În general, toţi actorii mari pe care i-a cunoscut s-au dovedit a fi extrem de modeşti şi foarte deschişi. În ceea ce priveşte tinerii actori români, Ana Ularu crede că nu sunt promovaţi suficient. În luna aprilie 2017, la Gala Revistei Avantaje a primit premiul „Femeia Anului 2016 în domeniul Artei şi Culturii“, recunoaştere ce a bucurat-o foarte tare.

„Adevărul“: După câteva roluri importante precum cele din „Serena“ şi „Inferno“, de curând ai cucerit prin vrăjitoarei West din „Emerald City“. Cum a fost această experienţă?

Ana Ularu: Mă ajută să evoluez orice experienţă nouă. Orice rol proaspăt pe care îl am de gândit, strategizat, construit. Câtă vreme imaginaţia e alertă şi sufletul nu se atrofiază, câtă vreme îţi ţii antenele alerte, poţi doar să creşti. Nu eşti desăvârşit sau infailibil vreodată.

Te-ai inspirat în construcţia personajului tău de la cineva anume?

Nu. Am citit foarte mult, m-am documentat şi apoi am ales un subcurent un pic comic pentru că scriitura excelentă ducea în direcţia asta şi pentru că simt că e nevoie de asemenea femei în film, teatru, televiziune. Personaje cu spirit, replică, autoironie. Ca o întoarcere la anii '40. E nevoie de forme noi de Mae West sau Bacall sau Bette Davis.

Cât de greu este pentru o femeie în această lume încă a bărbaţilor?

Probabil la fel ca întotdeauna. Încerc să-mi aduc o contribuţie cât de mică la a schimba preconcepţii. Şi încerc să o fac cu umor, nu militant-agresiv. Umorul şi blândeţea sunt buni conducători de mesaje.

Crezi că frumuseţea îi este de ajutor unei actriţe sau dimpotrivă?

Probabil că e un ajutor major. Sunt cariere întregi construite doar pe asta. Nu m-am considerat niciodată frumoasă, am un chip bizar şi mi s-a reamintit deseori asta. Mai degrabă cred în trăsăturile speciale, de neuitat. Şi în charismă, asta vine din inteligenţă, voce, atitudine, senzualitate.

Cum se simte actorul când e prezent integral pe scenă şi atunci când e decupat şi montat pe un platou?

În ambele cazuri eşti mereu susceptibil la a fi surprins, în bine sau nu. Aşa că trebuie să ai partitura foarte clară în minte. Virtuozitatea are loc în amândouă mediile.

Ai jucat în „Carousel“, spectacol regizat la Bulandra de Andrei Şerban. Cât de tare contează teatrul pentru tine?

Mi se pare esenţial pentru orice actor să încerce diverse medii de exprimare. Se spune despre teatru că este nobleţea meseriei noastre, şi chiar dacă sunt de acord că e un test al forţei unui actor, nu-mi place izul semi-derogatoriu la adresa filmului. Teatrul e adrenalină, e bucurie pură, e dans pe sârmă, dar poate fi la fel de contradictoriu sau mediocru ca oricare mod de exprimare artistică. Insist să fiu idealistă în meseria mea. Să caut momentele pure, de sublim atât în frumos, cât şi în grotesc, de esenţializare a emoţiei. E mereu de învăţat şi de şlefuit şi de schimbat păreri, dar ideea mea iniţială a fost că vreau să-i fac pe ceilalţi să simtă.

Cum este să lucrezi cu actori experimentaţi, dar şi cu tineri talentaţi?

Profesionalismul şi dragostea faţă de meserie sunt calităţi care nu au vârstă şi care mă bucura întru totul, la cel mai subtil nivel. Am, deseori, parteneri care mă reîndrăgostesc de meştesug, mă provoacă, mă îmbunătăţesc. Iar mediul nostru e eminamente colaborativ, nu poţi crea fără focul celuilalt, fără ochii, mintea, sufletul şi talentul lui. Am văzut şi experimentare, şi tinereţe blazată. Aleg să mă bucur de întâlnirile frumoase şi să le folosesc pe cele obişnuite ca lecţie. Am şi şansa uriaşă a unei generaţii excelente - ador să joc cu colegii mei.


FOTO Cătălina Flămânzeanu

Puţini ştiu că teatrul înseamnă, pe lângă talent şi charismă, disciplină, rigoare, educaţie, exerciţiu permanent. Cum arată o zi din viaţa ta, Ana Ularu?

Dacă am spectacol nu prea mai vreau să fac nimic altceva în ziua respectivă, mai ales treburi administrative. E un spaţiu mental pe care trebuie să-l locuiesc. Uneori se mai nimeresc filmări în aceeaşi zi şi atunci îmi divid/conserv energia. Altfel, zilele nu-mi seamănă deloc. Asta e o binecuvântare.

Cum reuşeşti să faci această transmutare a energiei dinlăuntrul tău către spectatori?

Poate că plăcerea mea uriaşă de a juca traversează către spectatori. O fac pentru mine, mă bucur ca un copil - cred că asta se vede la aplauzele de după un spectacol reuşit. Şi sunt hiperactivă. După un spectacol nereuşit sunt distrusă însă. Şi din păcate şi cu asta molipsesc.

Spune-mi, te rog, cât de importante sunt întâlnirile?

Întâlnirile îmi sunt esenţiale. Mă cresc. Mă hrănesc. Îmi dau sens uneori. Cătălina Buzoianu, Andrei Şerban, Ştefan Iordache, Radu Iacoban, Tarsem. Doar câteva.

Ai învăţat din greşelile tale? Celebra sintagmă spune că modul în care te ridici după o înfrângere te defineşte ca om.

Învăţ constant pentru că greşesc în parametrii umani normali.

Ai simţit vreodată că nu comunici cu publicul?

Da, e ceva care te ucide. Simţi dureri fizice. Şi încerci să resuscitezi piesa, pe tine, relaţiile. Să reconstruieşti podul.

Este importantă părerea spectatorilor tăi?

Evident. Pentru ei joc. Şi pentru mine, nu mint.

Cât de mult contează autenticitatea?

Enorm. Un artist adevărat nu poate fi contrafăcut pentru că nu poate isca nimic din butaforie.

În ce crede Ana Ularu?

În oameni. Sună stupid. Dar cred mult în ce pot face mintea şi sufletul uman. Şi cred că din iubire se poate repara, crea, vindeca tot.

În „Inferno“, alături de Tom Hanks

Ana Ularu debutat în film la nouă ani, în două coproducţii româno-franceze, „Meurtres par procuration“ şi „Passion mortelle“, iar la 17 ani a fost distribuită în rolul Lolitei, unde a jucat alături de Ştefan Iordache. Cele mai cunoscute filme în care a jucat sunt: „Italiencele“, „Hârtia va fi albastră“ şi „Periferic“. A câştigat, printre altele, premiul Gopo pentru cea mai bună actriţă în rolul principal din filmul „Periferic“ şi trofeul Boccalino, dat de criticii elveţieni de la Festivalul de Film de la Locarno. A fost selecţionată în programul „Shooting Stars“ la Festivalul de Film de la Berlin. În 2013, au fost lansate producţiile „Sunt o babă comunistă“ (de Stere Gulea) şi „Serena“ (de Susanne Bier), alături de Bradley Cooper.

A jucat în „Tinereţe fără bătrâneţe“ al lui Francis Ford Coppola, în „The Borgias“, de Neil Jordan, în „Turkey Girl“ de Cristian Mungiu, în„Inferno“, cel de-al treilea film din franciza „Codul lui Da Vinci“, în care rolul principal este interpretat de Tom Hanks. Cu rolul vrăjitoarei din Vest din serialul „Emerald City, Ana Ularu a dat măsura talentului ei. „Am încercat să mă ridic la nivelul lui Vincent D’Onofrio, pe care îl admir  nespus şi alături de care mi-a plăcut la nebunie să joc“, spune ea.