Beatrice Rancea: „Accidentul mi-a schimbat ireversibil viaţa“

Beatrice Rancea: „Accidentul mi-a schimbat ireversibil viaţa“

Beatrice Rancea, la „Cafeneaua Adevărul“

Un genunchi făcut praf, la o repetiţie, a făcut ca Beatrice Rancea, pe atunci doamna Bleonţ, celebra balerină a anilor ‘90, să devină regizoare şi coregrafă. Creşte 27 de căţei adunaţi de te miri pe unde. În mod paradoxal, în teatru şi operă i se spune Cruella. Beatrice Rancea este ea însăşi o femeie paradoxală.

„Adevărul": Spuneai că pentru mama ta a fost o surpriză să afle că eşti noul director al Operei din Iaşi. De ce?

Beatrice Rancea: Eu nu am anunţat pe nimeni că mă pregătesc pentru concurs, nici măcar mama nu ştia. Mama mea primea telefoane de la câţiva cunoscuţi de-ai ei din Iaşi, care citeau ziarele locale, şi era felicitată, iar ea le spunea că trebuie să fie o confuzie. Cineva i-a trimis într-un plic toate articolele din ziarele din Iaşi. Mi-a telefonat şi m-a întrebat: „Este adevărat?".„Este", i-am răspuns. „Doru ştie?". „Ştie". „Atunci e bine", s-a liniştit ea.

De ce atâta secretomanie?

Nu ar fi fost de acord. Mama a fost cu mine la premiera spectacolului „Don Giovanni" pe care l-am montat acolo şi când a văzut condiţiile - mai exact lipsa condiţiilor - a spus „aici în niciun caz să nu te prind". La Iaşi, Opera şi Teatrul Naţional sunt în renovare de cinci ani.  Opera funcţionează într-o casă de cultură în care te sperii când intri. În acest moment, eu nu pot să chem un invitat de afară, un coregraf, un regizor de operă sau balet ca să repete într-o casă de cultură unde se fac activităţi zilnic. Nu doar mama, dar şi domnul Tudor Mărăscu mi-a spus: „Tu eşti regizor, să nu te legi vreodată la cap cu ceva ce nu te reprezintă. Un regizor nu stă la un birou şi semnează hârtii"... Eu am acum ultimul an la UNATC cu dânsul, o promoţie pe care am dus-o trei ani, şi din septembrie ar trebui să luăm un an nou... În momentul în care directorul interimar de la Opera din Iaşi a dat examen în decembrie şi, lucru mai puţin obişnuit în România, a picat, mi s-a propus să particip la noul concurs care s-a organizat pentru ocuparea postului. Cred că a fost unul dintre evenimentele fericite care s-au întâmplat în instituţie pentru că se spunea că domnul respectiv este pus politic acolo şi toată lumea ştia că postul de director este pentru el. 

Având în vedere distanţa dintre Bucureşti şi Iaşi, te vei muta acolo?

O să stau toată săptămâna la Iaşi şi o să vin numai la sfârşitul săptămânii în Bucureşti. Sunt şase ore de mers cu trenul şi 12 ore cu maşina. Menţionez că faţă de situaţia în care am fost director interimar la Constanţa (2005-2007 n.r.) acum am o echipă de oameni pentru care răspund şi care mă reprezintă. Este important că Ministerul Culturii a înţeles că este o instituţie foarte dificil de preluat în acest moment şi mă lasă să fac ceea ce consider că este bine pentru ca lucurile să intre cât de cât pe un făgaş normal. După normalitate, vom face lucruri foarte bune.

Şi la „Dansez pentru tine" cum vei fi prezentă?

Am tren joi noaptea din Iaşi, asta însemnând că vineri dimineaţă, la 6.00 sunt la Bucureşti. Rămân la emisiune, iar la două noaptea am tren înapoi la Iaşi, unde dimineaţa pot să ajung la repetiţii. Din iunie, oricum „Dansez... " se va termina, dar nu este o problemă să plec de acolo o zi pe săptămână. Din păcate, va trebui să renunţ la spectacolul pe care ar fi trebuit să-l încep la Teatrul Mic, un Cehov, cu Dana Dembinski în rolul principal.

Când ai trecut de la Coregrafie la Regie, tot aşa secretoasă ai fost!

Atunci eram studentă. Da, şi la vremea respectivă am făcut o surpriză familiei! Aşa m-am amuzat ce surprize fac eu din zece în zece ani! La 30 mi-am schimbat meseria, la 40 mi-am schimbat numele. În vara aceasta voi împlini 50 de ani. Mă întreb ce anume voi schimba?

Trecerea ta de la dans la regie s-a produs după ce ai avut un accident la genunchi. Ce simte un om care este total dedicat unei profesii artistice şi află brusc că nu va mai putea profesa?

Toată viaţa mea am văzut-o, până atunci, prin prisma dansului, nicio secundă nu m-am gândit că voi face altceva. Nici măcar nu mi-am dorit să fac coregrafie, eram numai interpret. Până la acel moment acumulasem foarte mult, era o recunoaştere, primind roluri la care visasem o viaţă întreagă. Când am avut accidentul, în 1989, eram în lucru cu „Romeo şi Julieta", rol cu care nu am mai ajuns pe scenă. Emoţional a fost greu, pentru că ştiam că aş fi mai fi putut să fac cinci-şase ani performanţă. Dar mi s-a părut un compromis să stau în Operă ­să-mi iau salariul. Aş mai fi putut profesa, dar nu la nivel de performanţă - sunt roluri la pantof de caracter,  la papuc de dans, adică nu neapărat la poante. Plângeam în fiecare zi, cu toate că doctorii mă asigurau că piciorul se vindecă. Eu ştiam că dacă te doare o unghiuţă nu poţi urca pe scenă, dar cu cinci operaţii pe genunchi? Mi s-a scos dintr-o porţiune a piciorului os, ligament şi muşchi şi mi s-a refăcut tot genunchiul. Este imposibil ca acele ligamente şi articulaţia să aibă aceeaşi elasticitate şi aceeaşi rezistenţă la efort. Şi acum simt că îmi sare genunchiul. Acel accident mi-a schimbat ireversibil viaţa.

Ştiind aceste lucruri, la „Dansez pentru tine" eşti mai indulgentă cu perechile care au avut accidentări?

Noi nu avem voie să fim impresionaţi de cazuri, dar este evident că efortul acestor oameni este de admirat! Apropo de asta, când am dansat la „Dansez" am crezut că mor de inimă. Este o energie fantastică acolo, pe care este imposibil să nu o preiei. Îţi tremură picioarele chiar dacă ai în spate experienţa multor ani de dans. Eu nu am mai dansat din 1990. Şi în 2005, când am invitat-o la Iaşi pe Yvette Bozsik, o coregrafă importantă din Budapesta, ea mi-a propus un rol. I-am spus că nu am mai dansat, că am nişte kilograme în plus, dar nu puteam să o refuz. Şi când am văzut că tot actul doi îl ţineam eu... într-o lună am slăbit opt kilograme. Apoi, neexersând, nu mai aveam memoria corpului, nu mai reţineam paşii, mişcările, am învăţat greu coregrafia.

Faci balet de la 4 ani. Cine te-a îndrumat spre dans?

Mama mea a vrut să fac balet. În clasa a patra am intrat la Liceul de Coregrafie pe care l-am terminat în 1980, apoi am fost la Opera din Bucureşti, unde am dansat din perioada liceului, până în 1991, când am renunţat la dans. În '90 am intrat la IATC la facultatea nou-înfiinţată de Coregrafie, şi după un an de Creaţie Coregrafică, în urma accidentului, am trecut la Regie.

Onestă faţă de sine

Cred că cel mai important este ceea ce se vede în afară. Este evident că eu îmi găsesc multe defecte şi mi-aş dori să fiu altfel. Să am mai multă diplomaţie, de exemplu. Nu am făcut niciodată compromisuri. Am spus întotdeauna ce gândesc şi acest lucru m-a costat, când eram balerină, înainte de 1989.

Obiectul Adevărului

" Câteva bijuterii de familie. Din păcate nu le mai am pentru că în perioada cât timp am fost director la Teatrul din Constanţa am angajat, pentru a avea grijă de casă, oameni găsiţi prin anunţ la ziar, care au plecat cu bijuteriile. Mi s-au furat multe lucruri din casă, s-au încărcat maşini întregi... Bijuteriile respective erau dinainte de 1900, au aparţinut străbunicii şi bunicii mele. "

Mireasa avea rochie alb-negru

Bijuteriile mari din argint şi culoarea negru, care s-a regăsit chiar şi în rochia de mireasă neagră fac parte din stilul tău. De ce atâta negru?

La nunta noastră (cu Doru Rancea, în 2001, n.r.) am avut o rochie pe care era aplicată o dantelă foarte specială, neagră. Irina Schrotter, care a creat rochia, s-a mirat că cineva ar putea îmbrăca o asemenea rochie! Pentru mine, negrul nu este doar o culoare, face parte din fiinţa mea, ca şi parfumul Ysatis de la Givenchy, pe care îl folosesc de peste 20 de ani. Acum îl procur din afară, nu se mai vinde în România. Acum câteva săptămâni am fost la o emisiune şi realizatorii m-au rugat să prezint culorile primăverii. I-am înţeles atunci pe căţeluşii pe care îi tunzi vara, care văzându-se fără păr pe ei, se ascund.  Aşa mă simţeam şi eu. Parcă nu mai aveam piele pe mine.

Pantalonii de piele sunt o reminiscenţă din căsnicia cu Claudiu  Bleonţ?

A fost un reproş din partea multora din familia lui că eu ­l-am stricat pe Claudiu, că îl îmbrac în negru şi în modele ciudate de şalvari. Probabil că lui i-a plăcut stilul meu şi l-a adoptat în perioada căsniciei noastre. A fost amuzant că unii dintre cei care nu prea mă plac la Iaşi s-au dus zilele trecute la fata care lucrează afişele. „Dar cine hotărăşte culorile la afişe?". Şi asistenta mea de regie zice: „Cum s-au făcut la premieră, tot aşa se fac şi acum". „A, am crezut că de acum numai în negru vom vedea în faţa ochilor!", i s-a răspuns.

Şi denumirea Cruella vine tot de la preferinţa pentru negru?

Eu cât am fost în Operă şi dansam, mi se spunea Cruella. După ce am trecut din balet la regie mi s-a spus tot Cruella. Par o persoană dură, inaccesibilă, cred de aici mi se trage acest nume. O persoană cu care m-am împrietenit mi-a zis: „În facultate îmi păreai aşa fioroasă, că îmi era teamă să te şi salut". Un domn de la Iaşi cu care am lucrat mi-a spus, la rândul lui: „Mie îmi este aşa frică atunci când vă uitaţi la mine!" (râde). Culmea, şi la „Dansez pentru tine", ­m-au pus să dansez tot Cruella, ei neştiind că la teatru mi se spune astfel. Nu ştiu cum să îmi explic această „coincidenţă întoarsă pe dos" pentru că eu şi Doru creştem acasă ( în comuna Bâcu, aproape de Bucureşti, în judeţul Giurgiu) 27 de câini. I-am adunat de peste tot, abandonaţi, pui, bătrâni, mari sau mici. Singura noastră preocupare este să avem posibilităţi financiare să îi întreţinem.

Cu ce hrăniţi 27 de câini?

Avem pe cineva care are grijă de ei, care le găteşte o sută de litri de supă pe zi. Cel mai dificil este atunci când plecăm de acasă, pentru că cineva trebuie să aibă grijă de ei.

Testul Adevărului:

Claudiu Bleonţ

Un mare actor, un om extraordinar de cultivat, de citit. Ne-am despărţit în termeni foarte buni, dar nu am păstrat legătura. Eu nu am montat atunci cu el pentru că era soţul meu, ci pentru că era un actor foarte bun, ceea ce este şi acum. Din păcate, eu nu l-am mai văzut în ultimele lui spectacole, dar talentul lui este acelaşi - talentul nu ţi-l ia nimeni.

Mihai Petre

Nu vă puteţi imagina câte probleme îşi face înainte de a dansa! Fiecare rol, fiecare apariţie le ia mai mult decât în serios. Este un personaj care te oboseşte la câte probleme îşi face ca să iasă totul bine. Un superperfecţionist.

Emilia Popescu

Pe Emilia o ştiu de foarte mulţi ani, de pe vremea când era studentă. A lucrat şi cu Claudiu, imediat cum a terminat facultatea. Ca orice artist mare, Emilia este şi un suflet mare.

Ştefan Bănică

Este exact aşa cum se vede, nu e genul care „fac frumos cât sunt filmat şi după aceea sunt altcineva". Mă bucur că în afară de teatru şi-a dezvoltat talentul de a cânta. Mă sună prieteni din toată ţara să le fac rost de bilete la concertele lui.

Carte de vizită

- Data şi locul naşterii: 19 august 1961, Bucureşti
- Este căsătorită cu actorul Doru Rancea din 2001
- A fost căsătorită t cu Claudiu Bleonţ (1986-2001)
- Absolventă a Liceului de Coregrafie din Bucureşti
- Absolventă a Facultăţii de Regie, UNATC
- A montat în ţară şi în străinătate spectacole precum „Wedding" (Cehov), „Requiem" (Ionesco), „Romeo şi Julieta" (Shakespeare), „Don Giovanni" (Mozart)
- Premiul UNITER pentru debut cu „Requiem" (1993).
- 2005-2007: director interimar la Teatrul din Constanţa
- Din mai 2011: director al Operei Naţionale din Iaşi
- Membră în juriul emisiunii „Dansez pentru tine"

citeste totul despre: