INTERVIU Elena Gheorghe, cântăreaţă şi fiică de preot: „Tata nu ne-a impus să mergem la biserică sau să credem ceva anume, ne-a dat variante“ VIDEO
0
Elena Gheorghe (31 de ani) a vorbit în cadrul unui interviu pentru „Adevărul“ despre colaborarea cu Disney Channel, a povestit din amintirile copilăriei, cum a fost să fii „fiica preotului“ şi cum reuşeşte să reziste pe piaţa muzicală din România.
Elena Gheorghe râde încontinuu. Nici nu e deranjată că are o zi lungă în faţă. E abia primul interviul despre colaborarea pe care o are cu Disney România. Şi chiar a ţinut să vină îmbrăcată în ton cu noul serial animat pentru copii, „Elena din Avalor“, pentru care a realizat coloana sonoră în România. Are părul roşu prins în coadă pe partea stângă, poartă cercei rotunzi mari şi ruj de aceeaşi nuanţă cu părul. Rochia ei, din două piese, e o combinaţie de latino şi popular românesc. La fel cum e şi ea, jumătate ardeleancă, jumătatea machedoancă. Povesteşte cu deschidere despre statutul de fiică de preot, îşi aduce aminte de prima ei dezamăgire în dragoste, de la grădiniţă, şi spune fără rezerve ce îţi trebuie ca să rezişti în industria muzicală din România. Nu uită nicio clipă să aducă aminte de Nicholas, fiul ei, proaspăt vorbitor de limbă germană. Elena Gheorghe e împlinită. E fericită şi se vede. Vedeţi şi citiţi şi voi mai jos.
Montaje video realizate de David Muntean.
O prinţesă decupată din zilele noastre
„Adevărul“: Cânţi piesa de pe coloana sonoră a serialului „Elena din Avalor“, de la Disney Channel. Cum a venit propunerea?
Elena Gheorghe: Propunerea a venit într-o zi în care eram cu Nicholas în maşină (Râde)! Când a auzit de Disney era mega-preocupat de conversaţia mea, îl întreba pe soţul meu „Dar ce face la Disney Channel? Şi când se duce?“. „Stai, mama, că e decât un plan“, am încercat să îi explic ce trebuie să fac, cum trebuie să fac. A fost o veste foarte bună pentru că eu mi-am dorit de mult timp să fac un proiect cu Disney. Eu sunt înnebunită după desene animate, chiar şi înainte să îl am pe Nicholas mă uitam. Întotdeauna m-am simţit copilăroasă. Proiectul cu Disney a fost foarte bine primit de mine. Când am bătut palma cu ei, Nicholas a fost încântat că o să vină cu mine în studio. Numai că i-am zis că mami se duce la treabă, iar el o să vadă doar un microfon şi nişte oameni care dau play la orchestraţie. El se aştepta să vadă tot felul de personaje din „Elena din Avalor“. Când a ieşit videoclipul, el a fost primul care l-a văzut, era foarte fascinat. Mă întreba când o să apară. I-am spus să aibă răbdare, dar de atunci mă întreabă în fiecare zi când apare acest desen animat. „Elena din Avalor“ a început din 29 octombrie, de la 11:00. Eu am fost prezentă, alături de Nicholas, sper că şi voi o să vă uitaţi.
Oarecum, semeni cu personajul Elena. Te identifici cu el?
Sunt o Elena de România (Râde)! Da, mă identific foarte mult cu personajul, pentru că în afara conincidenţei de nume sunt foarte multe asemănări. Adică, iubim tot ce înseamnă latino, ea este prima prinţesă cu origini latino din istoria prienţeselor Disney. Am aşteptat-o cu nerăbdare. Exista o prinţesă mulatră, dar nu una latino, iată că a ajuns! Este o prinţesă căreia îi place roşu, şi mie îmi place culoarea asta, e curajoasă, iar asta cred şi despre mine, că sunt o tipă curajoasă. Este foarte pozitivă şi de fiecare dată îşi urmează visul şi face orice pentru visul ei. În sfârşit, o prinţesă care, oarecum, aduce cu fetele din ziua de azi. Ele nu mai aşteaptă prinţul pe cal alb să vină să le salveze, să le acorde toată atenţia. Ea, pur şi simplu, luptă pentru visul ei şi, bineînţeles, pentru Avalor. Avem o prinţesă luptătoare.
Elena Gheorghe şi colaborarea cu Disney: „De fel sunt copilăroasă“
Statutul de fiică de preot
Mai ai timp să te uiţi la desene animate?
Dacă mai am timp? Vai, cum să nu! Întotdeauna, acasă, e deschis un televizor pe desene animate. Nicholas este înebunit după desene animate, încercăm să îi dăm cu porţia, desigur. Dar, ne bucurăm şi noi de desene animate, cred că în fiecare dintre noi e un copil care trebuie hrănit şi care merită o porţie de desene animate. De exemplu, „Elena din Avalor“ este un desen animat educativ, fiecare episod este o lecţie de viaţă, atât pentru cei mici, cât şi pentru cei mari. Mă bucur că descoperim împreună chestii noi. Faptul că eşti copil, sau că ai un comportament copilăros, este un lucru foarte bun. Asta te menţine tânăr, pozitiv. Trebuie să mai fim copii din când în când. Trebuie să îţi dozezi energia. Eu aşa trăiesc şi mi-e bine şi cred că e un lucru bun!
Eşti fiică de preot. Cum a fost să creşti într-o astfel de familie?
Zic că sunt foarte norocoasă că am avut parte de o asemenea familie. Lucrurile, clar, nu sunt date întâmplător în viaţă. Oricum sunt o tipă foarte spirituală aşa, niciodată tata nu ne-a impus să mergem la biserică sau să credem şi să facem ceva anume. Ne-a dat variante şi ne-a spus care sunt părţile bune şi mai puţin bune ale vieţii sau ale alegerilor noastre. Exact ceea ce îmi doresc să fac şi eu cu Nicholas. Întotdeauna îl voi lăsa pe el să ia o decizie pentru că doar aşa se poate dezvolta şi doar aşa poate să fie el. Îţi dai seama că au fost şi părţi mai grele la meseria asta de a fi fiică de preot (Râde). Întotdeauna trebuie să fii foarte sociabilă, să te îmbraci într-un anumit fel, să fii cea mai bună, cea mai drăguţă, cea mai simpatică pentru că eşti fiica preotului şi nu trebuie să ai zile în care poate nu eşti atentă pe stradă şi ai uitat să saluţi. Nu există aşa ceva. Atenţia asta pe care lumea mi-o acorda când eram mică m-a ajutat foarte mult. Pentru că am fost apropiată de oameni şi încă sunt apropiată, îmi place să comunic cu ei, îmi place să aflu despre ei orice. Probabil, dacă nu aş fi fost cântăreaţă aş fi făcut ceva în zona psihologiei, aş fi mers pe drumul ăsta.
Ce educaţie a primit Elena Gheorghe în sânul familiei unui preot
„Eram băieţoasă când eram mică, îmi plăcea să joc fotbal, să îmi apăr colegii care erau nedreptăţi de alţii“
Cum era Elena Gheorghe copilul?
Am avut o perioadă când eram mai băieţoasă, îmi plăcea să joc fotbal, să îmi apăr colegii care poate erau nedreptăţi de alţi colegi, care erau marginalizaţi sau pe seama cărora se făceau glume, glume pe care nu le înţelegeam şi pe care nu le credeam normale. Atunci ieşea războinica şi luptătoarea din mine (Râde). Încercam eu să salvez lumea şi să fac dreptate! A fost o perioadă în care aşa credeam eu de cuviinţă că pot îndrepta lucrurile. După care, uşor uşor, am început să dezvolt latura mea muzicală. Am avut sprijinul părinţilor mei, am fost la Palatul Naţional al Copiilor. Cu această ocazie o salut pe doamna Ana Tănăsescu, care mi-a fost profesoară, cea care a pus bazele pe care şi acum le apreciez. Această primă lecţie a ei m-a ajutat enorm. După aia, am început să devin mai feminină, ce-i drept, pentru că am descoperit în mine partea asta feminină. Mi-am dat seama că aşa sunt, partea mea mai dură venea din frustrare, nu înţelegeam de ce oamenii sunt, câteodată, răutăcioşi cu alţi oameni. Probabil că aşa am vrut eu să mă exprim.
Te-ai visat cântăreaţă de mică?
Clar, asta da! Încă de când eram foarte mică. Am avut noroc să îmi dau seama de ceea ce vreau să fac pentru că mama mea e cântăreaţă de muzică populară, ea m-a învăţat să cânt, în primă fază am cântat muzică populară şi mergeam la spectacolele ei. Cântam alături de ea şi savuram aplauzele şi toată aprecierea spectatorului. Atunci am zis că eu vreau să fac asta. Am renunţat la muzică populară şi m-am apucat de ceea ce îmi doream eu, de muzică uşoară, iar mai târziu de muzică latino. Mama şi-a dorit tot timpul să cânt muzică populară, dar asta nu înseamnă că nu o cânt. O cânt cu drag, muzica populară este foarte, foarte frumoasă şi cred că ar trebui să o promovăm în continuare. Până la urmă, astea-s rădăcinile noastre.
Te consideri o persoană credincioasă?
Sunt o persoană care încearcă să facă bine. Sigur, sunt credincioasă şi în sufletul meu, întotdeauna, mi-am propus să dăinuie binele. Desigur, ca orice om, sunt cu păcate, fiecare avem. Îmi doresc ca în fiecare noapte când pun capul pe pernă să fiu mulţumită de ziua care tocmai a trecut. Încerc din răsputeri să fie aşa. Tata ne-a pus problema într-o lumină favorabilă şi foarte delicată, dar, în acelaşi timp, nu ne-a obligat. Probabil dacă era forţată poate că nu eram relaxată din punct de vedere spiritual.
A fost tatăl tău reticent vizavi de cariera ta în muzică?
Tata n-a fost reticent în ceea ce priveşte cariera mea muzicală. Avusesem deja un exemplu în familie, mama având legături strânse cu muzica şi fiind pe scenă înainte să îl cunoască pe tata, aşa că nu i-a fost greu să înţeleagă că eu vreau să merg în direcţia asta. Ba mai mult, m-a susţinut, a avut încredere în mine, dar am ştiut şi eu că trebuie să existe o limită, un bun simţ, o anumită decenţă.
„Jumătate machedoancă, jumătate ardeleancă“
La origine eşti machedoancă. Cum se împăca muzica populară cu partea asta de origini?
Da, sunt jumătate machedoancă, jumătate ardeleancă. S-au împăcat foarte bine. Am fost crescută de bunicii din partea tatălui, care sunt mechedoni. Aşa am învăţat dialectul, cântam deja muzică machedonească. Mama m-a învăţat muzică populară. Am avut noroc să trăiesc într-o familie cu atâtea culturi. Treaba asta m-a dezvoltat foarte mult. Mai mult, în 2008 am scos primul album de muzică machedonească din România, un album pentru care am ales nişte piese deosebite. M-am bucurat că a fost cumpărat şi ascultat nu doar de machedoni, ci şi de români. Când merg la petreceri private, oamenii mă roagă să le cânt o piesă machedonească pentru că este o muzică foarte pozitivă şi un ritm care nu te lasă să stai absolut deloc. Este foarte ritmată.
Ce valori ai preluat de la bunici?
Despre bunicii mei, numai cuvinte de laudă, aşa cum are fiecare nepot. Să o ţină Dumnezeu sănătoasă pe bunica mea. Din păcate, bunicul meu s-a stins, însă el a fost cel care a avut cea mai mare încredere în talentul meu, întotdeauna m-au susţinut, întotdeauna m-au promovat în rândul familiei, pentru că avem o familie numeroasă. O sa vezi tu, dacă mai întâlneşti machedoni, sunt numeroşi! De la ei am învăţat să lupt pentru visul meu şi să nu mă las bătută, oricum machedonii sunt foarte ambiţioşi şi lucrul ăsta nu e deloc rău. Iar bunica mea, care este o luptătoare şi o puternică, a reuşit să ţină toată familia aproape. La italieni există în familie mama care este puternică, iar la machedoni aşa e cu bunica. Bunica este o leoaică în adevăratul sens al cuvântului. Mă regăsesc foarte mult în comportamentul ei, în faptul că este foarte pozitivă şi găseşte mereu echilibru şi o soluţie pentru orice problemă. Vigoarea ei provine, oarecum, şi de la zodie, amândouă suntem Leoaice sau cel puţin aşa cred eu.
„E foarte simplu să te dai de gol în meseria de cântăreaţă“
Eşti în muzică de foarte multă vreme.
De când... eram într-o altă viaţă (Râde)!
Cât de greu e să rezişti pe piaţa muzicală din România?
Sunt în industria muzicală de la 15 ani, eram foarte micuţă când am intrat. Mi-a prins foarte bine pentru că am învăţat să mă adaptez, să mă dezvolt. Mi-am dat seama care e drumul pe care să îl aleg, întotdeauna am ales un drum pe care să mă simt bine. Fac lucrurile care îmi plac, am parte de o echipă care îmi dă voie să cânt ceea ce mă reprezintă. Nu îmi sunt impuse anumite piese, un anumit stil muzical. Cel mai greu e să te menţi şi să te reinventezi de fiecare dată. Noi ne jucăm cu sentimentele oamenilor, noi lucrăm cu emoţiile oamenilor, suntem un tonomat de emoţii şi e greu să scormoneşti în tine, de fiecare dată, altceva. Este un proces foarte natural, odată cu vârsta dezvolţi anumite părţi sufleteşti. De când sunt mămică, cu siguranţă m-am schimbat. Sunt mai matură, sunt şi mai copilăroasă. A redescoperit în tine o altă stare, o altă emoţie, poate o amintire pe care vrei să o transpui sau vrei să o transmiţi unui om este cea mai bună metodă de a-ţi arăta adevărata faţă. În momentul în care alegi nişte piese care nu te reprezintă clar nu ai cum să le transmiţi. E foarte simplu să te dai de gol în meseria asta, dacă nu ai trăit sau nu ştii să înţelegi o stare sau versurile unei piese şi linia melodică este foarte greu să reuşeşti să transmiţi ceva.
Cum se supravieţuieşte în muzica românească: „E foarte simplu să te dai de gol în meseria asta“
„Când plăcerea dispare, e cazul să dispari şi tu din lumina reflectoarelor“
Cum a fost perioada în care erai în trupa Viva, cu Adela Popescu?
Era o perioadă cu foarte multe dorinţe, aşa cum e şi în ziua de astăzi. Pentru că nu m-am schimbat foarte mult de atunci din punctul acesta de vedere, de a transmite, de a cânta cu multă plăcere. Când plăcerea dispare, e cazul să dispari şi tu din lumina reflectoarelor. Atunci e clar că tu, ca artist, nu mai ai ce să oferi. Sper, din tot sufletul, să treacă foarte mult timp până să mă retrag. Deşi iubirea pentru muzică, şi în general pentru artă, e nemărginită. Perioada cu Viva... eram foarte micuţă, mă întâlnisem cu Adela la Festivalul de la Mamaia, eram mezinele! Eram şocate pentru că reuşisem să trecem de o preselecţie destul de dură. Mai ales că erau foarte mulţi oameni care depăşeau vârsta de 19 - 20 de ani, iar noi aveam 15 ani. A fost o experienţă plăcută pentru noi. Eu am intrat în clasa a IX-a la Dinu Lipatti şi pentru că m-am înţeles foarte bine cu Adela am zis „Hai să ne facem o trupă!“. Am rugat-o să vină la liceu în Bucureşti, deşi ea era din Vâlcea. A venit şi aşa am încercat să facem o trupă, care era dirijată din punct de vedere muzical de Bobiţă de la Voltaj, fostul clăpar de la Voltaj, numai că el era în perioada aceea cu toate hiturile trupei şi ale copilăriei noastre şi îi era foarte greu să se mai ocupe de un proiect. Atunci a venit propunerea celor de la Mandinga şi pentru că nu se întâmplase nimic cu Viva de un an de zile am zis că e timpul să fac ceva în sensul ăsta. Aşa am ales proiectul şi a fost un loz câştigător.
Deci schimbarea e bună.
Da, schimbarea e foarte bună. E foarte bună în orice domeniu. Întotdeauna e bine să dai un refresh.
„Castronel“ i-a frânt inima Elenei
Îţi mai aduci aminte de perioada în care te-ai îndrăgostit pentru prima dată? Şi de „Castronel“?
Da, sigur (Râde)! Mi-l amintesc pe „Castronel“, avea o tunsoare castron (Râde). Era foarte simpatic şi mi-a frânt şi inima pentru că eram foarte buni prieteni, dar el s-a împrietenit şi cu cea mai bună prietenă a mea. Deci a fost prima mea dezamăgire (Râde)! Am luat-o aşa din pripă cu poveştile de dragoste. Fetele sunt mai delicate şi au nevoie de mai multă atenţie. Da, a fost prima mea dragoste, dar la acea vârstă, la grădiniţă, nu înţelegeam dragostea. E foarte uşor însă să înţelegi că te ataşezi de un om, că ţi-e foarte familiar şi aşa era şi el atunci.
Prima dezamăgire a Elenei Gheorghe: „Castronel mi-a frânt inima“
A apărut trend-ul homeschooling în România. Te tentează să faci asta cu Nicholas?
Este foarte greu să iei o decizie în privinţa viitorului copilului tău pentru că a fi părinte e cea mai grea meserie din lume. Trebuie să iei nişte decizii importante pe care să nu le regreţi mai târziu. Noi am tot stat, ne-am gândit înainte să îi alegem grădiniţa am luat toate variantele în ordinea lor. Cel mai bine am zis că e să facă limba germană la grădiniţă pentru că, oricum, engleza o învaţă de la desene şi de la tot ce înseamnă gadget, pe care nu i le ofer prea des. Aş vrea să îşi trăiască copilăria şi să se bucure de jocurile de care m-am bucurat şi eu, şi soţul meu. Cred că am făcut o alegere bună cu grădiniţa germană, vrem să continue pentru că îi place foarte mult. Se descurcă foarte bine, deja pronunţia e impecabilă. Noi nu suntem vorbitori de germană, dar când mergem la grădiniţă să îl luăm le întrebăm pe doamnele educatoare dacă se descurcă, iar ele ne susţin şi ne spun lucruri bune. Nicholas e foarte mândru de când am fost în Austria şi s-a descurcat singur. Ne bucurăm şi vrem să îl dăm la Şcoala Germană. Nu sunt de acord cu competiţia în şcoală. Chestia asta pe unii îi dezvoltă, dar pe alţii nu. Sunt copii timizi cărora competiţia nu le face bine. În cazul meu, competiţia mă ajută. Numai părinţii pot să le vorbească copiilor şi să îi facă să înţeleagă că fiecare dintre noi avem acel drum al nostru, avem un talent sau o calitate extraordinară pe care o putem dezvolta. Fiecare are ceva bun, avem nevoie unul de celălalt, să ne completăm şi să fim în armonie.
Ai vreun regret?
Sunt o tipă care caută să găsească partea bună în orice lucru pe care îl întâlneşte. Şi chiar dacă au fost momente în care lucrurile nu au fost aşa cum ar fi trebuit sau nu am luat o decizie înţeleaptă sau că puteam să fac mai bine de-atât mi-am dat seama că nu e cazul să îmi fac astfel de griji. Fiecare situaţie m-a făcut să realizez alte lucruri. Am ajuns să fiu aici, să fiu tipa pe care o văd în oglindă şi pe care o plac, sunt confortabilă cu mine şi consider că noi suntem suma tuturor deciziilor pe care le luăm. Nu e timp de reproşuri, de regrete. Până la urmă, dacă noi nu comportăm frumos cu noi şi dacă nu ne iubim pe noi, cine ar putea să ne iubească? Ca să fim iubiţi trebuie să ne şi iubim, nu? Mă ghidez după lucrul ăsta. Citesc tot felul de cărţi de dezvoltare personală pentru că aşa mă pot redescoperi şi pot aduce echilibru în ceea ce fac, în familie, în meseria mea. Ca să fim productivi şi creativi trebuie să fim bine noi cu noi.
Ce urmează să mai lansezi?
Am o piesă care se numeşte „O nouă viaţă“. Cu începutul fiecărei zile începe o nouă viaţă, nu? Dăm start la ceva nou, e o nouă aventură. Dar, zilele sunt diferite între ele, aşa sunt şi proiectele. Mă bucur de acest proiect cu Disney Channel. O să urmeze două single-uri noi, unul pentru România, altul pentru afară. Videoclipuri, concerte multe, sărbători. Bineînţeles, în fiecare an lansez o nouă melodie de Crăciun, pentru că este o tradiţie la mine. Decembrie mi se pare cea mai frumoasă lună din an, luna cadourilor, iar Dumnezeu mi-a dat un cadou extraordinar, pe Nicholas. Sunt singură că se vor întâmpla foarte multe lucruri frumoase pentru că aleg să văd partea asta.
Se încarcă comentariile...
