INTERVIU Tudor Chirilă: „Trăim într-un moment şi într-o ţară în care nu poţi să spui hlizit: sunt fericit“

INTERVIU Tudor Chirilă: „Trăim într-un moment şi într-o ţară în care nu poţi să spui hlizit: sunt fericit“

Tudor Chirilă, solistul trupei Vama, despre amintiri şi prezent FOTOGRAFII Eduard Enea

Cu aerul unui adolescent, Tudor Chirilă povesteşte despre educaţia primită în sânul familiei, care i-a desenat primele linii ale unei vieţi de artist. În ultimii ani, opiniile emise de solistul trupei Vama la adresa unor subiecte de interes public i-au făcut pe oamenii generaţiei Facebook să găsească în Chirilă un reprezentant de seamă al societăţii civile.

„M-am lămurit şi cu tine“ sunt vorbele pe care Ioan Chirilă i le-a spus fiului său mai mic, Tudor Chirilă, când l-a prins prima data că fumează. I-au picat greu atunci adolescentului care trăgea dintr-un Kent castelat, în drum spre casă. „Eram mare şmecher!“, se ironizează acum artistul. Episodul l-a durut. S-a lăsat însă de fumat mai târziu, pe la 23 de ani, forţat de împrejurări. Trebuia să ne vedem joi, dar l-am găsit pe Tudor, cu greu, într-o marţi, în studioul de repetiţii; compunea muzică împreună cu colegii din trupa Vama pentru un nou album care va fi lansat în vara acestui an. Am reuşit să stăm de vorbă, printre acorduri de chitară, mixaj, glume cu colegii, banane şi caju, şi efervescenţa lui care se revărsa în toată încăperea. Tudor Chirilă, la 42 de ani, e plin de chef şi are entuziasmul unui puşti de 20 şi ceva de ani, dar poartă cu el învăţămintele unui artist care şi-a trăit poveştile de euforie şi dezamăgire în versurile pe care le ştim cu toţii, iar acum vrea altceva. Aşa s-a născut şi prima melodie de pe noul album, „Memories Now“, care sună diferit faţă de cele cu care ne-a obişnuit Chirilă. 
 
Tudor e aşa cum nu mă aşteptam – pozitiv şi aproape fără regrete: „pentru că mă aşteaptă un viitor prea frumos să mă gândesc la trecut“. Cu toate astea, ne-am oprit, de câteva ori, pe parcursul discuţiei noastre, în gara amintirilor lui Tudor Chirilă. Am fost în culisele Teatrului de Comedie, acolo unde Iarina Demian i-a prezentat lui Tudor cea de-a doua familie: actorii şi maşiniştii „ca fraţii mai mari“, costumele şi decorurile, aplauzele publicului. Am fost şi în sufrageria în care Tudor, copil fiind, asculta împreună cu tatăl lui Concertul Nr. 3 de Beethoven şi alte sute de viniluri cu muzică clasică, o colecţie răvăşitoare rămasă în urma sa, acum, pe rafturile fiului cel mic. Educaţia artistului a pornit chiar din aceste locuri, iar părinţii i-au fost, cumva, primii profesori. Şi oricât de mare era Ioan Chirilă, oprit pe stradă pentru autografe ori felicitări, Tudor îşi aminteşte că niciodată nu i-a dat drumul din mâna lui. Cronicarul a plecat, însă, prea devreme, când Tudor avea doar 25 de ani. Dar cu el a rămas, de cealaltă mână, mama – actriţă şi regizoare – alături de care a crescut actorul Tudor Chirilă. 
 
Despre descinderea în trecutul lui Tudor Chirilă puteţi citi mai multe în prima parte a interviului acordat „Weekend Adevărul“. În cea de-a doua, ne-am întors în prezent, hotărâţi că „amintirile se construiesc acum“. Dialogul ne-a purtat, inevitabil, spre actualitatea românească, tragică pentru mulţi dintre ocupanţii ei. Chirilă nu este singurul artist care emite opinii critice la adresa politicienilor noştri, dar a devenit una dintre cele mai ascultate voci, cel puţin pentru o parte a ceea ce numim generic: tânăra generaţie. Nu vrea să fie modelul nimănui şi se fereşte să-şi asume vreun rol de „civilizare“. E o responsabilitate pe care nu şi-o doreşte, dar recunoaşte că „dacă am fi mai mulţi (n.r. – artişti care să îşi exprime opiniile public), am trezi, poate, mai multe conştiinţe“. Şi tocmai indiferenţa asta care doare, nu doar în dragoste, vorba versului din „Ana“, îl face pe Tudor să spună că România este ţara în care nu poţi afirma, tâmp: sunt fercit. Însă dincolo de ticăloşia guvernanţilor şi de amărăciunea unei societăţi, omul Tudor Chirilă este tată şi iubit. Şi fericirea asta îl limpezeşte. Dar nu vom vorbi aici despre familia din prezent, pentru că Tudor vrea să-şi ferească bucuriile personale de ochii avizi ai opiniei publice.
 

„Weekend Adevărul“: Tatăl tău, Ioan Chirilă, a fost cel mai mare cronicar sportiv al României; mama ta, Iarina Demian, este actriţă renumită. Ai simţit vreodată presiunea de a te ridica la nivelul părinţilor tăi?
Tudor Chirilă: Am crezut că n-am simţit-o, dar, de fapt, am simţit-o. Mi-am dat seama când am dialogat ceva mai mult cu mine şi am chestionat diverse lucruri vizavi de aspecte comportamentale. Fără să vrei, atunci când ai nişte părinţi publici, şi dacă urmezi şi meseria unuia dintre ei, încerci cumva să te ridici la nivelul lor. Încerci să ieşi de sub gheaţa asta – a celebrităţii părinţilor – care se aşază peste tine.

Deci nu este neapărat un avantaj...
Aş spune că sunt şi dezavantaje, mai ales în percepţia altora despre tine. Vrem-nu vrem, lucrurile astea contează, în special în tinereţe. Eşti văzut ca un beneficiar al unor ipotetice ajutoare, dar pentru mine, faptul că am fost în acelaşi teatru cu mama, de multe ori, nu a fost neapărat confortabil. Şi a trebuit să-mi fac loc singur. Deci da, a existat o presiune, care s-a instalat în copilărie, în raportul meu de copil cu părinţii, dar îmi dau seama că fără voia lor. Oricum, încerc să nu transmit asta mai departe copilului meu.

Nu depindea de ei.
Îmi amintesc că, pe la 5 ani, mergeam cu tata de mână şi vedeam că oamenii, pe stradă, îl salută respectuos, îl opresc să vorbească despre un meci sau să-l felicite pentru vreo carte şi atunci, automat, statuia lui creştea. Dar asta nu însemna că el mă abandona pe mine, nu-mi dădea drumul la mână, se juca în continuare cu mine şi cu fratele meu. Atunci, însă, nici nu era o perioadă în care părinţii în România să fie atât de conştienţi de impactul psihologic pe care anumite lucruri sau evenimente le au în viaţa copiilor lor. Psihologia, psihanaliza, psihoterapia şi ramurile lor sunt ştiinţe de dată recentă şi încă în căutare.

Mai ales la noi.
Atunci eram o societate închisă şi faptul că în România 60% din părinţi consideră că „bătaia e ruptă din rai“ spune ceva nu neapărat despre felul în care gândeşte un popor, ci despre faptul că am fost 50 de ani o societate închisă.

Să ne întoarcem la părinţii tăi. Ai fost vreodată gelos sau furios pe obiectele meseriilor lor? Pe sport, pe teatru?
Nu am resimţit niciodată un conflict cu profesiile părinţilor, pentru că am fost destul de mult parte din ele. Mi-aduc aminte că mergeam cu tata, joia seara, în tipografie şi vedeam cum se fac ziarele. Mă învârteam pe acolo şi-mi plăcea să plec acasă cu bucăţi de zaţ tipografic. Mama mă lua mereu la teatru, stăteam în culise, după spectacol mă plimbam prin decor, toţi maşiniştii erau fraţii mei mai mari. Faptul că părinţii ne luau cu ei a însemnat pentru noi o acomodare, ştiam unde merg şi ce fac, nu ne speria deloc gândul ăsta. Cred că reacţia asta de gelozie se întâmplă când copiii nu beneficiază de timpul părinţilor. Însă, uite, o chestiune bună a comunismului: timpul curgea altfel. Nu era goana după bani care este acum când mulţi părinţi ajung acasă după ce copiii lor s-au culcat. Dar nu mă înţelege greşit, nu sunt nostalgic şi sunt primul care condamnă comunismul. Cred că a fost un experiment tragic, o aberaţie politică şi socială care a distrus sute de mii de familii, de destine, a amputat ireversibil umanitatea.

Poate că părinţii îşi dedicau mai mult timp copiilor lor atunci, când nu exista goana asta.
Dar şi faptul că ei câştigau mai mulţi bani decât puteau să cheltuie. În comunism aveai bani, dar nu puteai cumpăra mare lucru cu ei. Mama ca actor era excelent plătită, nu se poate compara cu ce se întâmplă azi. Noi, astăzi, dacă ieşim în stradă să cerem o mărire salarială – eu, spre exemplu, câştig 1.800 de lei pe lună – cred că ne trezim cu lături în cap. Actorii nu mai sunt priviţi ca repere valorice, ci doar ca nişte saltimbanci a căror meserie e un moft, ceva uşor de reprodus de ceilalţi, dar na, „ceilalţi“ se ocupă de „treburi serioase“.

De ce s-a ajuns aici, e vorba de o degradare spirituală a românilor?
În mare parte, din cauza apariţiei şi apetenţei publicului pentru televiziune şi din cauza felului în care televiziunea a reuşit să plafoneze oamenii prin conţinutul din ce în ce mai vulgar.

Teatrul însemna altceva atunci?
În vremea comunismului, teatrul nu era privit doar ca o formă de divertisment. În timpul lui Ceauşescu, teatrul era adesea o formă de rezistenţă mascată, un debuşeu, ultima redută de libertate a românului. Oamenii se bucurau de o replică în care găseau o aluzie la „sistem“ sau la „Nea Nicu“. Actorii şi regizorii care făceau parte din acele spectacole antisistem erau priviţi ca nişte eroi. Au fost multe spectacole interzise de către cenzura comunistă. Cel mai cunoscut exemplu este „Revizorul“ lui Lucian Pinitilie la Teatrul Bulandra.

„Mama mi-a pus o undiţă în mână, dar nu mi-a dat niciodată peştele“

MAMA, PRIMUL PROFESOR DE TEATRU

Ţi-a povestit vreodată mama ta despre copilăria sa pragheză?
Mi-a povestit despre viaţa lor în lagăr. Bunicul era diplomat la Praga şi, împreună cu alţi demnitari, au fost deportaţi mai întâi în Krumhubel în Sudeţi, apoi la Mariapfarr în sudul Austriei. Mi-a povestit şi despre copilăria de la Veneţia, şi despre Praga. Acum câţiva ani am mers împreună la Praga şi am căutat casa în care a locuit, am găsit strada şi cred că am găsit şi imobilul, dar totul era foarte schimbat în jur, iar amintirea era oarecum vagă. Au fost două zile foarte frumoase şi mama s-a bucurat mult de cadoul meu surpriză.

Cum reuşeşti să ai o relaţie atât de apropiată cu mama ta?
Am o relaţie normală cu mama. Este mai apropiată prin faptul că împărţim aceeaşi meserie, dar cred că este valabil pentru orice copil care împarte aceeaşi profesie cu unul dintre părinţi. Pe de altă parte, mama m-a ajutat foarte mult în această profesie, pe tot parcursul ei. Asta nu înseamnă că mi-a pus pile – cum este confortabil să crezi – ea m-a format pentru meserie, m-a ajutat să o înţeleg, mi-a transmis şi mie ceea ce ea a învăţat. Mama a încercat să îmi pună în mână o undiţă, nu să îmi dea peşte.

Ţi-a fost un fel de profesor.
Da, mai ales când am făcut spectacole împreună. Şi mai cred că şi ea a crescut ca regizor, în special în spectacolele în care am jucat şi eu, pentru că a lucrat cu un actor bun (râde). Ne-am completat bine unul pe altul.

Şi cu tatăl tău ai avut o relaţie asemănătoare?
Am avut o relaţie la fel de strânsă, fără să am vreo legătură cu profesia lui. Numai că tata a plecat mult prea devreme dintre noi. Nu a avut timp să fie atât de vizibil, precum relaţia cu maică-mea. Şi mai e o chestie foarte simplă: îmi iubesc foarte mult mama şi cred că suntem mulţi pe pământul ăsta.

COLECŢIA DE DOUĂ SUTE DE VINILURI DE LA TATA

Există vreo replică a tatălui tău către tine care să-ţi fi rămas agăţată bine în memorie?
Îmi amintesc că mai obişnuia să spună: „M-am lămurit şi cu tine“. Când m-a prins că fumez, cred că eram prin clasa a X-a. Deşi am fumat prima ţigară la 13 ani, sub tribunele patinoarului din Timişoara, de pe Aleea Sportivilor. Acum nu mai e patinoar acolo, e un mall. Era o ţigară Carpaţi, am fumat-o cu vărul meu, Andrei. Mi se părea că facem un lucru foarte tare pe vremea aia. Dar când m-a prins tata, ţin minte că stătea în staţie la autobuzul 300 – nici nu ştiu de ce, dar stătea pe o bordură mai înaltă acolo –, aproape de blocul în care locuiam. Şi am ajuns în dreptul lui cu nişte colegi, eu fumam un Kent castelat – eram şmecher mare! (râde) Ei bine, îl văd pe tata şi am fost atât de surprins să-l întâlnesc, încât m-am blocat şi mi s-a părut de-a dreptul penibil să fi aruncat ţigara. Dacă tot m-a prins… Mi s-ar fi părut un gest de laşitate. Tata s-a uitat lung la mine, preţ de vreo 10-15 secunde – au trecut groaznic de greu –, a tras aer adânc şi mi-a zis: „M-am lămurit şi cu tine“. Atât de greu şi atât de rău mi-a picat chestia asta... Dar m-am lăsat de fumat abia mai târziu, pe la 23 de ani.

Tata a pus presiune pe noi să citim, dar, pe de altă parte, amândoi au fost nişte părinţi care ne-au lăsat să facem ce vrem.

Tatăl tău este cel care, cumva, te-a introdus în lumea muzicii.
Tata avea o fervoare de a ne pune muzică clasică, îi plăceau concertele pentru pian şi orchestră de Beethoven, mai ales Concertul nr. 3, spunea că partea a doua din Concertul nr. 3 era absolut senzaţională şi că e cel mai frumos lucru care s-a scris vreodată. Asculta foarte multă operă, ascultam „Flautul Fermecat“ cu ariile lui Sarastro şi Reginei Nopţii, „Don Giovanni“, „Traviatta“, „Nabucco“. Când am făcut primul meu film în Austria şi am câştigat primii mei bani mulţi, i-am cumpărat o casetă Decca Records cu „Concertul Nr. 2 pentru pian şi orchestră“ de Rahmaninov şi lui i-a plăcut foarte mult. Se asculta multă muzică clasică în familia mea. Avem acasă o colecţie rămasă de la tata de vreo două sute de viniluri.

Educaţia pe care ai primit-o acasă a cântărit greu.
Da, şi faptul că tata mi-a dat să citesc mult în afara programei şcolare. Încerca să-mi stimuleze pofta de lectură şi-mi zicea, de exemplu: „Uite, acum cred că ai putea să citeşti «Schiţele» lui Cehov sau «Viţelul de aur» al lui Ilf şi Petrov“. Cred că, într-un fel, tata a pus presiune pe noi să citim, dar, pe de altă parte, amândoi au fost nişte părinţi care ne-au lăsat să facem ce vrem. Nu ne-au împins de la spate să facem pian, engleză, balet sau mai ştiu eu ce, cum se întâmplă în ziua de azi. Copiii sunt puşi să facă atât de multe activităţi pentru un viitor sigur şi pentru satisfacţia egoistă a părinţilor, încât ajung să rateze cel mai important lucru: joaca.

Şi mama ta?
Nici mama nu m-a obligat la nimic. M-am hotărât să dau la teatru abia în clasa a XII-a, după al doilea trimestru, până atunci nu aveam idee ce urma să fac. Eu jucam fotbal…

Nu ai vrut niciodată să te faci jurnalist?
Nu, mi se părea o plictiseală să fii gazetar. Citeam „Scînteia“ şi mi se părea oribil să scrii despre realizările partidului, iar „România liberă“ era plină de ferpare şi de morţi. Nu exista acea postură eroică a jurnalismului de investigaţie...

Nici măcar pentru călătoriile tatăului tău?
Îmi plăcea că tata călătoreşte, dar mai mult pentru că îmi aducea jucării. Nu mă gândeam că eu aş putea să călătoresc şi nici nu visam la meserii ideale: să fiu doctor sau pilot.

Te-ai gândit vreodată să pleci din ţară?
Nu prea am apucat să mă gândesc la asta pentru că eu am avut norocul să mă angajez la teatru pe la 22 de ani. Când m-am angajat la Comedie, deja jucam într-un spectacol în care mă distribuise Tocilescu. Şi înainte jucasem la Frunză, în proiectul Uniter – Trupa pe Butoaie. Astfel că în anul patru de facultate, la sfârşit, eu deja jucam. Oamenii nu pleacă din ţară pentru că le merge profesional.

Ce cadouri de la tatăl tău ţi-au plăcut cel mai mult?
În primul rând, maşinuţele de fier Matchbox. Îmi amintesc şi de un ursuleţ din Australia, pe care de fapt îl primise frate-meu şi mi l-am însuşit eu. Şi poate, unul dintre cele mai frumoase cadouri: primul meu laborator foto cu lupă, cu aparat de developat – foloseam soluţii: revelator, fixator – mă închideam în baie şi developam pozele. Strigam la ai mei să nu intre nimeni în baie. Mi-au cumpărat apoi primul aparat de fotografiat Smena, apoi al doilea, care era Zenit.

E un hobby fotografia pentru tine.
Da, e un hobby şi mă gândeam că aş vrea, probabil, într-un an-doi să iau o pauză: să nu mai cânt, să nu mai fac teatru, să nu mai fac nimic. Să fac doar poze. De exemplu, am fost în Cuba şi acolo pasiunea mea a fost satisfăcută. Am în jur de două mii de poze şi pe film, şi digitale, şi cred că din astea 2.000 de poze sunt 30 de poze bune pe care aş putea să le folosesc într-o mică expoziţie. Voiam să le propun fetelor de la „Dăruieşte Viaţă“ să facem o expoziţie cu pozele mele, să le vândă ele la licitaţie şi să strângă bani pentru fundaţia lor.

„Sunt un individ care ia problema de coarne“

Mama ta spunea, într-un interviu, că are un destin romantic. Crezi acelaşi lucru despre al tău?
Eu nu m-am gândit niciodată la destinul meu. Nu ştiu, eu îmi văd de visele mele.

Care sunt visele tale?
Să fac muzică din ce în ce mai bine şi să o comunic către tot mai mulţi oameni; şi în acelaşi timp să fac teatru, să devin un actor din ce în ce mai bun. Şi să am puterea să nu fiu deviat de la lucrurile astea fiindcă eu, conform personalităţii mele, mă mai opresc şi mai părăsesc... „incinta“.

La „Vocea României“ ai spus la un moment dat că nu eşti fericit. Loredana tot încerca să-ţi spună că eşti. Deci, eşti?
Am multe momente de fericire, dar nu mă pot declara un om fericit. Nu aşa, tâmp. Nu pot să umblu pe stradă, aşa, fericit când avem un oraş în stare de colaps, când avem corupţie generalizată în sistem, când avem un preşedinte care pare că îşi bate joc de aşteptările noastre, când e atât de greu să ne facem meseria… Trăim într-un moment şi într-o ţară în care nu poţi să spui hlizit: sunt fericit. Şi chiar dacă ai fi, s-o afirmi sus şi tare mi se pare ireverenţios. Ai putea s-o păstrezi pentru tine ţinând cont de nivelul de trai general.

Unii oameni încearcă să-şi delimiteze viaţa personală de loviturile zilnice.
Eu nu-mi pot extrage viaţa din contextul ăsta care arată aşa: ieşim acum la ora şase pe stradă, în trafic, şi vom face cel puţin o oră ca să ajungem acasă. Chestia asta nu mă face neapărat nefericit, dar mă simt ca într-un no man’s land (n.r. – tărâmul nimănui). Recunosc că de multe ori am mici momente de recul – hai să nu le zicem nefericiri – nejustificate.

Sunt şi oameni mai optimişti.
Dar eu nu sunt un individ pesimist. În acţiunile mele nu sunt un om pesimist, poate sunt eventual în gândurile mele. Eu sunt un individ care ia problema de coarne.

Pesimismul nu se traduce de fiecare dată în non-acţiuni…
Dar este o invitaţie la pasivitate. Când nu speri în mai bine, motoarele sunt subturate. Eu nu cred în fericirea constantă, cred în momente şi am învăţat în ultima vreme să mă bat pe umăr şi să-mi spun: „Băi, fii atent, acum eşti fericit!“. 

„Vreau să-mi trăiesc viaţa fără să dau socoteală nimănui“

 

„Nu vreau să fiu modelul nimănui“

În toamna alegerilor prezidenţiale din 2009, Crin Antonescu, candidat din partea PNL, i-a aruncat numele lui Tudor Chirilă într-o campanie electorală afirmând, într-o dezbatere: „Tudor Chirilă este modelul meu moral“. Reacţia artistului a venit, atunci, prompt: „nu doresc să devin un instrument electoral“. Astăzi, Tudor Chirilă nu vrea să fie şi nu se simte modelul nimănui. Este mândru că, atât personal, cât şi ca parte a trupelor „Vama Veche“ şi „Vama“, s-a ţinut departe de orice asociere cu oamenii politici. „Am avut oferte de a reprezenta partide cu muzica noastră şi nu am făcut-o“, spune artistul în interviul acordat „Weekend Adevărul“. Dar, acel noiembrie prezidenţial i-a creat o aversiune şi faţă de ceea ce înseamnă „a fi modelul unei generaţii“. „Mă deranjează ideea că ar trebui să răspund sau să dau socoteală cuiva pentru că vede în mine un model, chiar şi unui singur om.“ Tudor Chirilă vrea să-şi trăiască viaţa fără să-şi explice acţiunile sau sentimentele în faţa nimănui. Cu toate astea, artistul a devenit o sursă de inspiraţie pentru o bună parte a publicului care-i urmăreşte reacţiile civice, de multe ori critice la adresa sistemului şi a politicienilor români. 

„Weekend Adevărul“: Ai ajuns un model pentru tineri, chiar dacă nu îţi place să auzi asta. Crezi că ai o responsabilitate faţă de publicul tău?
Tudor Chirilă: Eu nu mă simt responsabil – chiar dacă va suna destul de dur – faţă de niciun fan, tânăr sau om care vede în mine ceva. Şi eu am văzut în Freddy Mercury un idol şi un model, şi în alţi oameni, dar eşecul sau comportamentul lor, la un moment dat, incongruent cu „normele“, nu mi-ar fi dărâmat propria existenţă. Mi-am asumat, din momentul în care am acceptat să fiu membru al juriului la „Vocea României“, că voi avea parte de o supraexpunere. Ştiu că asta poate să-ţi aducă un soi de uzură şi inflaţie care să te transforme câteodată într-o sursă de anecdote, mai degrabă decât în ceea ce ai vrea tu să comunici. De exemplu, orice aş pune pe pagina mea de Facebook despre un subiect sau altul riscă să fie preluat, contorsionat, distorsionat în diverse tabloide.

Într-adevăr, însă opiniile emise de tine sunt o sursă de inspiraţie pentru o parte din generaţia tânără.
Asta nu mă face să mă simt mai responsabil. Aş dori să pot să beau o sticlă de whisky, dacă am chef, fără să dau socoteală unei generaţii că m-am îmbătat. „Aoleu, s-a îmbătat modelu’! Ce să facem?“ (râde) Ştii cum e, de fiecare dată când postez pe Facebook, apar inevitabil unele atacuri la adresa mea. Printre cele mai frecvente apelative: „beţiv“, „drogat“ ş.a.m.d. Nu ştiu cum un drogat ar fi putut să aibă CV-ul meu şi nu vorbesc de excelenţă, ci de faptul că este foarte greu să faci, drogat fiind, în jur de trei proiecte pe an, încă de la 22 de ani. Imaginea asta neoromantică a rockerului beţiv, drogat şi neînţeles a dispărut de prin anii ’80. Adică nu se mai poartă, nici nu mai este cool să fii drogat.

Sunt etichete de rating pentru mass-media, preluate facil şi de public.
Nu sunt etichete de rating, sunt mizerii bune de împroşcat. Dar mi se pare şi ciudat că oamenii nu-ţi dau nicio şansă dacă eşti, de exemplu, beţiv. Şi aş vrea să dau nişte nume de mari beţivi de Oscar: Peter O’Toole, Richard Burton, Charles Bukowski. Şi dacă ai fi drogat sau beţiv sau afemeiat, dacă posezi un viciu, de ce ar trebui să fii lipsit de relevanţă? Atacurile astea mă amuză pentru că, până la urmă, ar trebui să învăţăm să avem o cultură a dialogului şi să-i apreciem pe oameni pentru ce fac şi spun, nu să-i punem la zid pentru viciile lor, existente sau nu. Şi ca să închid discuţia cu modelul, am de gând să-mi trăiesc viaţă fără să dau socoteală nimănui, să nu-mi asum niciun rol de civilizare sau educare a cuiva, ci doar să fiu aşa cum îmi place.

Cu toate astea, sunt mulţi oameni care-ţi dau ţie credit mai degrabă decât altor artişti contemporani.
Ştii de ce sunt eu în situaţia asta mai vizibilă şi mai expusă? Pentru că alţi colegi de-ai mei îşi văd de treaba lor. Am avut discuţii cu mulţi colegi din muzică şi spuneau că nu au de ce să se amestece în politică. Însă, să emiţi o opinie nu înseamnă să te bagi în politică. Şi să stai deoparte e foarte convenabil pentru politicienii noştri: „Dacă ei tac, nu e nicio presiune asupra noastră“. Dacă mai mulţi artişti ar fi mai virulenţi, ar comenta acţiunile politicienilor, poate că atunci am strâni o mişcare mai mare, mai multă efervescenţă şi la nivelul celor care ne urmăresc pe noi şi poate aşa s-ar mai trezi conştiinţe.

Cine a învăţat şi cine nu, după Colectiv 

În 2012 spuneai în cartea ta „Exerciţii de echilibru” (colecţia de texte publicate pe blogul său): „Atunci când treci prin acest tip de Piaţa Universităţii – îţi aminteai din ’90, când te-a scuipat o babă, erai pe bicicletă – nu poţi să iei în serios ce s-a întâmplat acum“. Au trecut trei ani de când scriai asta şi au mai avut loc alte proteste în stradă. Crezi că s-a schimbat totuşi societatea românească?
În primul rând ar fi trebuit să existe schimbare la nivelul principalelor partide politice, dar nu s-a schimbat nimic. Ei s-au făcut că înţeleg că trebuie să elimine corupţii şi penalii, şi că trebuie să-şi refacă de la zero partidele. Dar nu au înţeles. Eu cred că protestele de după Colectiv au scos în stradă oameni cu profiluri foarte diverse şi a fost un act de solidaritate în faţa unui moment de saturaţie: ne-a ajuns, până aici! O tragedie care a fost exclusiv rezultatul corupţiei sistemice de la noi. După Colectiv, vedem că, de fapt, nu se mai poate cânta nicăieri în siguranţă în România, nu se mai poate merge la teatru sau la cinema. Şi, din partea lor, nu există soluţii, ci doar se închid teatre şi cinematografe. Dar cred că au înţeles ceva cei care au ieşit în stradă. Au înţeles că este momentul să se implice, să nu mai tacă. Nu mai suntem atât de uşor de adormit, de păcălit. Cred că la nivelul conştiinţei colective – a unei părţi a acestui popor – a existat o schimbare clară. Sunt mai mulţi oameni care or să sune la Protecţia Consumatorului, sunt mai mulţi oameni care or să-şi ceară drepturile, care vor încerca să se implice, să intre în politică, administraţie, cu bună-credinţă, pentru a opri acest val negru care s-a aşezat peste România ca cenuşa la Copşa Mică. Şi care este reprezentat de principalele partide politice: PNL şi PSD – aceeaşi mizerie.

 Iohannis nu a înţeles nimic, nici din protestele de stradă, nici din ceea ce i se întâmplă în calitate de preşedinte. Iohannis a dezamăgit.

Deci, o parte a învăţat şi una nu a învăţat.
Şi cred că mai este o tristeţe: că preşedintele Iohannis nu a înţeles nimic, nici din protestele de stradă, nici din ceea ce i se întâmplă în calitate de preşedinte. Iohannis a dezamăgit. Şi mai grav e că trimite în derizoriu instituţia prezidenţială cu toată semnificaţia ei. Nu a înţeles nici faptul că el nu a fost rezultatul unui vot pozitiv. Toţi oamenii care ajung la putere se îmbată cu ideea că a existat, în electoratul care i-a pus acolo, vreo apreciere pentru ei. Nu a existat niciodată niciun fel de apreciere, ci doar o enormă frică de contracandidatul lor. Ei ştiu asta, dar uită.

2016 e an electoral. Ce ai vrea ca viitorul primar să schimbe în Capitală?
În primul rând ar trebui să-l preocupe bugetul oraşului şi alocarea lui. Aştept de la un primar să limiteze corupţia, contractele de casă şi felul în care se duc banii în găuri negre, cum ar fi regiile, care absorb cei mai mulţi bani. Apoi, cred că ar trebui să eficientizeze orice înseamnă serviciu public în subordinea primăriei. Şi după această încercare, aş vrea să avem un primar care să se preocupe de partea care ne omoară poate cel mai mult: traficul. Noi suntem nişte oameni care, vrem-nu vrem, trăim într-un oraş care ne ia din vieţile noastre, zilnic, trei-patru ore, în trafic.

Avem de unde alege un astfel de primar?
Cred că bucureştenii ar trebui să se unească şi să nu voteze un primar de la PSD sau PNL. Un primar de la unul dintre partidele astea, oricare dintre ele, nu poate fi garantul unei curăţenii în oraşul Bucureşti. Nu poţi, decât dacă eşti orb sau dacă nu vrei să accepţi adevărul, să votezi un psd-ist sau un pnl-ist sau pe cineva din derivatele lor. Bucureştiul a ajuns în halul ăsta pe mâna lor. Şi, mai important, bucureştenii ar trebui să voteze consilieri oneşti. Şi sunt convins că vor fi alternative. 


Fericire e când…

Ce altceva te face fericit în afară de muzică şi teatru, ce îţi mai place să faci?
Îmi place să mă dau cu kite-ul, dar am prea puţin timp pentru asta şi mai depind şi de vânt. Îmi place să fac poze, să mă gândesc cum aş face poze – sunt uşor masochist; să lenevesc uneori, dar nu am timp. Cred că lenea este o componentă obligatorie a creativităţii. Îmi place să înot, să beau un pahar cu vin bun şi să împărtăşesc oamenilor lucruri. Am descoperit la „Vocea României“ că îmi place să cochetez cu pedagogia. Faptul că sunt încă un sezon în acest show este şi pentru că mi-a plăcut chestia asta. Dacă nu mi-ar fi plăcut…

Ce ţi-a plăcut cel mai mult la Voce?
Mi se pare foarte frumos să împărtăşeşti oamenilor nişte lucruri şi e extraordinar de gratificant. Mi s-a părut fenomenal să stau acolo, pe marginea fotoliului, când Cristina a câştigat şi să privesc cum toată lumea din jurul ei a sărit pe ea. A fost un fel de recompensă, un moment al meu cu mine şi am simţit atunci bucuria că am reuşit să-i ofer unui om un „restart“ de carieră şi, mai mult decât atât, încredere. Mi-am zis: „Dacă o să câştig, nu o să mă exteriorizez“. A fost un soi de implozie de emoţie.   

Ai spus într-un interviu din 2013 că nici Edith Piaf nu consideri că se încredea, cu adevărat, în cântecul „Je ne regrette rien“. Tu ai regrete?
Cred că da... Nu vreau să spun că nu am regrete, dar mi se pare atât de frumos ce mă aşteaptă în viaţa mea, viitorul arată atât de bine că nu prea am timp să mă gândesc la trecut. Din cauza asta cred că stau prost şi cu amintirile. Eu trăiesc mult în viitor, ceea ce nu e întotdeauna bine, pentru că ratezi de multe ori prezentul. Probabil că am regrete, dar nu cred că sunt atât de importante, încât să devină notabile.

Viitorul frumos nu se leagă doar de partea profesională, nu?
Categoric nu are de-a face doar cu viaţa profesională, are legătură şi cu iubita mea, cu copilul meu, desigur. Dar nu vorbim aici despre asta.

În ce crezi cel mai mult, în viaţă?
Cred în puterea relaţiilor interumane şi în frumuseţea lor. Şi cred că nu e bine să fim singuri, chiar dacă de multe ori e eficient, dar în general nu prea cred în singurătate.

Eşti un om liber?
Nu, să mi-l arăţi şi mie pe ăla care e... 

„Dacă scapi de Alzheimer, amintirile pot fi tot ce ai mai bun“

Formaţia Vama va lansa la începutul acestei veri un nou album, după o perioadă de aproape patru ani în care trupa „s-a lăsat pe tânjală“. În urmă cu trei ani „Perfect fără tine“ se difuza pe toate posturile de radio. Vama ajunsese mainstream. Acum, prima melodie care va fi lansată de pe noul album este „Memories Now“ pentru că „amintirile se fac în prezent“, spune Tudor. Versurile sunt exclusiv în limba engleză, băieţii lucrând la acest proiect cu producătorul britanic James Lewis.

Revenim în prezent. O să lansaţi un album nou doar în limba engleză. De ce aţi ales asta?
A venit momentul să facem şi un disc în engleză, e o limbă pe care o vorbeşte toată planeta. Dacă o să avem o piesă bună, putem să o facem şi în engleză, şi în română. Dar mie îmi place să scriu în engleză şi cred că se nasc bine versurile aşa. În plus, lucrăm cu un producător britanic foarte talentat – pe numele său James Lewis. Am fost să dăm un fel de „test“ la Londra şi două zile în Pittsburgh, apoi am hotărât să lucrăm împreună un disc întreg. 

Dacă trăieşti frumos acum, poţi să fii sigur că ai amintiri frumoase.  „De aici vine şi Memories Now“

Care e tema albumului?
Albumul nu are un fir unitar, o să fie despre diverse teme. Legat de „Memories“ (n.r. – amintiri), am plecat de la ideea că amintirile se fabrică în prezent. Dacă trăieşti frumos acum, poţi să fii sigur că o să ai amintiri frumoase. De aici vine şi „Memories Now“ – prima melodie pe care o lansăm de pe album. Într-un final, dacă scapi de Alzheimer, amintirile pot fi tot ce ai mai bun.

E primul cântec Vama după trei ani.
Da, încercăm, pe viitor, să micşorăm astfel de perioade. Am făcut atunci un cântec „Perfect fără tine“, dar şi „Zile fericite“ şi apoi ne-am lăsat pe tânjală. Problema mea e că nu pot dedica constant aceeaşi cantitate de timp. Acum, de exemplu, îmi dedic timpul numai acestui album, şi partea de teatru am lăsat-o pentru jumătatea a doua a anului. Îmi joc spectacolele la teatru, dar în partea a doua vreau să încep să şi repet ceva nou. Între timp, mai dau probe la câte un film sau serial, însă nu ştii niciodată dacă apuci să joci în filmele alea.

Mai vrei să scrii şi scenarii?
Lucrez deja la un scurtmetraj împreună cu cineva, suntem la draftul doi-trei şi pe ăsta aş vrea să mă încumet să-l regizez, deşi nu sunt deloc fanul regiei deocamdată. Doar că simt acest proiect. Mă interesează în mod special să fiu actor, să nu mă întind mai mult decât îmi e plapuma. Dacă faci pasul spre regie, există riscul mare să rămâi acolo.

Ţi-am citit cartea. Te-ai schimbat de când ai scris-o, ai găsit echilibrul?
Eu sunt un om care caută tot timpul. Am găsit unele răspunsuri, au apărut alte întrebări, prin urmare nu cred că se termină niciodată căutarea asta. Dar sunt mai împăcat cu unele aspecte din „vieţile mele“: profesionale, sentimentale. Cred că e un moment bun.

Ţi-a folosit cartea să ajungi la „împăcarea“ asta?
Nu cred că ne putem fi noi înşine profesori, dar scrisul poate avea funcţie terapeutică. Nu ştiu dacă m-au ajutat „exerciţiile de echilibru“ să găsesc soluţii, poate doar să formulez întrebări într-un mod mai eficient. Ceea ce e un pas bun şi important. 

 

citeste totul despre: