INTERVIU Carmen Tănase, actriţă: „La Revoluţie, am luat vreo două bastoane pe spate, apoi am dansat Hora Unirii în Piaţa Romană“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Carmen Tănase (55 de ani) povesteşte despre copilul năbădăios care a fost, despre cât de bine a ajuns să-şi imite idolul, regretata Gina Patrichi, dar şi despre personajul care i-a marcat viaţa şi cariera.

Carmen Tănase întârzie. Cinci, şapte, zece, se scurg minutele şi nu mai apare. Deja încep să mă gândesc că anulează. Cât ghinion! Mă chinui să fac interviul ăsta din 2015, iar pe Carmen Tănase o admir de prin 2005. Are acel „quelque chose“ care te fascinează, poate că ochii verzi, poate felul în care râde sau poate doar faptul că te face să-ţi placă orice personaj pe care îl interpretează, indiferent că e Mona din „Steaua fără nume“ sau Flacăra Potcovarul din „State de România“. Uite-o că apare! Traficul a fost de vină. Ce bine! 

Carmen Tănase nu a fost nici un copil cuminte, nici un copil silitor, din contră, a făcut multe boacăne, iar la mate „se scotea“ doar pentru că era simpatică. Chiar şi aşa, la 18 ani a devenit diriginta clasei a V-a din comuna Baba Ana, judeţul Prahova. Le-a organizat primul şi cel mai frumos banchet copiilor de acolo. A ajuns profesoară pentru că a picat admiterea la Teatru. Atunci, toată lumea îşi dorea să devină artist şi toată lumea credea că e cea mai simplă treabă. Bine, Carmen Tănase îşi dorea să fie actriţă şi pentru că era îndrăgostită de Gina Patrichi, pe care a ajuns să o imite atât de bine, încât s-a dus vorba până la regretata artistă. În facultate, l-a avut coleg pe Principele Radu al României, alături de care şi-a făcut debutul, iar prietenia lor a dăinuit peste ani. Tot în facultate, a luat-o miliţia, alături de alţi colegi, pentru că era fericită. Acum nu mai e fericită. 

   

„Adevărul“: Sunteţi ambasadoarea postului Happy Channel. 

Carmen Tănase: În sfârşit sunt şi eu ambasadoare. (Râde)

Ce înseamnă acest proiect pentru dvs.?

Înseamnă foarte mult, în primul rând pentru că lucrez din nou cu Ruxandra Ion, ceea ce este o fericire. Noi două am împărţit viaţa zece ani, într-o vreme foarte frumoasă. Ruxandra este persoana care mi-a schimbat viaţa şi traseul profesional în bine şi faptul că lucrăm din nou împreună este extraordinar. Ne cunoaştem, ne ştim, va fi foarte uşor. Ce vrea ea să facă în privinţa acestui post, e ceva ce eu ştiu, pentru că am trăit alături de ea şi ştiu ce e în stare să facă. 

Şi ce va face?

Va fi un post dedicat familiei, cu un accent special pus pe femeie, care este «inima şi creierul» familiei. Sunt unele cazuri în care femeia este uşor bulversată, uşor abuzată, uşor persecutată, şi atunci, noi o să o învăţăm, dacă nu ştie deja, că e inima şi capul familiei, să înţeleagă acest lucru şi să acţioneze ca atare. Sărim în sprijinul oamenilor care au nevoie de noi, cam despre asta e vorba.

Deci postul are la bază un concept care îşi propune să le dea încredere femeilor. Ce înseamnă în viziunea dvs. o femeie puternică?

O femeie care se poate descurca singură, fără ajutorul nimănui. Care nu are nevoie de susţinerea unui bărbat, de susţinere financiară pentru că munceşte singură, se descurcă, îşi întreţine familia. Sigur că, e ideal, dacă alături de ea este un om care pune umărul, care trage la căruţă, dar dacă se întâmplă să nu fie aşa, femeia se poate descurca şi singură. 

O femeie independentă.

Absolut.

   

Pot spera telespectatorii şi la o nouă telenovelă românească sau un serial?

Da, pot spera!

image

Cum a fost copilăria din Ploieşti?

Era oraşul meu şi era frumos. Pe vremea aia nu-mi dădeam seama dacă era un oraş dezvoltat, urât, frumos. Era al meu, străzile erau toate ale mele, şcoala era a mea şi iubeam totul din Ploieşti. Acum n-aş mai putea locui acolo. 

Cum era copilul Carmen Tănase? Cuminte sau năbădăios?

Rebel, un copil încăpăţânat şi cu personalitate.  

Uşor băieţoasă?

Da! (Râde) Toţi pomii erau ai mei, jucam tenis cu piciorul, aşa era pe vremea noastră, «pititea», tot felul de jocuri, care, din păcate, acum nu se mai joacă. Noi atunci nu aveam calculatoare, nu aveam smartphone-uri, nu aveam altceva decât cititul şi joaca. Asta era copilăria noastră şi cred că a fost foarte bine aşa cum a fost. 

Deci făceaţi şi multe boacăne? 

Da, făceam foarte multe prostii. D-ale copilăriei, d-ale lui Ion Creangă. Furam zarzăre, ne cocoţam prin pomi, mai scăpam mingea prin curţile vecinilor şi ne-o tăiau cu foarfeca, lipeam tot felul de chestii indecente pe obloanele vecinilor. Ei ne alergau pentru că făceam gălăgie, veneau la tata şi mă pârau. 

Şi cum vă explicau părinţii că nu e bine ce faceţi? Vă mai aplicau şi corecţii? 

Din când în când, dar eu îi mulţumesc din suflet tatălui meu, care e în ceruri, pentru felul în care m-a crescut. Corecţiile alea erau absolut necesare la cât eram eu de încăpăţânată şi de neastâmpărată. 

Dar altfel, cum erau părinţii? Spuneaţi despre tatăl dvs. că era foarte vesel şi îi plăceau romanţele. 

La petreceri mai cânta câte o romanţă, avea una preferată, „Îmbătrânesc şi-mi pare rău“, şi prietenii îl puneau s-o cânte. El cânta foarte bine, dar nu făcea prea mare caz de asta, dacă era bine dispus, cânta. Dar era un bărbat foarte frumos. Foarte frumos! Era foarte plăcut de doamne şi cu farmec, avea un farmec nebun. A fost modelul meu. 

Iar mama?

image

Mama a fost şi este foarte frumoasă, nu-şi arată vârsta deloc. Mama a fost o femeie mult mai aşezată, mult mai cuminte. Eu semăn cu tata. Şi el a fost nebun în tinereţe, rebel. Mama era un pic mai supusă, cum era educaţia pe vremea aia, dar a avut mare noroc cu tata, care era un om vesel. La noi în casă era o permanentă voie bună, râdeam până leşinam. 

Cu ce se ocupau părinţii?

Mama a fost contabilă, iar tata a făcut multe. A terminat cinci facultăţi pentru că nu-şi găsea locul pe nicăieri şi până la urmă a fost unul dintre primii care a făcut Facultatea de Informatică. Abia apăruse la noi treaba asta, erau calculatoarele alea mari, nişte dulapuri, enorme. (Râde) El a fost şeful Centrului de Calcul de la Ploieşti.

La şcoală eraţi o elevă model sau la fel de năbădăioasă?

Nu eram un elev silitor, pentru că nu-mi plăcea să stau locului şi nu vedeam rostul ridicatului mâinii dacă voiam să spun ceva. Vorbea gura fără mine. (Râde) Învăţam numai ce îmi plăcea, iar la celelalte – matematica, fizica şi chimia au fost coşmarurile vieţii mele – mă scoteam pentru că eram simpatică. Învăţam ceva-ceva, dar nu cât aş fi putut. Cred că aş fi putut, dar nu-mi plăcea. 

Aţi dorit să vă faceţi medic veterinar, dar nu v-au lăsat părinţii. 

Da, pentru că tata era dintr-o familie de învăţători şi profesori, aşa că şi-a dorit foarte tare ca eu să fac Liceul Pedagogic, pentru că a zis: „Bă, dacă nu intri la facultate, ai totuşi o meserie onorabilă, curată, civilizată, ieşi învăţătoare.“ Nu aveam niciun gând, mie îmi plăceau animalele şi voiam să dau la Liceul Zootehnic din Mizil, lângă Ploieşti. (Râde)

Ce vă imaginaţi că aţi fi putut face după Liceul Zootehnic din Mizil?

Că voi avea o fermă, voi fi şef de fermă şi voi merge călare pe un cal alb şi voi hrăni viţeluşii cu biberonul. (Râde)

Cum au reacţionat părinţii când le-aţi comunicat „grozăvia“?

Tata, când a auzit, a înnebunit: „Eu nu te-am crescut pe tine ca pe o prinţesă ca să stai la coada vacii“, „Nu! Că eu o să am ferma mea!“, „Termină cu tâmpeniile şi prostiile. Ce vezi tu prin filme e o aberaţie, nu e adevărat. O să cureţi la bălegar“, „Da, o să curăţ, că mie îmi place să curăţ“, „Termină cu tâmpeniile. Gata! Dai la Liceul Pedagogic“. Şi m-a silit să dau. 

Şi aţi dat.

Ce puteam să fac? Eram dependentă de părinţi. Am dat un examen greu, se intra foarte greu. Am învăţat de mi-au ieşit ochii din cap. Drept e că a fost bun, pentru că după ce am terminat liceul şi m-am dus la facultate, am picat, şi atunci m-am dus la post, pentru că aveam repartiţie la finalul liceului. Am luat Bacalaureatul cu o medie mare şi am putut să aleg din toate posturile, era unul care se numea Mozaic, adică muzică şi desen la clasele V-VIII. Nu aveau profesori în comuna Baba Ana, judeţul Prahova, şi m-am dus acolo. 

Aveaţi competenţe, pe lângă liceu?

image

Eu am făcut multă muzică la viaţa mea, deci nu mi-era străină. La desen eram praf, dar citeam şi le povesteam copiilor despre pictori, nu mă puneau ei pe mine să desenez. Atunci aveam 18 ani şi am fost şi dirigintă la clasa a V-a. La clasa a VIII-a aveam copii care erau de vârsta mea, pentru că rămăseseră repetenţi de mai multe ori. Dar m-am înţeles foarte bine cu ei. Mi-aduc aminte că am primit un telefon, după vreo 15-20 de ani de când plecasem de acolo, de la un copil care mi-a fost elev. Eu uitasem complet. Am adus un suflu nou acolo. Le-am făcut banchetul de final, iar ceilalţi profesori din cancelarie voiau ca elevii să vină în uniformă la banchet. Doamne iartă-mă, am zis. Cum să vină copilaşii la banchet în uniformă? Să vină şi ei cu hăinuţe, cu pantofiori, cu ce au şi ei pe acasă. „Nu există, trebuie disciplină.“ 

Şi ce aţi făcut până la urmă?

M-am ţinut tare, copiii m-au sprijinit şi a fost primul lor banchet şi primul în care au venit îmbrăcaţi cu ce aveau mai frumos. Le-am pus muzică, au dansat, le-am gătit şi am dat şi profesorii afară, că stăteau să-i supravegheze, i-am scos afară şi am lăsat copiii să se distreze. 

Interviu Carmen Tănase: A fost colegă cu Principele Radu al României, un tânăr talentat şi vesel

Dar la actorie cum aţi ajuns, cum v-aţi dat seama că aveţi înclinaţii? 

Nu ştiu cum mi-am dat seama, oricum îmi plăcea. Atunci ascultam foarte mult teatru radiofonic şi mă îndrăgostisem de vocea Ginei Patrichi. Şi, în joacă, am început să o imit. Şi am imitat-o atât de bine, încât nu mai puteam să scap, eu intrasem la teatru şi tot o imitam pe Gina Patrichi. (Râde) Aşa ne-am şi cunoscut, a auzit că e cineva care o imită foarte bine. La un moment dat a venit tata acasă cu o programă şcolară, de admitere la facultăţi, erau nişte caiete mari care se dădeau la librărie. Şi a zis „Hai să vedem ce facem în viaţa asta. Aia nu, aia nu, medicină nu se pune problema că e fizică şi chimie, aia nu-ţi place. Uite, teatru, aici cred că ai putea să intri că-ţi trebuie şi ţie şase poezii şi limba română“, unde eram bună, îmi plăcea, învăţam. „Dă şi tu aici.“ Şi aşa mi-a încolţit ideea de a face teatru.

Cum a fost primul contact cu Facultatea de Teatru? Prima încercare a fost ratată.

Da, pentru că n-am luat-o în serios. Am zis: „Învăţ şase poezii şi nu e nicio problemă.“ Mi-aduc aminte că am fost în comisie la domnul Marin Moraru, i-am şi povestit mai târziu, nu-şi mai aducea aminte, nici nu mă mir, că nici nu avea de ce. Am picat la eliminatorii, nu am ajuns nici până la proba de limba română. Când am ieşit de la examen cu rezultatul catastrofal în mână, mă aştepta tata, care mi-a zis: „Ei, ce facem acuma? Faci o facultate sau o ţii aşa.“ Abia atunci m-am ambiţionat şi am vrut să le demonstrez că pot intra. 

Şi le-aţi demonstrat.

Da! Am făcut pregătire cu Olga Delia Mateescu, a muncit mult cu mine, m-a ţinut de probă trei luni. Ea nu făcea pregătire cu nimeni, eu am ajuns printr-o cunoştinţă, deci a fost ceva nou şi pentru ea. M-a ţinut de probă trei luni, dar apoi m-a chinuit. Atunci am înţeles eu cam despre ce e vorba în profesia asta şi cam care sunt greutăţile, pentru că sunt multe. Pentru că nu e aşa...înveţi o poezie şi te duci şi o spui, aşa cum credem noi toţi când vrem să fim artişti. „Hai, mă, că e simplu. Ce mare şmecherie. Mă urc acolo şi zic ceva.“ Nu e aşa. Pe mine Olga m-a învăţat în lunile acelea că e o treabă grea, grea de tot. Am hotărât că îmi place şi că vreau să mă înham la treaba asta grea şi uite că am intrat. Dar am muncit mult. 

image

Carmen Tănase, alături de Radu Duda, în piesa „Doi pe un balansoar“ de William Gibson FOTO Arhivă personală Carmen Tănase/ Facebook

Era privită altfel meseria asta în timpul regimului comunist?

Nu, era o concurenţă uriaşă, erau opt locuri, patru la fete, patru la băieţi, şi se înscriseseră opt sute şi ceva de candidaţi pe loc. Trei sferturi au picat după prima etapă. Toată lumea voia să fie artist. 

Aţi fost colegă de generaţie cu Radu Duda, principele Radu al României, chiar aţi debutat alături de el. Cum era?

Am jucat împreună din timpul facultăţii. Doamna Olga Tudorache, profesoara noastră, ne-a luat pe mine şi pe Radu din timpul facultăţii. Pe vremea aia era o raritate, acum toată lumea joacă din timpul facultăţii. Atunci eram aleşii, toată lumea se uita cu respect la noi, jucam la Teatrul Mic, alături de Olga Tudorache.  Era ceva! A fost şi este în continuare prietenul meu. Era un tânăr talentat, vesel şi, în general, studenţii la teatru erau puşi pe şotii, aşa era şi el atunci. Ne-am înţeles foarte, foarte bine şi uite că ne uneşte prietenia şi peste ani. 

image

Carmen Tănase şi Radu Duda, la întâlnirea de 30 de ani de la absolvirea facultăţii FOTO monitorulsv.ro

Ce aţi simţit prima dată când aţi urcat pe o scenă profesionistă, în faţa oamenilor? 

Eram în anul trei de facultate şi am jucat cu Radu la Teatrul Mic în piesa „Fluturi, fluturi“. Doamne Olga Tudorache era profesorul principal şi ea a considerat că noi doi eram potriviţi. Iar debutul meu a fost tot unul cu cântec. Aveam măseaua umflată, pentru că făcusem o infecţie şi am început spectacolul cu o ditamai falca, dar nu conta pentru că jucam rolul unei servitoare, care era urâtă şi hâdă. Însă, la un moment dat, în timpul spectacolului, când am strigat, s-a spart abcesul şi am terminat spectacolul cu falca normală. La premieră, îţi dai seama, emoţii pe capul meu, prima mea premieră. După spectacol toată lumea mă întreba cum am făcut treaba cu falca. 

Vă puneaţi beţe în roate? Ştiu că se făceau diverse farse, ca între actori.

Ne mai făceam să râdem şi principala vinovată era Olga Tudorache. Ea aşa ne învăţa. Pentru că noi, de fapt, meserie pe scenă cu ea am făcut. Acolo am învăţat grosul meseriei. Şi ne spunea mereu: „Nu ai voie să râzi cu faţa la public pentru nimic în lume. Poate să facă oricine orice, tu nu trebuie să râzi. Lumea vede că tu râzi în afara personajului şi este o lipsă de respect faţă de public.“ Şi atunci ne momea, se întorcea ea cu spatele la public, noi fiind cu faţa, şi îşi ducea domne' un ochi în vârful nasului. Incredibil, unul rămâne normal şi unul se ducea aici (arată cu degetul spre vârful nasului – n.red.). Normal că râdeam de leşinam când o vedeam, o mai luam pe cocoaşă, ne mai certa. (Râde) Asta n-am reuşit să o învăţ. Dacă mă face cineva să râd, trebuie să găsesc o modalitate să mă întorc cu spatele pentru că nu mă pot abţine. 

Interviu Carmen Tănase: „Înainte de Revoluţie, teatrul era modul prin care omul se mai descătuşa de teroare“

S-a schimbat ceva în profesia dumneavoastră după Revoluţie?

Înainte de Revoluţie, teatrul era unul dintre puţinele mijloace prin care omul se mai descătuşa de teroarea aia. Mai existau şi piese în care regizorul mai băga câte o «şopârlă», oamenii se regăseau, sălile erau absolut pline, dar exista un respect faţă de profesia asta, care acum nu mai există. 

Spuneaţi şi că era mult mai sfânt teatrul înainte.

Exista respect şi din partea publicului, şi din partea autorităţilor. În momentul în care stăteai de vorbă cu un actor, ăla însemna ceva, acum nu mai înseamnă nimic. Adică acum ne tragem de şireturi unii cu alţii fără niciun fel de probleme. Şi să ne înţelegem, eu nu vreau ca lumea să se uite la noi ca la soare, dar nici nu vreau să se uite la noi ca la unii care se strâmbă puţin acolo şi sunt plini de bani. Pentru că nu e adevărat. Exista un cult al actorului, aveam locul nostru. Eram respectaţi şi apreciaţi de către oamenii care ne conduceau, oameni care, vorba aia, nu aveau multă carte, şi cu toate astea aveau un respect faţă de meseriile astea. Le considerau, aşa cum sunt, grele. Acum nu mai consideră nimeni grele meseriile artistice. Şi sunt grele, gândiţi-vă la ce muncă face un sculptor, care face şi muncă fizică, şi muncă vizuală. Mai dă cineva doi lei pe un artist plastic acum? Atunci era pus la locul lui. 

În '98 aveaţi 28 de ani. Cum v-a prins Revoluţia?

Eram în Bucureşti, copilul era mic, avea şase luni. Şi m-a prins acasă, dar am ieşit repede, repede pe stradă. Când am auzit că e panică, hop şi eu acolo. Am luat vreo două bastoane pe spate, m-a stropit şi cu un tun de apă. Am nimerit exact în locurile cele mai fierbinţi. Fix atunci când s-a trecut cu tancul peste oameni la Intercontinental, eram acolo. Când a început să se tragă la televiziune, eram acolo. Am nimerit fix unde era panica mai mare. Făceam cu mâna la camioane, mă lua câte un camionagiu. Camioanele erau pline de  oameni, de revoluţionari. Am dansat Hora Unirii în Piaţa Romană. Am fost în locurile fierbinţi. De la televiziune am nimerit la CC, când a început să se tragă. Între timp, bărbatul meu mă căuta disperat prin tot Bucureştiul, pentru că maică mea îi spusese „a plecat nebuna de acasă şi n-a mai venit.“ Îţi dai seama ce sperietură au tras. Aveam copilul mic şi eu am plecat să dau jos comunismul. Am reuşit, dar nu ştiu dacă am făcut bine. Mă întreb dacă nu era mai bine să-l las acolo. (Râde amar)

Aveţi nostalgii?

Am, pentru că a fost vremea tinereţii mele. Atunci era frumos, dar asta pentru că nu resimţeam, aşa cum o făceau părinţii noştri. Noi eram tineri şi uşor inconştienţi. Nu ne puneam lacăt la gură absolut deloc, vorbeam despre orice, spuneam bancuri, n-aveam nicio treabă. Aveam loc de muncă, am nimerit foarte bine, la Iaşi, cu toţi din promoţie, eram în continuare în gaşcă. Era frumos. 

Carmen Tănase, o „gaiţă“ FOTO Arhivă personală Carmen Tănase/ Facebook 

image

Adică n-aţi simţit presiunile regimului.

Nu, pentru că eram foarte tineri. Îmi aduc aminte că o dată, ca să vezi cât de inconştienţi eram, am fost la o petrecere şi când am plecat de acolo ţipam pe stradă, vorbeam tare, râdeam şi a venit miliţia şi a zis că facem dezordine, că tulburăm ordinea publică şi ne-a băgat în dubă. (Râde) Nu îţi închipui ce râs a fost în dubă. Noi nu conştientizam. Un coleg juca table cu miliţianul, făcea: „Hai, bre, să jucăm o tablă.“ Şi nu eram beţi, nici nu aveam ce bea, drept să-ţi spun, pur şi simplu eram veseli. Ne-a dus la secţia de poliţie, unde am continuat să râdem până i-am tulburat şi pe ăia de acolo, au început şi ei să râdă la un moment dat.

Cum aţi scăpat?

Păi hai, la 2 noaptea cine să ne scoată pe noi de acolo? Eram la Iaşi, l-am sunat pe Teofil Vâlcu, Dumnezeu să-l ierte. Un mare actor al Teatrului Naţional din Iaşi, mult mai în vârstă, era un titan al teatrului. I-am dat omului telefon noaptea: „Nea Teo, noi suntem la miliţie. Dacă se poate să ne scoateţi şi pe noi de aici, că n-are cine“, „Păi ce căutaţi acolo?“, „Au zis ăştia că am deranjat, că am ţipat.“ Şi a venit: „Lăsaţi-i, domne, că sunt actori tineri, n-au făcut nimic rău, garantez eu pentru ei.“ Şi aşa am plecat pe la 4 dimineaţa de la miliţie. Acum, dacă m-ar lua poliţia, aoleu!, cred că aş înnebuni. Atunci n-aveam nicio treabă, râdeam încontinuu. Noi nu am resimţit foarte tare presiunea comunismului, pentru că era inconştienţa tinereţii, făceam ce ne plăcea, noi nu eram vitregiţi de soartă.

Interviu Carmen Tănase: „Am iubit-o foarte mult pe Gina Patrichi“

Aţi plâns când aţi văzut-o în sală la spectacolul dvs pe Gina Patrichi. A fost idolul dvs. De ce? 

Voiam să fiu ca ea de mic copil. O vedeam la televizor şi juca personaje din Cehov şi juca fantastic, extraordinar. Îmi făceam cearcăne cu creionul să semăn cu ea, apoi mi le-a dat Dumnezeu pe ale mele şi acum nu mai pot să le scot. „Vrei cearcăne? De ce nu zici fata mea aşa, ia cearcăne.“ (Râde) Vorbeam ca ea, o imitam, aşa credeam eu atunci, că un actor bun trebuie să-l imite foarte bine pe altul. Am iubit-o foarte mult pe Gina Patrichi. Şi rămâne pentru mine un model. În primul rând ca profesionistă, era absolut perfectă, era perfecţiunea, ceas era, disciplinată, dedicată profesiei până la pierderea de sine, nu exista nimic altceva pentru ea decât teatru şi film.

Credeţi că a mai atins cineva perfecţiunea asta?

Au atins, cum să nu. Profesoara mea Olga Tudorache este un monstru sacru. Eu nu am avut vreodată cum să semăn cu Gina Patrichi, deşi mi-am dorit, dar semăn foarte mult cu Olga Tudorache, ca şi fel de a fi, mai fermă, mai dură. În aparenţă mai dură, pentru că, de fapt, Olga e o mare timidă, care parează asta prin duritate aparentă. Şi eu sunt la fel. Timiditatea mi-o maschez acum, odată cu trecerea anilor. 

image

Carmen Tănase, în piesa „Cumetrele“, de Michel Tremblay FOTO Arhivă personală Carmen Tănase/ Facebook

Cum aţi ajuns să daţi mâna cu Gina Patrichi?

Am invitat-o la spectacolul meu de absolvire, „Suflete tari“, de Camil Petrescu. Mă aşteptam să vină, pe vremea aia noi eram o comunitate mică, iar oamenii erau interesaţi de ce făceau cei tineri, tot timpul eram pe la teatre, pe la unii, pe la alţii. A venit, dar a fost crunt când am văzut-o. Am făcut greşeala ca la început să mă uit în sală şi am văzut-o în primul rând. Pur şi simplu s-a terminat totul. Când am văzut-o, mi s-a rupt filmul. Am jucat spectacolul fără să fiu conştientă absolut nicio secundă de ceea ce fac. Două ore cât a ţinut spectacolul, eu nu mai ştiu ce am făcut, din cauza emoţiilor că era Gina Patrichi în sală. Mulţumesc lui Dumnezeu că după acel spectacol nu am mai avut emoţii niciodată. 

Aţi vorbit după spectacol? Ce v-a zis?

Mi-a dat un cadou, o pereche de cercei pe care ea i-a purtat într-un spectacol de televiziune, cred că „Arcadia“. Erau nişte clipsuri mari, cu pietre şi flori, iar în mijloc aveau câte o perlă mare, adevărată. Erau foarte valoroşi. Şi o cutie de bijuterii şi machiaj, iar înăuntru era un bilet pe care scria: „Astăzi am asistat la naşterea unei mari actriţe.“ Îţi dai seama ce a însemnat pentru mine? Numai în frunte nu mi-am pus biletul ăla. (Râde) 

Aţi purtat cerceii?

Da, în „Steaua fără nume“, la Iaşi. Nu erau de purtat pe stradă, erau nişte cercei de scenă. Din păcate nu mai am niciunul dintre aceste obiecte. Când m-am mutat de la Iaşi la Bucureşti, pur şi simplu s-au rătăcit sau cineva a fost aşa de marcat de acel bilet, încât l-a luat cu totul. 

Interviu Carmen Tănase: Flăcărica şi Lămâiţa

Flacăra este una dintre cele mai populare creaţii autohtone şi unul dintre rolurile emblematice ale carierei dvs. Cum v-aţi documentat pentru rolul Flacăra Potcovaru?

E emblematic pentru că l-am jucat patru ani. M-am inspirat din viaţa de toate zilele. Am luat-o din mers, aveam inspiraţie la fiecare pas. Dar am şi o vecină foarte drăguţă, o ţigancă florăreasă pe care o cheamă Lămâiţa. Este una dintre cele mai morale şi mai curate persoane pe care eu le-am cunoscut vreodată. Are o gură cât o şură, dacă ai intrat în gura ei, s-a terminat, domne dar are o coloană vertebrală! Şi e efectiv o eroină. Femeia asta a crescut toţi copiii şi toţi nepoţiii, şi sunt mulţi, munceşte de dimineaţă până noaptea, e cinstită, şi e şi foarte simpatică. Deşi are atâtea probleme, atâtea greutăţi, are un farmec nebun. Eu râd cu Lămâiţa de leşin. Şi când vorbeşte serios îţi vine să râzi. E genială, cu un bun simţ extraordinar. Atunci când mă roagă să o ajut cu ceva, nu există să nu vină la uşă cu un buchet mare de flori sau cu un coş cu flori. Are un bun simţ pe care, crede-mă, că nu l-am întâlnit la alţi oameni de alte etnii. Este foarte, foarte drăguţă. Am luat-o ca exemplu, pentru că ea e o persoană care spune exact ce gândeşte, nu îi pasă absolut deloc că nu se face, că nu trebuie să ţipi. Dacă ai supărat-o, îţi spune în faţă ce gândeşte. Aşa e şi Flacăra,  o persoană impulsivă, fără nicio oprelişte, se manifestă. 

Cât de greu a fost acest rol? Flacăra vorbea agramat, înjura. 

E foarte reconfortant pentru un om care este închis în chingile educaţiei. Rolul ăsta mi-a dat voie să nu mă abţin de la nimic. A fost o plăcere. Am citit undeva că într-o ţară există o piaţă unde sunt nişte căsuţe. Te duci, plăteşti o sumă infimă şi intri în căsuţa aia, unde ai un televizor, radio, farfurii, pahare, ceva aşternuturi, şi distrugi tot. Alea sunt antifonate, ai o bâtă şi dai. Zbang! Zbang! Şi ieşi de acolo liniştit, pentru că ai nevoie să te descătuşezi. Cam aşa a fost Flacăra pentru mine, una dintre cămăruţe, unde eu am distrus tot, apoi am fost liniştită. 

image

Carmen Tănase a făcut echipă cu Gheorghe Visu în telenovele FOTO Acasă TV

Aţi învăţat lucruri despre cultura ţiganilor din serialele în care aţi jucat?

Da, am avut documentare înainte de a începe filmările. Am văzut o mulţime de filme, ne-am întâlnit cu mulţi oameni care ne-au vorbit despre viaţa lor în şatră. Noi am fost foarte atenţi şi cuminţi la documentare, pentru că e o lume necunoscută, dar a contat foarte, foarte mult ce am văzut de jur împrejur. 

Aţi privit trecerea de la teatru la telenovele ca pe un compromis?

Nu. Este o profesie pe care o fac în orice formă, fie film, fie televiziune, fie teatru. Eu îmi fac profesia aşa cum am învăţat. Oana Pellea a zis o chestie foarte bună: „Şi telenovelele cine să facă? Inginerii? Nu trebuie să le facă tot actorii?“ E o prostie, care văd că e numai pe la noi. Nu ştiu să fi întâlnit în altă parte. Mă uit la o telenovelă braziliană acum. Îmi plac la nebunie brazilienii, au ajuns la o tehnică foarte bună, e adevărat că au şi bani, sunt foarte vechi în branşă şi au ajuns la nişte performanţe uluitoare, probabil au şi o şcoală de actorie extraordinară. A fost un film brazilian care a luat Oscarul acum câţiva ani pentru Cel mai bun film străin. Eu am revăzut toţi actorii din acel film în telenovele. Ei nu au discriminări de genul ăsta: „Nu te chem în filmul meu pentru că tu eşti actor de telenovele şi eşti compromis.“ De ce sunt compromis? Nu fac tot profesia asta? O fac aşa cum am învăţat. Eu nu joc altfel într-o telenovelă şi altfel într-o piesă de teatru, nu-mi bat joc când joc într-o telenovelă. Asta e o tâmpenie pur şi simplu românească. Noi suntem aşa de ciudaţi făcuţi, adică „Domne, eu nu mă uit la telenovele, eu creator de filme.“ Dar de ce nu te uiţi? „E subcultură.“ Pe bune? Păi de unde ştii dacă nu ai văzut? Ia uite-te, că poate nu e subcultură. Numai pentru că aşa se zice şi aşa e la modă. Ne fasonăm că noi suntem intelectuali. Uită-te, că poate îţi place, de unde ştii dacă nu ai văzut? Mă uit acum în reluare la „Inimă de ţigan“ şi sunt nişte scene în care apar actori care nu au făcut în film performanţa pe care au făcut-o în serialul ăsta. Sunt nişte personaje absolut fantastice. Florin Zamfirescu e un actor genial, dar eu nu ştiu dacă a fost vreodată mai bun decât în serialul ăsta. Extraordinar!

   

Interviu Carmen Tănase: „Sunt comndamnată să iubesc ţara asta“

Aţi urcat pe scenă la scurt timp după ce v-aţi pierdut soţul. A fost greu?

Asta e meseria, dacă e sala plină şi s-au vândut biletele, cum să le spui oamenilor: „Ştiţi, eu am o problemă, aşa că duceţi-vă voi frumos acasă, vă dăm banii înapoi.“ Nu! Vii şi joci. În general, când urci pe scenă se întâmplă un miracol. Nu ştiu ce fel de miracol e ăsta, dar se întâmplă. Dacă eşti bolnav, îţi trece orice durere timp de două ore, când ai terminat spectacolul, ai primit aplauzele, durerea revine. Dacă ai un necaz, două ore ai uitat de necaz. Probabil pentru că e concentrarea foarte mare. Face parte din profesia noastră,  e unul din riscuri. 

Sunteţi fericită, doamna Tănase?

Nu.

De ce?

E greu să fii fericit. Fericirea vine când şi când, vine, pleacă, nu e o stare constantă. Plus că nu-mi place ce se întâmplă în jurul meu şi pe mine mă afectează foarte mult absolut totul, chiar dacă aparent nu are legătură directă cu mine. Eu empatizez foarte puternic cu tot ce mă înconjoară şi acum mă înconjoară o lume urâtă. Nu-mi place ce se întâmplă între oameni, că suntem împărţiţi, nu ştiu cine a avut gândul ăsta machiavelic, dar i-a reuşit. A reuşit să ne împartă, de fapt, să ne despartă. Suntem unii împotriva altora, nu mai e înţelegere, conciliere, ne certăm încontinuu, ne urâm unii pe alţii. Mă refer la tot ceea ce se întâmplă în această ţară, care e, după părerea mea, total greşit şi cred că, în clipa asta, sunt foarte puţine şanse să revenim la normal, la ce mi-aş dori eu. Dacă aş fi tânără, aş pleca.

Dar acum ce vă opreşte?

Mă opreşte vârsta, mai am puţin şi ies la pensie. Şi n-aş putea să trăiesc în altă parte, dar aş încerca. E prima dată când spun asta. Mi-ar fi greu, dar aş încerca, pentru că nu mai vreau să văd atâta suferinţă în jurul meu şi să nu pot face nimic. Eu nu mai am nicio speranţă. Mă opreşte şi faptul că, deşi e aşa, sunt condamnată să iubesc ţara asta. 

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite