Spre deosebire de alţi profesori care, din contră, stricau perioade literare sau autori pe care eu visam că mă voi specializa. Cum ar fi Lucian Blaga, pasiunea mea. Nu a mers. „Nepotrivire de caracter” cu profesorul aferent. Deci, reîntoarcere la cronicari şi scrieri vechi. Frumos. Descoperiri la care nu te-ai fi gândit. Sunt practic începuturile literaturii noastre pe care, cumva în mod nedrept, nu prea le mai studiază nimeni azi. 

Am lucrat pe „Istoria hieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir. Mi-am recitit de curând lucrarea şi, pe lângă emoţiile personale care m-au cuprins, mi-am adus aminte cu mare amuzament cât am chinuit un prieten student la Politehnică care avea computer în cameră în Regie (un cvasi-lux pe vremea aceea) să îmi transcrie la dictarea mea lucrarea, ce grimase făcea la auzul anumitor termeni – vorba aceea, după ce că era literatură, mai era şi veche - ce glume, ce vremuri...

Azi trăim altă eră. Digitală. Azi, avem realitate virtuală, inteligenţă artificială şi drone. Şi oamenii se pare că vor ajunge pe Marte până în 2030. Şi totuşi, nu sunt aşa de înaintată în vârstă cum poate aţi fi tentaţi să credeţi. Am doar 40 de ani. Vezi, depinde cum pui problema, trebuie să ştii cum să începi o expunere.

Cum spuneam, pe la 38 de ani m-a recuprins dorul de ducă la şcoli, s-a întâmplat să intru la 37 de ani în domeniul Marketingului, după ce lucrasem cam 10 ani pe domeniul asigurărilor generale şi am vrut să studiez segmentul nou ca atare. Ca la carte. Aşa că am căutat şi am ales un program masteral axat pe Social Media şi Marketing Online în cadrul Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice din SNSPA, pentru că înglobează clar tendinţele viitorului în domeniu. Oi fi eu aşa, mai „veche”, dar îmi place să adulmec şi viitorul.

Şi uite aşa, ca o întâmplare, am ajuns din nou, după circa 15 ani, studentă. Am avut din nou emoţii, tot de studentă, la prezentarea eseului de admitere la care lucrasem toată vara, mi-era teamă că îmi va fi greu să mă reconectez la un mediu academic cu care pierdusem demult orice legătură. Concepţii vechi, abordări vechi – ale mele, aici vremuri noi, profesori noi (slavă cerului, foarte deschişi şi pregătiţi), colegi tineri. Şi eu.


FOTO pexels.com

Ei bine, aşa cum ar zice Creangă, nu ştiu colegii mei cum se simt, dar eu când mă gândesc la şcoala mea, mă simt în Rai. Învăţ orice şi tot ce îmi cade în mână, scriu proiectele de seminar şi de examen ca şi cum ar fi lucrările vieţii mele (practic, chiar sunt) şi nu ştiu dacă din 2015 de când am început masterul şi până acum am în total zece cursuri la care nu am ajuns, şi atunci din motive obiective. Şi oricât de aiurea ar putea suna scris aici, public, din punct de vedere al unei oarecare modestii care îmi place să cred că îmi aparţine, vă mai zic şi că nu am reuşit până în prezent să iau decât o notă de 9. Da, am luat şi bursă de merit după prima sesiune, am fost prima din an în fiecare semestru, eu care nu ştiam dacă voi fi admisă, dacă voi reuşi să trec, dacă voi reuşi să termin. Şi spun asta doar pentru a demonstra mai bine teoria pe care o susţin aici, şi anume că nimic nu este imposibil, dacă există pasiune pentru ceea ce faci. Ştiu, sună puţin clişeic, dar eu când m-am înscris la master m-am înscris ca la o misiune imposibilă. Cam aşa era tot tabloul pentru mine. 

Sunt căsătorită, am un soţ care mă înţelege şi mă sprijină în nebunia mea, am doi copii acasă, un job full-time şi şcoală seara de doi ani. Propoziţia „Nu am timp” nu se mai aplică demult la mine, este, cum zice englezul, un „understatement”. Dar sunt fericită. Fericită şi nedormită, pentru că noaptea citesc, învăţ şi scriu. Am avut doi copii mici extrem de cuminţi, care au dormit nopţile fără concerte de plâns, aşa că am zis că pot plăti şi eu vieţii înapoi doi ani (cate unul per copil) de nopţi albe în care să mă dedic studiului.

Sunt fericită pentru că mă simt din nou conectată, în priză, mă încarc pe zi ce trece cu informaţii şi cunoştinţe noi şi... nu mă pot opri. Nu ştiu cum şi de ce a trebuit să treacă atât până să îmi continui studiile, însă sunt convinsă că se întâmplă şi altora să aibă alte priorităţi, alte drumuri de făcut şi poate ajung ca mine în punctul acesta. Student la 40 de ani. Interesant cum ar fi la 60 de ani. Nu e imposibil. Cum spuneam, nimic. Sincer, aş fi în stare şi de asta. Mai am multe pasiuni neurmate până la capăt.

Pe mine m-a prins Revoluţia din 1989 în clasa a 6-a. Deja aveam deprinderile de învăţare bine conturate, stilul riguros de studiu, cerinţele de 10 pe linie şi performanţă aşa cum numai cei ce au prins anii de învăţământ în epoca comunistă, ca mine, le ştiu. Totul era luat în serios iar rigurozitatea, odată învăţată, îţi prinde totuşi bine toată viaţa, dacă îţi rămâne cumva în sânge, ca mod de lucru, indiferent ce domeniu ataci. Asta am constatat reîncepând acum şcoala, că eu nu pot fi altfel decât aşa: nu pot face lucrări în 2-3 ore sau o noapte să fie, nu pot merge la un examen fără să fi citit nimic, nu pot să nu lupt să produc cel mai bun proiect pe care ştiu că îl pot face, când lucrez la unul. Vara aceasta voi termina studiile masterale şi deja mă gândesc serios că... nu ştiu cum o să mă pot opri aici… Cursurile, profesorii, invitaţii din domeniu, experienţele colegilor din care am avut atâta de învăţat, proiectele la care am lucrat în echipe, toate amestecate şi rotite în acest ritm nebun al acestor doi ani de zile ca la ruletă îmi dau senzaţia că pierd enorm de mult odată cu absolvirea şi tind să uit ce am câştigat în tot acest timp. Pentru că am câştigat enorm de multe. Mai ales, pentru că aici m-am îndrăgostit de Comunicare.

Pentru pledoaria mea, corect ar fi să şi sintetizez aici câteva dintre avantajele, dar şi dezavantajele studenţiei întârziate (Doamne, sună ca o boală), pentru ca cei din segmentul meu să poată să îşi facă o părere cât mai apropiată de realitate, în cazul în care îi bate vreun gând de studiu. Şi bine le face, dacă îi bate.

Aşadar, AVANTAJELE ar fi:

  • eşti mai concentrat ca niciodată, dacă din pasiune ai început să urmezi cursurile;
     
  • cumva reuşeşti să faci proiectele bine/foarte bine şi la timp, cu un efort care pare cumva supraomenesc pentru colegii mai tineri, care poate au ca tine serviciu, dar nu au şi casă, masă, soţ şi copii - pentru tine eforturile supraomeneşti oricum sunt normale;
     
  • iei orice cerinţă nouă ca pe un război cu tine însuţi, ca pe un meci dur de rugby, ca pe o provocare venită să arate, din nou şi din nou, din ce (mai) eşti făcut;
     
  • având oarecum complexul vârstei mai înaintate, îţi vei da silinţa mai mult şi de obicei, vei avea toate premisele pentru înregistrarea unor rezultate mai bune decât ale colegilor mai tineri tocmai din această cauză. Ştiţi cum e şi în sport, cei care provin din medii defavorizate, au condiţii mai proaste de antrenament şi au mai multe lipsuri sunt cei care ajung la performanţe incredibile, deci cumva minusurile te ajuta să obţii mai mult decât cei care îţi sunt „superiori” pe anumite segmente.
 

Da, sunt şi DEZAVANTAJE, evident, ca orice lucru în viaţă, există mereu cel puţin două faţete ale poveştii:

  • e cam ruşinos să pici examene, să prezinţi proiecte răsuflate sau inconsistente şi să nu fii informat şi updatat la zi măcar pe domeniul ales de studiu; oi fi tu mai bătrân, pardon, înaintat în vârstă, dar măcar tânăr la minte sa fii;
     
  • eşti asaltat de întrebări recurente către tine însuţi la oglindă, din gama „Ce naiba caut eu aici?”, „Cine m-o fi pus să mă înscriu la master?”, „Ce mai faci tu acum cu master la 40 de ani?” – dar e bine că, odată cu vârsta, nu îţi mai pasă de oprelişti şi obstacole ca la prima tinereţe şi mergi după mirosul pasiunii, fără să îţi pese de atâtea introspecţii sau analize externe la microscop. Ştii că faci asta din pasiune, restul e zgomot. Şi vorba cântecului, ce va fi, va fi;
     
  • Acasă. Fără tine. Cineva trebuie să te sprijine, mai ales dacă ai copil sau copii. Şi nu e uşor, pentru că nu e vorba de două zile sau două luni, ci de doi ani în care aproape în fiecare seară, în funcţie de orar, vei lipsi de acasă şi vei ajunge când cei mici deja dorm. Nu sunt la Oscar, dar trebuie să îi mulţumesc soţului meu care a rezistat eroic din octombrie 2015 şi care e pe ultima sută de metri acum, lângă mine.
 

În concluzie, dragi semioctogenari, fraţi şi surori, dacă scriu acest articol aici, îl scriu pentru voi, nu pentru mine. Nu lăsaţi cincinale să treacă peste voi până vă luaţi inima în dinţi să studiaţi din nou. Sau dacă le lăsaţi totuşi dintr-un motiv sau altul, vă rog să nu uitaţi că niciodată nu e prea târziu să faceţi ce vă doriţi, să studiaţi ce vă place şi vă atrage, să (re)deveniţi ceea ce visaţi cândva. Visele nu ne apar degeaba. Ele ne bântuie de la început cu un singur scop: să scoată ce e mai bun din noi. Şi, din păcate, au multă răbdare uneori cu noi. Prea multă. Dar de plecat nu pleacă din noi niciodată. Ca un prieten bun care nu părăseşte niciodată.

Azi, în era digitală, noi oamenii evoluăm mult în exterioare. Ceea ce cumva mă va lăsa mereu rece. Pentru că interioarele ne rămân între timp tot în derivă… Aici e adevărata provocare a evoluţiei umane, căci nicio tehnologie mega-inovatoare nu ne poate face mai buni, mai educaţi, mai inteligenţi. Tot Cartea rămâne salvarea noastră de bază. Educaţia. Lectura. CARTEA.

Şcoala este a tuturor. Bună, rea, discutabilă, încărcată, cu sisteme care scârţăie, cu probleme, mai mari sau mai mici, ea este acolo pentru noi şi ne aşteaptă oricând SĂ NE TRANSFORME.

Şi în educaţie, ca în orice domeniu de altfel, vârsta chiar e doar un număr. Aşadar, dacă vă vine să studiaţi ceva, studiaţi. Nimic nu e imposibil şi niciodată nu e prea târziu.

SHINE ON, YOU CRAZY DIAMOND!

  Monica-Elena Cotei
  Studentă An II Masterat Social Media şi Marketing Online, SNSPA
  monicaelenacotei.wordpress.com
  facebook.com/monica.elena.cotei