Am simţit că principalul pion pe care ei şi-l doreau era Dobro, iar pe mine mă luau cumva de umplutură. Între timp, la ProFM nu mai era om de matinal şi eu ştiam că voi fi următorul pe post. Am acceptat, dar cerând un salariu de şase ori mai mare. Adrian Sârbu a acceptat, doar că suma asta de bani m-a dezumanizat. Eram suma, nu mai eram Vlad. Era multă presiune pe umerii mei. Până la urmă, după o ceartă cu brand-managerul radioului, am zis că plec. „Unde te duci?“ „Mă duc mascotă la Cartoon Network, au nevoie de unul cu părul ca mine ca să stea într-un colţ liniştit şi să dea din cap ca un căţel“, ziceam.

Aveai vreun plan?
Adevărul e că habar nu aveam încotro, dar am ajuns la Guerrilla. M-au angajat în alte condiţii decât cele iniţiale. Treptat, audienţa a crescut de la 50.000 la 77.000, iar eu am cerut măriri, dar ei au spus: „Da, este o creştere, dar nu e pe publicul pe care ni-l dorim noi, de high-educated people“. Şi m-am enervat teribil pe ipocrizia asta, de intelectuali wannabe. E public bun până la urmă, cu el vinzi şi la agenţii. Am intrat într-o depresie gândindu-mă că sunt prins într-o menghină numită Mihaiu, Dobovolschi, Popescu, Geanina. Or, evident că pe post nu poţi să laşi să se vadă asta, în primul rând că e aiurea faţă de mine şi faţă de program. După care, când am plecat la Radio 21, Dobrovolschi ştia de trei luni că urma să plec, doar că a minţit pe post că el habar n-avea.

Pare că te supără şi acum situaţia de-atunci. Îşi mai au sens rufele spălate în public acum?
Mă aprinde pentru că văd că se promovează ca elemente de conduită şi morală ceva ce n-ai văzut şi nu sunt aşa. Mai ales că oamenii m-au făcut să par ca un trădător când am plecat. Păi, bă, îmi daţi voi de mâncare? Ştiţi voi ce e mai bine pentru familia mea? M-am enervat pentru că au minţit mult în privinţa mea. E şi greşeala mea că poate ar fi trebuit să reacţionez atunci, dar am fost şi eu bulversat emoţional. În anii ăia, m-au legat nişte amintiri de Dobrovolschi, am râs mult cu el. Pe de altă parte, mereu va fi mai importantă familia mea decât show-urile lor.

Nu vezi niciun fel de reconciliere?
Cu cine? Cu Liviu Mihaiu? Am stat şi m-am gândit mult pe cine am pata mai mare – pe Mihaiu sau pe Dobrovolschi. Am trecut prin multe site tot ce s-a întâmplat şi lui Dobro nu-i port aşa multă ranchiună. 

„Aş fi un peşte prea mic dacă mi-aş lansa propriul radio“

Din experienţa ta, ce-i amuză pe oameni? Băşcălia, umorul negru, hazul de necaz?
Eu am avut mereu de câştigat, şi în audienţe, atunci când m-am autoironizat până la os. Oamenilor le place să audă că e unul mai prost decât ei, că astfel se urcă singuri pe un piedestal şi se văd mai frumoşi în oglindă. Dar să nu faci mişto de altcineva, că cine ştie ce cumetrii sunt la mijloc. Aşa, dacă-ţi dai singur cu bâta-n cap, vai, ce amuzant, ce funny eşti!

Vlad Craioveanu e acum vocea emisiunii „B Smart“ de la Smart FM, alături de cea a lui Manuel Dinculescu

Pe tine ce te face să râzi?
Umorul spontan. Nu-mi plac oamenii care vin şi-mi spun bancuri, pentru că orice tălâmb care n-are simţul umorului fentează cumva cursul direct şi-ţi dă nişte servite ca tu să crezi că el e foarte haios. Umorul pe moment îl ai în preajma oamenilor cu care te simţi relaxat. Când nu ţi-e frică, chiar dacă dai glume proaste. Aşa ies, de fapt, glume geniale, când ai curajul să greşeşti.

Autorul expresiei „Kafka, frate!“

Ce critici ai primit care te-au pus pe gânduri?
Am tendinţa de a generaliza uneori şi apoi îmi dau seama singur. Spun: „La naiba, o să creadă iar toţi că am ceva cu toată lumea“. Fiind pătimaş în retorică, atunci am tendinţa de a generaliza, mă arunc şi spun de toate. După, mă corectez, dar uneori e târziu.

Ce ai şti să faci în afară de radio?
Nu ştiu.

Dacă mâine ar dispărea radiourile, ce te-ai face?
(Se gândeşte puţin serios) Cobai. Mă duc să se facă experimente pe mine. Şi călău de călăi, dar cu program variabil. Şi să mă plătească în bonuri de masă. Mi-ar plăcea o galerie de artă pe internet, cu artişti contemporani de-ai noştri, tineri, pe care aş încerca să-i promovez şi să-i vând pe unde e posibil. Sper să iasă treaba asta pe viitor şi să tragă cineva de mine pentru că uneori am nevoie să fiu împins de la spate ca să fac lucrurile.

Şi poate propriul tău radio.
Propriul meu radio a rămas la nivelul de vis. În momentul ăsta, dac-aş face radio ar trebui să fie doar pe internet, pentru că pe FM ai nevoie de multe relaţii, aprobări CNA, e foarte complicat şi n-aş obţine frecvenţă. Aş fi un peşte mic. Şi, de obicei, peştele mare mănâncă peştele mic. N-aş avea timp să urmăresc câţi mi-ar fura poantele şi le-ar da pe posturile lor cu sute de mii de ascultători. Mi-amintesc că eu am zis-o pe-aia cu „Kafka, frate!“, Buzdugan şi Morar au dat-o cu „Cărtărescu, frate“. Se plagiază în România enorm, fără nicio jenă.

„B Smart cu Craioveanu şi Dinculescu“, de la 16.00-19.00, de luni până vineri

Dacă fiica ta ţi-ar zice că vrea să facă radio, ce-ai sfătui-o?
Păi, zice! De multe ori stă cu mine în studio în timpul emisiunii, după şcoală. Mă bucur foate tare, ea e talentată la limba engleză, a luat medalia de bronz la olimpiada pe ţară. Aş vrea să înveţe bine şi franceza până în clasa a VIII-a. Şi, dacă tot va vrea să facă radio mai târziu, să facă, dar nu aici. Nu în ţara asta care te stoarce ca pe o lămâie.

Din primăvara asta ai emisiune la SmartFM, „B Smart, cu Craioveanu şi cu Dinculescu“.
Cred că oamenii ar trebui să-şi dea seama prin show-urile pe care le fac cu Dinculescu, o emisiune (n.r. – de la 16.00 la 19.00) în care rupem practic din sufletul nostru şi punem pe masă lucruri autentice. Prefer să am coloană vertebrală în continuare şi să spun ce cred, cu riscul de a atrage antipatii. Am gustat din ambrozia celebrităţii ca să nu mai fie un lucru de care să mă agăţ cu dinţii.

Spuneai, mai în glumă, mai în serios, că nu s-a găsit nimeni să te oferteze bine ca să poată să te mai tempereze. Ce aşteptări a zis că are de la tine Marius Tucă?
Mi-a zis să fiu eu. „Sigur?“, l-am întrebat. „Da, atât.“ Şi am bătut palma. Dar cine ştie ce pată i se pune lui Tucă pe mine. Poate zic într-o zi ceva rău de Caracal şi mă cheamă imediat în birou. (râde)

CV I s-a auzit vocea la 12 radiouri

Numele: Vlad Mihai Ţuluca
Data şi locul naşterii: 30 septembrie 1977, Craiova
Starea civilă: căsătorit, are o fiică
Studiile şi cariera:
- A absolvit liceul „Matei Basarab“ din Craiova şi, mai târziu, Facultatea de Drept la Universitatea „Hyperion“, fiind licenţiat în medicina legală.
- Lucrează de la 15 ani în radio, fiind crainic la: Radio Oltenia Craiova, Radio Charlie, Radio Sud, Radio Total Bucureşti, Radio Activ, Radio Uniplus, Radio ProFM, Radio Guerrilla, Radio 21, VibeFM, Tanănana şi, în prezent,  SmartFM.
- În televiziune, a fost prezentatorul emisiunilor „Zero“ ( ProTV), documentarului „Mari români“ (TVR) şi „Faci faţă, faci bani“ (Kanal D).
Locuieşte în: Bucureşti.