INTERVIU Fuego: „Glumele cu împodobitul bradului au fost benefice, mi-au crescut popularitatea“

Pe numele real Paul Surugiu, cântăreţul Fuego (42 de ani) şi-a amintit într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ de iernile copilăriei în frumoasa Ţară a Moţilor, dar şi despre cariera sa şi deja tradiţionalele glume cu împodobitul bradului.

Paul Surugiu, zis în copilărie Cipi şi, mai târziu, Fuego, ne-a povestit cum în noaptea de Ajun mergea la colindat cu un casetofon şi cânta „O ce veste minunată“ peste vocea lui Ştefan Hruşcă, artistul său preferat. Fuego vorbeşte despre Crăciunul în Ţara Moţilor care se simţea altfel decât azi, până şi gustul şi mirosul erau diferite, şi recunoaşte că îi plăcea să împodobească bradul şi, culmea, fără să o cheme pe mama, mai ales că mânca toate bomboanele din pomul de Crăciun. 

De altfel, artistul tratează cu indiferenţă glumele ale cărei ţintă a fost de când a lansat celebra piesă „Împodobeşte mamă bradul“, alături de Irina Loghin. Ba chiar este conştient că unele dintre ele i-au fost benefice şi recunoaşte că inclusiv el se amuză pe seama acestei legende urbane. Totuşi, punctează că nu-i plac „răutăcismele“ şi „glumele ieftine“ şi recunoaşte că mereu i-a fost teamă de penibil, dar consideră că a reuşit „să-l fenteze“ de multe ori. 

Fuego ne-a vorbit şi despre relaţia minunată pe care a avut-o cu părinţii, dar şi despre cum şi-a descoperit pasiunea pentru muzică şi pictură, despre oamenii care i-au influenţat parcursul artistic şi alte legende legate de persoana sa. 

„Weekend Adevărul“: Aţi copilărit în frumoasa Ţară a Moţilor. Ce amintiri păstraţi din iernile petrecute acolo?

Paul Surugiu-Fuego: Mi-aduc aminte că acolo, în zona noastră, colindele se cântă cu instrumente şi pe voci, iar tradiţia s-a păstrat până azi. La colindat merg în costume şi adulţii, şi bătrânii, nu doar copiii. N-aş putea uita peisajul, cu hornurile care fumegau, cu mirosul de iarnă şi cu aromele de bunătăţi care ieşeau de pe la fiecare gospodărie. Eu nu sunt un fan al tradiţiilor impuse absurd, dar pe acestea, populare, din moşi-strămoşi, le ador, pentru că ele ne individualizează pe noi, românii. Sigur că nu pot uita gustul preparatelor din vremurile acelea. Chiar dacă erau aceleaşi, aveau parcă alt gust. Mi-aduc aminte de frumuseţea zilelor de Crăciun, când oamenii se vizitau şi îşi aduceau daruri şi vorbeau. Azi, tot mall-ul rămâne prima opţiune. Şi mi-aduc aminte de colindele acelea cu aer ceresc, pe care le-ntâlneşti doar în Ardeal. Eu de obicei nu sunt nostalgic şi cred în evoluţie, dar parcă aş fi vrut ca aceste imagini să rămână veşnice, pentru că ele reprezintă esenţa românilor.

Cum erau sărbătorile la Turda? Mergeaţi cu colinda?

Când eram eu mic, în anii ‘80, tradiţia era ca în noaptea de Ajun să colindăm până dimineaţa. Ne pregăteam cu vreo câteva săptămâni înainte. Alegeam cu mare atenţie membrii grupului de colindători. Chiar dacă erau şi câţiva fără voce, trebuia musai să existe trei-patru cu glas frumos, pentru a da nuanţe colindei noastre. Ne sfătuiam şi apoi alegeam colinda. Oricât de mult ne-am fi contrazis, în top, în majoritatea anilor, colindam cu „O ce veste minunată“ pe voci, din varianta lui Ştefan Hruşcă. Şi pentru că eram profesionişti încă din acea vreme, aveam un casetofon cu baterii mari R20, pe care-l luam cu noi. N-aveam negativ şi dădeam drumul la casetă, iar noi cântam peste vocea lui Ştefan Hruşcă, unul dintre artiştii mei preferaţi, de atunci până azi, atât pe colinde, cât şi pe muzica folk. Fireşte că succesul era garantat şi eram atipici! Şi o ţineam aşa până dimineaţa, când ne apucam să dăm spectacole la fiecare acasă. Simţeam diferit sărbătoarea şi nu ne păsa prea tare de cadouri sau alte cele. Cât despre Turda, aceasta era o feerie în perioada Crăciunului – un zumzet aparte o cuprindea, de peste tot simţeai aromă de cozonaci sau de sarmale şi oamenii erau măcar puţin mai liniştiţi, idiferent de statutul social sau de locul de muncă, mai mult sau mai puţin avantajos. Eram veseli de Crăciun!

Sunt foarte cunoscute glumiţele de sărbători şi poveştile cu împodobitul bradului. V-au afectat, cum le priviţi acum, după atâţia ani?

Sunt imun, relaxat. Unele chiar îmi plac foarte tare şi fac şi eu, de multe ori, glume pe seama acestui trend, cu bradul. Au fost benefice mare parte din ele, pentru că mi-au crescut cota şi popularitatea. În general, eu apreciez umorul, dar pe cel de calitate, atunci când e făcut cu simţ de răspundere, argumentat, fără gratuităţi şi răutăcisme ieftine. Niciodată nu am fost afectat de lucrurile care nu sunt adevărate, de situaţiile în care anumiţi oameni vor să fie interesanţi cu orice preţ şi aleg metodele acestea simpliste, ieftine. Eu ştiu să-mi văd de drumul meu şi iată că, de 20 de ani deja, reuşesc să fiu pe buzele românilor, jucând şi două turnee anuale sold out. Glumeţii pot continua, iar interesanţii pot să ştie că locul meu rămâne aici, în timp ce al lor va dispărea curând, rămând în urmă un mare nimic.

Nu sunt, contrar aparenţelor, un tip comod sau învechit. Spun asta despre mine cei ce nu mă cunosc.  Dacă a fost să fug de ceva în viaţa asta, acela a fost penibilul. Mi-e efectiv teamă de penibil şi cred eu că am reuşit să-l „fentez“ de multe ori

Aţi avut curajul să acceptaţi campania KFC, în care oamenii vă ţineau ocupaţi pentru a vă împiedica să împodobiţi bradul. 

Nu a fost vorba de curaj. A fost o provocare şi o campanie extrem de bine gândită şi targetată. Ca drept dovadă şi răsplata: ea a şi câştigat un premiu important la o competiţie de publicitate în străinătate. În general eu sunt omul provocărilor. Cântăresc mult, analizez şi dacă se merită, păi se merită să accept. Nu sunt, contrar aparenţelor, un tip comod sau învechit. Spun asta despre mine cei ce nu mă cunosc.  Dacă a fost să fug de ceva în viaţa asta, acela a fost penibilul. Mi-e efectiv teamă de penibil şi cred eu că am reuşit să-l „fentez“ de multe ori. Aşa că prima temere a fost aceasta, de a nu fi penibil, de a nu cădea într-o latură care să nu fie pe gustul celor ce-mi apreciază munca. Mai apoi am luat în calcul şi haterii, dar pe ei n-ai cum să-i opreşti şi, cumva, în economia unei reuşite îşi au şi ei rostul lor. Cu atât mai mult cu cât eu sunt călit, obişnuit cu cei care atunci când nu au altceva mai bun şi mai inteligent de făcut, fac o glumiţă cu bradul.

Până la urmă care a fost motivul pentru care aţi acceptat provocarea?

Am crezut în idee şi în felul în care aceasta poate transmite un mesaj, punându-mă şi pe mine într-o lumină propice, mai ales că nu ne adresam neapărat celor din zona mea de interes. Analizând la rece, mi-am dat seama că autoironia şi punctarea pe acest mit urban nu va face decât să-i anihileze pe cei ce nu sunt capabili să vadă şi altceva la mine cu excepţia bradului, şi sunt destule în toţi anii aceştia. Iar cocktailul pe care l-au propus cei de la companie, pentru răcorire, după ce eu prelungeam vara, este chiar interesant, un produs natural, care are mare trecere la public. Ştiu bine că ironiile sunt oricum inevitabile şi mai ştiu că nu te poate iubi toată lumea. Eu mi-am învăţat lecţia şi chiar nu-mi doresc să fiu pe placul tuturor. Fiecare poate alege ce muzică ascultă, ce-i place sau ce promovează mai departe. Eu în schimb îmi fac treaba cu seriozitate, reuşind de mai bine de 10 ani, fără brad, credeţi-mă, să umplu în toată România, de două ori pe an, sălile de spectacol, fără case de producţie impresionante alături. Da, am avut rezerve, dar eu ştiu că poţi anihila multe atunci când tu eşti cel care priveşte totul cu relaxare. Iar asta a ajutat. Cel puţin pentru cei ce au văzut dincolo de superficialitate. Vedeţi voi, autoironia şi gluma fină vor fi mereu apanajul oamenilor inteligenţi şi capabili de a face lucruri cu simţ de răspundere. 

Care au fost reacţiile?

Am primit numeroase mesaje şi semnale din partea unor oameni care n-aveau nicio legătură cu mine – scriitori reputaţi, jurnalişti, oameni de presă şi colegi. Au fost şi păreri contra, care spuneau că nu a meritat să mă implic în această campanie, dar sunt şi am fost mereu omul provocărilor, răspunzând deschis la tot ce a fost nou şi calitativ. Şi poate în felul acesta va înţelege toată lumea că povestea cu bradul e un mit, care dă bine în preajma sărbătorilor şi care ne face mai umani, într-o lume în care punem accentul doar pe ce-i lipsit de esenţă.

Mai obraznic decât prevedea dorinţa mamei

Îmi povesteaţi mai devreme de copilărie. Ce fel de copil aţi fost? Eraţi cuminte şi retras sau mai degrabă vă rupeaţi genunchii pe poteci?

Eram vulcan de energie. Cum am stat la bloc, făceam drumul de jos la etajul doi de minim 60-70 de ori pe zi. Alergam, făceam tot felul de năzbâtii, apoi dădeam spectacole. N-am făcut în schimb boacăne mari. N-am spart geamuri, n-am avut mâini şi picioare rupte. Aveam multă energie şi nu aveam astâmpăr. De fapt, cred că nu aveam răbdare prea multă, iar asta m-a urmărit şi peste ani, pentru că nici acum, la 42 de ani, eu nu sunt forte la acest capitol. Îmi plăcea enorm să cânt, iar scara mea ştia asta pentru că o făceam mereu, cu glas tare. Mi-am trăit pe deplin acea perioadă şi nu regret nimic din anii în care poate am fost mult prea obraznic pentru genul de copil pe care mama şi l-ar fi dorit. Iar ca un secret – de Crăciun, contrar tuturor glumelor, chiar îmi plăcea să împodobesc bradul, fără să o rog pe mama. Sigur că într-o zi mâncam mai toate bomboanele şi lăsam staniolul.

Mama mergea în Ungaria cu globuri şi pahare pentru a le vinde şi pentru a face câţiva bănuţi în plus ca să nu-mi lipsească nimic.

Aţi făcut baie în Arieş copil fiind?

Era una dintre activităţile noastre frecvente vara. Sigur că făceam asta fără ştirea mamei, care ar fi înnebunit dacă ar fi ştiut că ne scăldam de câteva ori pe zi în apa rece şi limpede a Arieşului, care străbate tot oraşul Turda. Am stat, până la un punct, multă vreme la bunica mea, care avea apartament fix în zona râului. Momentele acelea le rememorez şi-acum şi am o singură concluzie – copilăria, în general, nu mai e ce a fost. Şi nu doar din pricina evoluţiei tehnologiilor. Copiii nu se mai bucură de intensitatea momentelor. Repet, nu sunt un nostalgic. Ba dimpotrivă, nu mă cantonez deloc în trecut, eventual doar în zonele care merită a fi readuse în actualitate. Dar copilăria de cândva avea aerul nonşalanţei, nu avea gadget-uri şi noi ştiam să ne bucurăm de-o simplă baie în Arieş. Acum, Arieşul e ceva exotic pentru puşti. Eu sunt fanul schimbărilor, dar acestea ne ştirbesc din cursul firesc al vieţii, al descoperirilor. Fiecare etapă trebuie parcursă la vârsta ei, iar copilăria este cheia celor mai importante fericiri de peste timp.

Ce relaţie aţi avut cu părinţii?

Minunată! Întotdeauna ai mei m-au ascultat şi mi-au fost, dincolo de formatori şi modele, prieteni extrem de apropiaţi. Încă de când eram cât un dop, dădeau în mintea mea şi ne jucam cu orele fără să ştim cum trece timpul. Mai apoi, au fost buni ascultători, m-au susţinut şi mi-au lăsat, ceea ce e foarte important, libertatea de a alege singur ceea ce vreau să fac în viaţă, fără să se impună cu ceva anume. Între mine şi a ei mei a existat la un moment dat un pact. Cu deplină încredere în mine, ei m-au lăsat să zbor, cu sacrificiile de rigoare din partea lor. Iar eu mi-am văzut de drum, încercând să nu-i dezamăgesc. Şi nu cred că am făcut-o vreo clipă. Mi-au păzit parcursul şi mi-au devenit prieteni, au devenit fix acel punct de sprijin în care îmi este mereu bine să revin atunci când simt că nu mai pot. Părinţii mei au fost deschişi şi au înţeles mereu că viaţa copilului lor nu stă în mâinile lor, ci în înţelepciunea de a reuşi să-l direcţioneze pe calea potrivită, iar apoi să-l lase să evolueze. Şi le mulţumesc pentru asta!

Cu ce se ocupau părinţii?

Ambii mei părinţi au muncit din greu, făcând toate sacrificiile şi eforturile posibile pentru a investi în mine, în educaţia mea, în tot ce aveam nevoie ca să pot face ulterior performanţă. Sigur că era un joc de noroc! Oricât talent aş fi avut, dacă nu prindeam şansele potrivite, nu ajungeam azi aici, să putem avea acest interviu, iar eu să devin subiect despre care să se scrie. Tatăl meu a muncit aproape 40 de ani în fabrică, cu muncă fizică, cu eforturi enorme, făcând zilnic naveta, aproape şase kilometri, între Turda şi Câmpia Turzii. Mama a fost decorator la fabrica de sticlă Turda. În serie, ele ornau celebrele pahare, gobluri pentru export. Ambii au depus eforturi măreţe pentru ghemotocul de mine, pentru a creşte întâi, apoi pentru a mă educa. Mama mergea în Ungaria cu globuri şi pahare pentru a le vinde şi pentru a face câţiva bănuţi în plus ca să nu-mi lipsească nimic. Şi chiar dacă nu am fost bogaţi, mie nu mi-a lipsit ceva vreodată. Mai apoi, eu am mers către Bucureşti şi tot ei m-au ţinut în facultate şi la orele de canto cu George Grigoriu. Şi-au dăruit viaţa toată unicului lor copil. Asta le-a fost menirea.

Care au fost cele mai importante lecţii învăţate de la dânşii?

Bunul simţ în primul rând. Am înţeles de mic că aceasta e calitatea care te poate scoate din orice încurcătură, reuşind astfel să mă plaseze pe un loc pe care alţii nu au acces. M-au învăţat să ascult şi să înţeleg. Mi-au arătat şi greşelile. M-au crescut un om echilibrat şi mereu mi-au spus că există şi o a doua variantă, chiar şi atunci când totul pare fără ieşire. Oricum noi suntem oglinda părinţilor, chiar dacă acumulăm în ani diverse alte experienţe. Şi am mai învăţat de la ai mei să fiu cumpătat, să cred, să mă încred în oameni, chiar dacă mulţi m-au dezamăgit, să râd, să fiu optimist. Să fiu om.

„Am fost vedeta şcolii“

Ce fel de elev aţi fost?

Eram conştiincios şi tipic fecioarei, încercam să repect cu stricteţe regulile, dar relaxat, fără stres major. Am înţeles la un moment dat că este esenţial să-mi fructific talentul, fără să las în plan secund celelalte materii. N-am fost primul la toate, dar nici nu mi-am dorit. Uitându-mă acum, peste ani, îmi dau seama că am procedat corect. Adică am menţinut un echilibru, am căpătat cultura generală, atât de esenţială şi nici nu m-am făcut de ruşine. Nu am fost primul din clasă, dar m-am menţinut în top şi am încercat să fiu demn de talentul pe care-l aveam. Şcoala a fost o plăcere pentru mine, nu o corvoadă. Şi o priveam în felul acesta, la fel cum o înţeleg şi acum. Mergem acolo să învăţăm, mai mult sau mai puţin, să ne dezvoltăm, să ne facem prieteni, să ne maturizăm.

Cum v-aţi descoperit vocea? Cântaţi la serbările de la şcoală?

Eu am cântat din momentul în care am început să vorbesc şi să leg câteva vorbe. Practic, atunci a început totul şi tot atunci au descoperit ai mei că ceva se leagă la mine. Şi au început să mă înregistreze. Ştiam toate cântecele muzicii uşoare româneşti pe la vreo trei ani şi tata mă imprima. Am şi acum casetele, care fac, la propriu, deliciul tuturor. Apoi, am fost, desigur, vedeta şcolii. Nu exista manifestare artistică fără mine. Plus că eu le şi organizam, le aranjam, le regizam şi cântam cu foc. Cred că la mine povestea aceasta cu „artistăreala“ este un har, este un dat pe care l-am avut şi care a crescut cu mine laolaltă. Nu am fost în căutări, am ştiut mereu că asta trebuie să fac, chiar dacă bunica îşi dorea să fiu preot sau cei din familie să îmbrăţişez alte meserii, necrezând vreodată că eu voi reuşi să ajung cineva, pe propriile puteri.

Vă amintiţi prima dată când aţi urcat pe scenă? Cum a fost acea experienţă?

Păi eram mic tare, cred că aveam vreo cinci ani şi am urcat pe scenă la Casa de Cultură ca să cânt o piesă. Nu aveam emoţii, pentru că deja eram vedeta familiei. Şi niciodată eu nu am avut trac de scenă. Sigur că existau emoţii fireşti, pe care le mai am şi acum, dar niciodată ele nu mi-au afectat actul artistic, indiferent de vârstă. Scena mare, publicul din faţă, căruia i te adresezi, sunt ca un microb de care nu mai scapi niciodată. Atunci, la vârsta aceea fragedă, m-am infestat. Şi mi-a rămas până azi. Parcă ţin şi-acum minte emoţiile dinaintea intrării. Oricum, astfel de sentimente sunt greu de povestit dacă nu se simt. Presiunea cortinei, momentul intrării, adrenalina, toate acestea la un loc te fac şi mai sigur şi mai stăpân pe tine, asta desigur, dacă ai talent şi ştii ce trebuie să faci. E o artă ţinerea publicului în mână şi eu sunt fericit că am reuşit să deprind, de mic, câteva din aceste taine.

O altă pasiune este pictura. Când aţi început să pictaţi? 

Îmi place pictura din anii de şcoală. Acolo mi-am început primele opere. Sigur că erau încercări, dar am fost mereu atras de această zonă a culorilor, a nuanţelor. Aveam acasă pensule şi pânze şi făceam tot felul de lucruri pe care mama le înrăma ulterior. Cred că şi acum mai are anumite tablouri din acea perioadă, pe care credeţi-mă, n-are rost să le arăt. Apoi paşii m-au dus pe alte direcţii artistice, dar n-am să uit cum, acum vreo 15 ani, am redescoperit din nou pasiunea când am luat lecţii cu un bun prieten, pictorul Vasile Bedreagă din Ulm, care mi-a explicat anumite taine. Şi mi-aduc aminte că am început cu forme şi artă abstractă, trecând apoi la ceva natură statică. Astea sunt temele mele principale – flori şi case. Şi nu mă consider vreun mare pictor, sunt doar un om care-şi investeşte timpul liber cu folos.

Până acum trei ani nu arătaţi picturile publicului? De ce şi cum aţi fost covins să faceţi pasul?

Aveam o temere. Mă gândeam că poate nu sunt suficient de bune. De fapt, sigur nu erau şi nici acum nu sunt. Eu sunt autodidact, nu am studii de specialitate, dar fac asta din pasiune. Ulterior, când am hotărât să arăt şi prietenilor încercările mele, când le-a văzut şi doamna Doina Păuleanu, celebrut critic de artă, care m-au încurajat, mi-am zis să încerc. Şi am arătat o singură poză pe Facebook. Şi de acolo a pornit totul. De acolo am încercat să evoluez, urmăresc diverse tutoriale, teme. Pictez doar acrilic pe pânză, care se usucă foarte repede, fie cu pensula, fie în tehnica cuţitului, care este şi mai simplă. Nu sunt opere de artă, dar sunt tablouri create din suflet, cu dăruire, cu toată priceperea şi dragostea mea, pentru un scop nobil. M-am apucat serios de pictat pentru că efectiv mă relaxează, pentru că-mi descopăr noi simboluri şi pentru că dincolo de tot griul lumii în care trăim, avem nevoie de culoare. Tot culoare vreau să le aduc în suflet şi celor pe care vreau să-i ajut cu proiectul „Art by Fuego“ – o mare parte din fondurile strânse sunt donate artiştilor mari ai ţării, dar şi tinerilor talentaţi, care se află în imposibilitatea de a avea un trai decent sau care visează la o carieră fulminantă. Până în prezent am sprijinit peste 200 de artişti, în trei ani. Pasiunile, oricât ar părea de imposibil de realizat, trebuie îndeplinite. Satisfacţia e de poveste iar poveştile pot prinde contur acordându-i timpului liber o însemnătate înaltă. Pictura e pentru mine un univers în care n-am reguli, pot picta ce şi cum vreau şi pot combina culorile în aşa fel încât, la final, pe pânză să fie şi o parte din sufletul meu de artist.

De la Cipi la Fuego

Aţi mărturisit că nu v-a plăcut numele de Paul şi acesta a fost şi unul dintre motivele pentru care aţi adoptat un nume de scenă. Îmi puteţi spune povestea numelui Paul şi de ce nu v-a plăcut?

Nu am ales un nume de scenă pentru că nu-mi plăcea Paul, ci pentru că în acea perioadă erau în mare vogă pseudonimele. Mie mi se spunea acasă, de mic copil, Ciprian – Cipi. Paul era doar al doilea nume din buletin. Asta până am ajuns la George Grigoriu care a spus că Ciprian Surugiu nu e nume de artist şi că pe mine trebuie să mă cheme Paul Surugiu. Nu am nimic cu Paul, între timp a ajuns să-mi fie mult mai drag, doar că atunci eu eram puştanul Cipi.

Cum aţi ajuns să alegeţi Fuego?

Dintr-o banală întâmplare. Fără a fi ceva premeditat, alături de o prietenă de-a mea, ne-am apucat să facem mai multe bilete şi variante de nume pentru mine, după ce aveam deja o super piesă care urma să se lanseze – „Toată lumea dansează“, primul meu mare succes, la finalul anilor ‘90. Şi pentru că eu cântam latino am rămas la Fuego, după ce întâmplarea a făcut să extrag acest nume din bol. Nu l-am căutat cu atenţie şi nici nu mi l-am dorit neapărat.

Aţi mărturisit că regretaţi cumva acest pseudonim. De ce?

Nu-l regret. Este parte a consacrării şi a succesului meu, doar că acum, la un moment dat, după ce am evoluat, după ce am schimbat stilul muzical, acesta nu mai este în concordanţă cu mine cel din prezent. Dar nu-l pot renega complet şi nici nu-mi doresc asta. După cum am mai spus – m-am înţeles de minune cu Fuego, dar acum intră în scenă şi Paul Surugiu, mergând mână în mână. Oricum, în cele din urmă, important este ce faci şi ce transmiţi, nu doar cum te cheamă.

Celebritatea e un tren cu du-te-vino. Nu e neapărat greu de gestionat, în schimb nu e atât de strălucitoare precum şi-o imaginează mai toată lumea

Cum v-aţi hotărât să veniţi la Capitală? A fost dificilă plecarea de acasă?

Prima desprindere de locurile natale, de Turda mea, a fost pe la 14 ani, atunci când am început lecţiile de canto cu maestrul George Grigoriu. De aici se dădea ora exactă în muzică. Aici e totul. Şi oricât de greu ar fi fost să mă desprind de Turda, n-am făcut o dramă, ci am luat totul ca atare, pentru că sunt un om maleabil.

Când aţi realizat că sunteţi o persoană celebră?

Când mi-am dat seama că nu-mi mai aparţin în totalitate şi că trebuie să am mare grijă la tot ce fac. N-am făcut niciodată în viaţa mea un ţel precis în a căpăta un renume. Mi-am dorit să cânt, să apar pe scenă şi să pot oferi arta mea celor din jur. De acolo, probabil că a fost un pas. Sau mai mulţi. Nu ştiu. Nici nu ştiu dacă mă cunosc toţi oamenii de pe stradă şi nici nu vreau asta. Cert este că vreau ca arta mea să ajungă în schimb, la cât mai mulţi, în forma corectă.

A fost greu de gestionat celebritatea?

Nu e neapărat greu de gestionat, în schimb nu e atât de strălucitoare precum şi-o imaginează mai toată lumea. Celebritatea e un tren cu du-te-vino. Sunt momente în care-aş vrea să fiu mai puţin cunoscut, dar să îmi pot face profesia. Nu vreau să mă plâng şi nici să dezvolt inutil acest subiect. Cert este că oamenii percep greşit, diferit această celebritate, care nu are întotdeauna aspecte roz.

Care au fost cele mai dificile momente din carieră?

Am o listă extrem de lungă, dar cumva, nici nu vreau să-mi amintesc de episoadele neplăcute. Important este că am reuşit să trec peste ele. Sigur că sunt un cumul al tuturor întâmplărilor din viaţa şi nu regret nici una măcar. Dar oricum şi când îmi este greu, eu nu mă plâng. Am ştiut mereu că trebuie să lupt, să demonstrez şi să reuşesc. Cred că nu e perimată mentalitatea învingătorilor. Dacă am avea-o mai mulţi dintre noi, ne-ar fi mult mai bine.

Colaboraţi de mult timp cu Irina Loghin, mulţi credeau că e mama dvs. Ştiu că prima dată aţi văzut-o live în copilărie? Cum s-a întâmplat? Cum aţi ajuns mai târziu să colaboraţi?

Aveam vreo cinci-şase ani şi era mare eveniment în oraşele de provincie atunci când venea un artist. Se făcea atunci că doamna Irina Loghin, înainte de a fi interzisă, a avut un super concert la Turda, pe stadion, cu o mare de lume. Eu eram în general fascinat de tot ce înseamna muzică, scenă, spectacol. După ani şi ani, ne-am reîntâlnit la fimările clipului celebru cu bradul, iar după nu ne-am mai vorbit vreo doi ani până am realizat primul duet – „Mama şi fiul“. De acolo, lumea a început să ne perceapă în felul acesta şi a devenit totul istorie, de 15 ani. Doamna Irina mi-e mamă „adoptivă“ în cântec şi omul alături de care am împărţit, ani şi ani, bucata de scenă de pe care lumea ne-a aplaudat, văzând împreună, aproape toată lumea. Doamna Irina Loghin m-a învăţat să preţuiesc muzica populară, cu toate comorile ei, şi e parte a sufletului meu, având frumuseţe şi bineţe in glas, care i-au păzit activitatea. Sunt onorat de colaborarea noastră de 12 ani şi parcă n-aş putea concepe folclorul românesc fără prezenţa ei şi fără minunatele-i cântece. Nu mai vorbesc de hazul său, de poveştile de viaţă, de toată istoria sa de legendă. Îi doresc ani îndelungaţi, în care să mă bucur şi eu, la fel ca şi publicul român, care o iubeşte nespus, de prietenia sa. 

Nu doar că mi s-au pus beţe în roate, dar mi-au făcut şi multe pene. Probabil că deranja, pe unii sau pe alţii, succesul şi talentul meu. Şi o zic cu toată modestia, neavând vreodată eu o părere bună despre mine. Dar eram tare descumpănit când toţi îmi spuneau că nu voi face mare lucru în această profesie

Cât de greu a fost să pătrundeţi în lumea mare a muzicii româneşti, vi s-au pus beţe în roate, cine v-a ajutat, care vă sunt mentorii?

Am muncit pe brânci, la propriu, cu sânge, pentru a construi tot ce sunt astăzi. Nu doar că mi s-au pus beţe în roate, dar mi-au făcut şi multe pene. Probabil că deranja, pe unii sau pe alţii, succesul şi talentul meu. Şi o zic cu toată modestia, neavând vreodată eu o părere bună despre mine. Dar eram tare descumpănit când toţi îmi spuneau că nu voi face mare lucru în această profesie. Sigur că au fost şi oameni speciali care m-au ajutat, printre ei fiind George Grigoriu, Petre Găluşanu şi, desigur, maestrul Jolt Kerestely, care în 1992, a fost startul drumului meu în muzica românească. Peste ani ne-am reîntâlnit şi iată că azi mi-e ca un părinte, realizând împreună două materiale discografice, unul în 2014, unul în 2017, cu muzică de film, premiate de Uniunea Compozitorilor din România.

Cum vedeţi muzica anului 2018?

Într-o permanentă schimbare, într-o căutare continuă de genuri şi stiluri. De multe ori, am impresia că anumite genuri nu mai au identitate. Sigur că există „muzică de consum“, piese de show, pentru anumite evenimente sau compuse special pentru distracţie, pentru un sezon. Dar mi-aş dori mai multă melodiciate, mai multă esenţă, mai multă atenţie la mesaj, la dicţie, la accentele din cântece. Avem totuşi o limbă română pe care-i mare păcat să o masacrăm.

„Nu mi-e deloc ruşine să am şi public bătrân, ba dimpotrivă, e o onoare“

Cum reuşiţi să umpleţi sălile de spectacol având în vedere că nu sunteţi pe radio?

Nu radioul indică sau educă gusturile publicului român. E un subiect tabu în care nu intru. Radiourile din România încearcă să creioneze o industrie în care noi, artiştii independenţi, care nu cotizăm, se pare că nu avem loc, că nu suntem în target. Mai tragic e cu postul public şi cu faptul că nimeni nu face nimic. Eu mă promovez online, la TV, muzica mea ajunge la oameni, iar ei ştiu ulterior să decanteze calitatea de păcăleli.

Se spune că aveţi un public bătrân. Este adevărat?

Am tot spus şi voi repeta asta la infinit, ca să se înţeleagă bine – nu mă interesează asta!  Dar aş vrea să-ţi spun legat de asta, că povestea cu publicul meu targetat doar pe o anumită categorie este un principiu eronat, o falsă istorie promovată de unii şi alţii în spaţiul public, din varii motive. Nu cânt muzică modernă, comercială, dar în sală, la concertele mele, media de vârstă este de 25-50 de ani, reuşind să văd mulţi copii ce vin cu părinţii lor, încă de acum 15 ani, iar acum sunt maturi în toată regula, păstrându-mă şi pe mine printre preferinţe. Văd tineri de 30, 40, 50 de ani şi văd desiguri şi oameni în vârstă, mulţi, care înţeleg şi simt ce spun eu. Eu nu alerg după categorii de public. Nu poţi forţa oamenii, prin ceva anume, să te placă, dacă ei nu simt asta. Sunt raţional şi ştiu că muzica mea este pentru cei romantici, pentru cei ce pun accent pe mesaj şi pe felul în care melodicitatea unei piese ne poate schimba. Numele Fuego, care complet e Paul Surugiu-Fuego, e oricum pe buzele tuturor. Şi să ştiţi că nu mi-e deloc ruşine să am şi public bătrân. Ba dimpotrivă, este o onoare să cânţi în faţa unei categorii de oamenii pretenţioşi. Şi la un moment dat, cei tineri vor asculta tot muzica părinţilor şi a bunicilor lor. Moda este trecătoare.

V-am văzut la TNB muncind. Cum vă implicaţi în spectacole, cum gândiţi conceptele?

Nu doar că le gândesc, le pun la punct şi sunt cot la cot cu cei ce muncesc, dar pun şi mână când e nevoie. Nu am complexe şi inutile pretenţii de cine ştie ce star. Ba deloc! Important este să oferim oamenilor un pachet frumos, decent, plăcut. Car şi scule, lăzi, montez, stau cu orele să repetăm, mergem apoi împreună la masă, în echipă. Eu sunt acolo, implicat în ce fac, cu toată echipa mea de oameni fideli. Nu fug de muncă, pentru că aşa mi-am clădit numele – prin multă muncă şi dăruire. Spectacolele mele sunt construite de mine şi de oamenii mei apropiaţi în detaliu. Vrem să oferim şi culoare, umor, sensibilitate, emoţie. Le avem pe toate în aşa fel încât, după ore, oamenii să-şi mai dorească şi să revină. E foarte important dozajul şi calitatea. Nu sunt în măsură să-mi dau cu părerea despre munca mea, dar dacă de 11 ani tot strâng oameni la sală, cred că e un motiv pentru asta.

V-aţi făcut remarcat şi prin vestimentaţie. Care este povestea hainelor?

Într-adevăr, hainele mele de scenă sunt parte dintr-o poveste. Întotdeauna! Nu mă îmbrac de nebun în paiete doar pentru că aşa mi se năzare mie. Da, trebuie să fiu altfel şi am învăţat în ani că trebuie să existe o distincţie între cel din sală şi tu, artistul de scenă. Nu pot să apar în hainele banale, în pantaloni şi sacou de la orice magazin. Trebuie să existe strălucire pe scenă, trebuie să fie sărbătoare. Asta am învăţat de la maestrul George Grigoriu. Deci da, toate ţinutele mele fac parte din anumite concepte, gândite de mari creatori români precum Maria Miu, Maria Constantinescu şi, desigur, Doina Levintza. Aşa mă simt eu bine, aşa vreau să rămân, oferind poveşti şi respect inclusiv pe această latură. Ţinutele mele sunt parte din show, iar cel ce le comentează nu privesc cu seriozitate, fiind mult mai simplu să comentezi decât să analizezi şi să vezi contextul. Iar pe scenă e show, totul e posibil.

Au fost şi momente în care aţi vrut să cântaţi altceva, dar publicul cerea un cu totul alt gen? Aţi făcut compromisuri în carieră?

Nu pot să zic că am făcut compromisuri, dar au fost momente în care am încercat să mă adaptez, la începuturile parcursului meu muzical. Nu contează uneori ce vrei tu. Trebuie să ai suficientă inteligenţă şi fler în aşa fel încât să reuşeşti să educi gusturile publicului, oferindu-i calitate, îmbrăcată în forma lui, dar în varianta ta. Altfel, crede-mă, vei cânta singur în baie pentru tine. Eu am abordat mereu mai multe genuri. Dar nu le-am făcut din obligaţie, ca un compromis. Am simţit să cânt asta, iar publicul a perceput şi el ca atare. Cred că atunci când renunţi complet la identitatea ta artistică doar pentru a fi în trend nu te mai poţi numi artist. Arta nu este cantitativă, ci calitativă, fiecare pentru nişa sa de public. Eu sunt fericit că am găsit această cale şi sunt unul dintre artiştii care fac fix ce le face plăcere, independenţi, cu libertatea în buzunar.

Fuegovelion cu cântec

Cât de important este să ne preţuim şi să ne apreciem valorile şi tradiţiile?

Nu vreau să par patetic, la cât tot repet asta, dar oameni buni, de aici pleacă nivelul unei ţări, de la valori, de la poziţionarea lor corectă. Şi e grav în România că mai multă lume ştie cine este un personaj monden decât un doctor renumit sau un academician. Şi nu-mi spuneţi că partea culturală e de nişă, pentru că nu accept asta. Masele au nevoie de cunoştinţe, au nevoie de valori şi modele, mai ales că noi avem din plin. Măcar să le cunoască, dacă nu sunt în stare să le aprecieze, deşi eu cred că pic cu pic paharul se umple. Doar să se vrea mai mult!

Credeţi că publicul român mai face acest lucru?

Mă încăpăţânez să cred că mai sunt unii care da, fac asta, raportându-se la ce e bun, ducând mai departe aceleaşi principii sănătoase. Publicul meu, da! Oamenii ce au coloană vertebrală, demnitate, bun simţ şi un dram de cultură fac asta şi înţeleg că o ţară nu se poate menţine, nu se poate clădi, nu se poate schimba decât dacă avem exemple şi remarcabile motive pentru a ne mândri. De restul nu comentez. Dar eu asta fac la noua mea emisiune de pe TVR 2 – „Drag de România mea!“ Aduc în faţă modelele şi le arătăm oamenilor că există mereu alternative, că avem din plin nenumărate motive ca să fim deasupra tuturor.

Ce suprize viitoare pregătiţi publicului la emisiunea de la TVR 2?

Pe 30 decembrie, în ultima gală, am nume de referinţă ale muzicii româneşti, alături de care voi cânta în duet –  Carmen Rădulescu, Paula Seling, Petre Geambaşu şi Monica Anghel.  Totodată, va fi alături de mine marele doctor Irinel Popescu, autorul primului transplant de ficat din România. Iar pe 31 decembrie, de la ora 23.00, începe „Fuegovelion“. Aşadar, trecem împreună în noul an, cu un super program, alături de cei mai mari şi mai iubiţi artişti ai muzicii uşoare, dar şi ai muzicii populare, pregătind pentru telespectatori cel mai spectaculos moment de la 00.00, cu un nou imn al Revelionului, compus de mine.

Cum vedeţi România în Anul Centenarului?

În căutari. Mi se pare că nu e încă aşezată la locul potrivit. Nu sunt eu în măsură să zic ce e bine şi ce nu, dar mi-aş dori ca România mea să strălucească mai mult în ochii celor ce o populează. Să fie iubită şi apreciată mai mult! Să nu se mai râdă de cei care au sentimente pure de patriotism în ei, vrând ceva autohton, vrând ca spaţiul acesta să ajungă la locul potrivit. Nu ca afară, pentru că nu-i cazul, ci la noi, pentru noi! Îmi doresc mai multă răbdare pentru ţara mea, îmi doresc o promovare mai potrivită şi mai agresivă. Îmi doresc ca ţara mea să fie acolo unde merită. Şi nu vorbesc deloc prostii, pentru că dincolo de toate, marea schimbare e tot la noi, la cei care simţim româneşte şi mai putem face ceva. România nu e neapărat unică, dar e a noastră, e locul care face parte din noi, e cu limba română şi cu minunile sale. Şi-mi doresc ca românii ei să o cunoască pe deplin! Acum, o văd într-o derivă, pentru că fii ei dragi nu mai trag la aceeaşi masă şi-au uitat că şi ei înseamnă România, cu tot ce are bun şi mai puţin bun.

Un mesaj pentru români în pragul sărbătorilor?

Tot ce pot eu să doresc românilor mei dragi este să-şi urmărească visele şi să creadă, cu ardoare, în libertatea lor, în ţara lor şi în valorile de care au mare, mare nevoie. Le doresc românilor mei mai multă minte în anul ce vine, le doresc frumuseţi nespuse şi mai mult noroc! Şi nu le-ar strica mai multă dragoste de ţară şi de valori. S-aveţi un Crăciun colindat, de Rai luminat şi să vă iubească toate bucuriile lumii! Restul vin de la sine!