Anca Sigartău: „Era foarte aproape momentul în care aş fi renunţat la viaţă. Mă gândeam că celor mici le-ar fi fost mult mai bine cu tatăl lor“

Anca Sigartău, actriţă FOTO Adevărul

Îndrăgita actriţa Anca Sigartău vorbeşte la #PastiladeMotivatie despre cum a găsit sensul şi bucuria vieţii după perioada în care vedea sinuciderea drept o soluţie a problemelor din care nu găsea ieşire, despre viaţa de actor şi ziua în care medicii i-au spus că mai are doar un an de trăit.

URMĂREŞTE interviul în modulul Adevărul Live

Anca Sigartău (51 ani) este una dintre cele mai iubite actriţe din România. Este des asociată cu starea de bucurie, dar, dincolo de scenă, viaţa a purtat-o prin încercări dintre cele mai dificile. Invitată la Pastila de Motivaţie, îndrăgita actriţă a povestit trăirile pe care le-a avut atunci când găsea sinuciderea drept o soluţie a problemelor din care nu găsea ieşire, despre viaţa de actor şi ziua în care medicii i-au spus că mai are doar un an de trăit.

„Am înţeles şi am acceptat atât de greu că nu toată lumea poate să te iubească. Îţi doreşti să fii iubit, mai ales când ai profesia pe care o am eu. În general, toată lumea îşi doreşte să fie iubită, de aceea şi facem eforturi din toată părţile. (...) Mă confruntam cu această problemă, o minciună acută din viaţa mea şi mă gândeam că eu cresc 3 copii, îi educ să intre într-un sistem care îi va obliga să accepte minciuni, să se piardă pe sine ca individualităţi. Acela a fost momentul în care, în timpul unui curs despre cultură şi civilizaţie al doamnei Ludmila Patlanjoglu, auzeam lucruri atât de frumoase, deşi eu nu aveam în momentul respectiv bani să-mi plătesc întreţinerea, era atât de greu cu cei trei copii şi mi se părea totul de netrăit. Ce aş fi putut să fac, cât aş fi putut să muncesc mai mult? Cât aş fi putut să trag mai mult? Nu aş fi putut să schimb lucrurile. Nu aveam decât varianta să mă închid, să mor, să mă sting. Mă îndreptam spre un lucru clar, îmi doream să mor şi era foarte aproape momentul în care probabil aş fi renuţat la viaţă. Mă gândeam că celor mici le-ar fi fost mult mai bine cu tatăl lor, ar fi avut o situaţie financiară mult mai bună . Voiam să închei socotelile pentru ei, să le fie mai bine.  Dar acel curs, când auzeam câte lucruiri extraordinare se întâmplă, acele secunde pe care le trăiesc pe scenă, în care oamenii vin şi se simt bine. Acele două ore pe care ţi le-au dat sunt importante, a doua zi au altă forţă să meargă înainte. Pentru momentele acelea îmi dădeam seama că merită şi trăiesc şi că acela este rostul meu“.