INTERVIU Nicolae Istudor, rector ASE: „De când există sistemul anti-plagiat în ASE, numărul de candidaţi la doctorat s-a redus substanţial“
0
Nicolae Istudor, rectorul Academiei de Studii Economice din Bucureşti (ASE), vorbeşte despre apropierea sa faţă de prestigioasa instituţie pe care spune că o cunoaşte „ca în palmă“, de la perioada când era şef de promoţie şi se visa „economist de fermă“ până la vremuri recente, când provocările, din fruntea universităţii, sunt de altă natură: lucrări plagiate, creşterea calităţii învăţământului superior şi dezvoltarea cercetării.
Nicolae Istudor (51 de ani) a fost ales rector al Academiei de Studii Economice din Bucureşti (ASE) în 2016, fiind a doua încercare după prima sa candidatură, în 2012. Istudor a avut un traseu academic în care a crescut organic încă de când s-a înscris la admiterea de la ASE, la Facultatea de Economie Agroalimentară – cum este numită în prezent – fiind printre primii admişi. Fiind un elev fără prea multe posibilităţi, venit dintr-un sat din Buzău, l-a urmărit ambiţia de a reuşi prin muncă, aşa cum l-au instruit părinţii lui. Studiile, începute într-o Românie comunistă şi restrictivă şi încheiate într-o economie de piaţă care înflorea, le-a terminat ca şef de promoţie. Şi tot aşa, de atunci, gradele i s-au succedat. În biroul său în clădirea ASE-ului de pe Căderea Bastiliei, Nicolae Istudor a vorbit despre provocările nu numai din perioada academică, dar şi din cea politică, în care a activat câţiva ani, şi a vorbit, deschis, despre una dintre cele mai urâte pete din ultimii ani în mediul academic: plagiatele.
„Weekend Adevărul“: Sunteţi din Buzău, aţi urmat Facultatea de Economie şi Gestiunea Producţiei Agricole şi Alimentare din cadrul Academiei de Studii Economice (ASE) din Bucureşti. Nu pot să nu mă întreb dacă opţiunea dumneavoastră pentru studiul agriculturii se leagă de o copilărie petrecută la ţară, în care participaţi la activităţile gospodăreşti.
Nicolae Istudor: Mai precis, m-am născut şi am crescut în comuna Tisău, din judeţul Buzău, satul Valea Sălciilor, o zonă extraordinar de frumoasă între Sărata-Monteoru şi Mănăstirea Ciolanu. Într-adevăr, dragostea de agricultură mi-a fost dată de familie, care mi-a spus mereu că numai prin muncă reuşim. Când eram copil, mergeam cu părinţii la muncile agricole, la cules de porumb – fiind o regiune de munte, era mai puţin colectivizată. Îmi plăcea să văd recoltele, să intru în contact cu oamenii, să văd cum cresc animalele. Mă vedeam un economist de fermă, aşa spuneam. Simţeam că mi se potriveşte această meserie. În acest sens, am făcut tot ce am putut să urmez studii superioare. Am fost printre primii copii din comună care au fost admişi la facultate, am reuşit după un examen destul de dur. Am fost 11 pe un loc la admitere.
Cum v-aţi pregătit? Ce posibilităţi aveaţi acolo, în ceea ce priveşte îndrumarea şi materialele didactice?
Eram un elev care învăţa bine. Îmi plăcea în special matematica. În şcoala generală, m-a stimulat şi doamna provesoară Chiva. Văzând că mă pricep, îmi dădea să rezolv exerciţii mai grele, mă trimitea la olimpiade, unde am reuşit să ajung până la faza de judeţ. După ce am absolvit liceul economic din Buzău, în 1986, nu eram hotărât ce o să fac. Am primit o repartiţie de muncă la un CAP, în Zărneşti, judeţul Braşov. Aveam un salariu de 700 de lei, din care 500 îi dădeam la cazare. M-a nemulţumit profund. Pentru că am refuzat repartiţia, mi s-a dat alta, la un depozit de sortare de sticle. Mi se părea, şi aici, prea puţin pentru un copil care absolvise liceul economic. Mi-am spus că nu am altă variantă decât să pun mâna pe carte în continuare şi să merg să dau la facultate. Mai întâi, însă, am făcut armata. A trebuit să mă ocup de o magazie de echipament – era un program mai uşor decât unul dintr-un regim normal – şi am putut să mă pregătesc. Trei examene mă aşteptau: geografie, economie şi matematică. La geografie mi-am făcut singur sintezele – aşa se făcea pe atunci. La economie, unchiul meu, Vasilică Matei, a fost de nădejde. El a fost modelul meu din copilărie. Fusese primul copil din sat care făcuse facultatea – ce-i drept, la fără frecvenţă – la Iaşi, şi, când nu jucam fotbal, mă asculta mereu la economie. Printre primii copii din sat admişi la facultate
Aţi intrat din prima la ASE? Cum a fost admiterea?
Am intrat şi am avut şi bursă, care mi-a acoperit cazarea şi masa. Examenul a fost foarte greu, competiţia era mare, eu făcând parte din aşa-numita „generaţie a decreţeilor“ (n.r. – în 1966, Nicolae Ceauşescu a adoptat Decretul - Lege 770, prin care erau interzise avorturile. Statisticile spun că în două decenii s-au născut peste două milioane şi jumătate de copii, supranumiţi şi „decreţei“). Am avut şi puţin noroc, pentru că am intrat la examen în tranşa a doua. Un vecin de-ai mei, care avusese examen înaintea mea, mi-a zis: „Nicule, mi-a dat ceva şi n-am ştiu să scriu nimic, ceva cu tezele partidului din 1988“. M-am dus „la coloane“ (n.r. – zona cu care se identifică Piaţa Romană din Capitală), am cumpărat o cărţulie de 300 de pagini, am citit-o şi, într-ade- văr, a doua zi mi-a picat şi mie din tezele partidului. Nu era mare lucru, valora un punct la nota finală. Dar subliniez aici accesul la informaţie restrictiv în mediul rural comparativ cu cel de la oraş. Când m-am uitat la afişaj, în marea aceea de oameni, am luat-o de la coadă în sus. Nu mă găseam. Eram pregătit să plec. Dar mi-a zis un prieten care era cu un cap mai înalt că mă văzuse pe prima foaie. Intrasem al 11-lea. Am fost foarte bucuros. Mama avusese încredere că voi reuşi, tata, însă, a fost surprins când a aflat vestea.
Aţi prins, aşadar, şi cămin. Momentul adevărului: rectorul de acum chefuia în cămin cum mai fac studenţii ?
La cămin, în Agronomie! A fost cea mai frumoasă perioadă, fără niciun fel griji. Pe atunci eram 75 în serie – prin comparaţie, acum sunt şi peste 300 –, şi ne ştiam toţi între noi. De altfel, nu se punea problema să n-ai loc la cămin pe atunci. M-aţi întrebat de chefuri. Copii eram şi noi, cu cât aveam mai multe restricţii, cu atât voiam să le încălcăm. Se mai dădeau şi chefuri, mai negociam cu portarul cât de tare avem voie să dăm volumul la muzică... Dar, de cele mai multe ori, petrecerile erau în oraş.
După ’90, căminele de la ASE s-au modernizat şi au devenit tot mai râvnite de studenţi, indiferent de universităţile din care provin. Acest lucru a încurajat „o piaţă neagră“ a locurilor de cămin. Cum supervizaţi acum situaţia locurilor la cămin?
Regulamentul nostru spune clar: studenţii care sunt depistaţi că-şi vând locurile la cămin nu doar că îşi pierd locurile, dar sunt examtriculaţi din facultate. Culmea, aceste lucruri au intervenit ca o influenţă a economiei de piaţă. Mi-amintesc că, prin 2008, mă întorceam cu rectorul de atunci, domnul Ion Gh. Roşca, de la o conferinţă prin ţară, şi dezbăteam cum să soluţionăm aceste aspecte. Eu eram prorector. Începuseră să apară probleme. Mă suna presa constant, pentru că erau anunţuri că se vindeau locuri la căminele de la ASE grămadă.
Şi aţi găsit vreo soluţie? Funcţionează?
Ne-am gândit: „Ce-ar fi dacă noi am da procesul de cazare pe mâna studenţilor?“. Cu gândul că studenţii nu
s-ar păcăli între ei. Am realizat un consiliu în Uniunea Studenţilor din ASE, care să se ocupe de distribuţia locurilor. De atunci ei gestionează procesul de cazare şi lucrurile s-au îmbuntăţit. Acum, să ştiţi că stresul pe cazare nu mai e ca odinioară. Contează, desigur, şi confortul oferit. 60% din camere pe care le oferim au baie proprie. Lucrurile sunt în regulă cât de cât. Dar sunt şi cămine unde copiii nu se adaptează şi renunţă. Am raportat, recent, la ministerul Educaţiei, 450 de locuri libere – ce-i drept, în cămine mai puţin moderne. Ele sunt puse la dispoziţia altor universităţi, pentru cei care caută cazare.
De ce ASE a luat decizia de a renunţa la admitere?
Sunt şi părţi bune, şi rele în această decizie. Când am candidat, în 2012, pentru postul de rector, am avut în programul de management reintroducerea examenului de admitere. Atunci a fost numit domnul Pavel Năstase rector, însă i-a plăcut acest punct al meu şi a zis să-l aplicăm. Am organizat admitere în 2013, după doi-trei ani în care ASE renunţase la ea. Ne-am trezit că nu ne-am ocupat locurile nici la buget. Şi atunci a apărut o altă problemă: ce facem cu profesorii care
nu-şi completează numărul de ore? Îi dăm afară? Ne-am pus semne de întrebare. Am făcut un studiu să înţelegem de ce n-a funcţionat. I-am întrebat chiar şi pe cei care au dat admitere. Răspunsul a fost: „Suntem sătui de examene!“. Pe de altă parte, şi cu examen de admitere, tot cam acolo am ajunge în ceea ce priveşte numărul de studenţi stabili. În prezent, 6% din cei aproape 6.000 de studenţi din anul I, undeva aproape de 400 de studenţi, n-au luat niciun examen. Dar observăm că şi-au plătit taxa din semestrul II. Ei trebuie să facă 30 de puncte din cele 60, altfel vor fi declaraţi repetenţi. Cam acestea sunt pierderile.
Dar aţi observat, cumva, o scădere a calităţii studenţilor prin renunţarea la admitere?
Eu cred că avem copii buni în continuare. Suntem în clasamentele internaţionale pe primele poziţii. Cam 80% din studenţii noştri sunt angajaţi în primele şase luni după studii, în pe domeniul pe care l-au studiat, adică în cel economic. Avem acum o propunere pe masă din partea colegilor de la Cibernetică, unde există o cerere foarte mare, care se gândesc să reintroducă examenul. Discutăm. În general, eu aş fi deschis pentru reintroducerea examenului de admitere cu condiţia să existe la toate universităţile. E o problemă de sistem, dacă vreţi, care ar trebui să vină din partea Ministerului Educaţiei.
„Nu sunt un bun politician. Nu pot să fiu parşiv, nu pot să mint“
De câţiva ani, ies la iveală numeroase cazuri de aşa-zişi „doctori“ cu teze plagiate. Aţi făcut parte din comisia fostului ministru al educaţiei Pop Liviu Marian, al cărei titlu de doctor a fost blocat în urma unor posibile suspiciuni de similitudine sau plagiat. Cum vă raportaţi la această situaţii ruşinoase pentru mediul academic?
După ce am devenit rector, nu am mai putut să mă implic atât de mult în Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare – CNATDCU, unde eram membru. Îţi trebuie timp şi răbdare. Şi o echipă pe care să o formezi care să dea soluţii corecte. Când mă refer la soluţii corecte, mă refer la următorul aspect. În 2016, când s-a dorit modificarea legislaţiei, am participat la consultări cu alţi zece rectori de la mai multe universităţi, chemaţi de către ministrul Educaţiei de atunci. Un foarte bun specialist în drept a spus atunci un lucru important: legislaţia anti-plagiat trebuie să vizeze ce se întâmplă de acum înainte. Că legile nu pot acţiona retroactiv şi că nu crede că un judecător va da o sentinţă atâta timp cât nu au existat proceduri interne. În ceea ce priveşte lucrarea fostului ministru al Educaţiei, eu am făcut referatul. Dar teza a fost verificată de către Academia de Poliţie. Am introdus şi eu lucrarea în sistemul nostru de la ASE. Nu mi-a dat acel coeficient reclamat de jurnalista Emilia Şercan... Comisia şi-a întrerupt activitatea atunci şi s-a anulat decizia de acordare al titlului de doctor, ca să se verifice ulterior ce a semnalat dumneaei. Obligaţia noastră a fost să înaintăm către minister documentaţia şi rămâne să vedem în ce măsură comisia de etică reclamă o problemă de plagiat sau nu.
Efectul softurilor anti-plagiat
Dar sistemele de verificare sunt diferite? Cum e la ASE ? Valul ăsta de plagiate a tras un semnal de alarmă în instituţie astfel încât să luaţi anumite măsuri mai drastice?
În ASE, avem sistemul de verificare a similitudinii înainte de a fi legiferat de ministerul Educaţiei, în 2016, cu cel puţin trei-patru ani înainte. Sistemul de verificare a similitidudinii are nişte coeficiente: coeficientul de similitudine 1, care înseamnă ca procentul de cinci cuvinte repetate să nu depăşească mai mult de 30% din lucrare. Dar, un exemplu: dacă scrii de patru-cinci ori într-o lucrare „Ministerul Dezvoltării Regionale şi al Admninistraţie Publice“ deja îţi apare un procent. Şi coeficientul de similitudine 2 – procentul din text cu fragmente similare care depăşesc 25 de cuvinte repetate – să nu fie mai mult de 5%. Sistemul nostru, care e cumpărat de la o firmă din Polonia, avea la coeficient 1 maxim 50%. Bun, era mult. După o analiză, am ajuns la 30%. În timp, va trebui să mergem şi mai jos. Am luat şi alte măsuri de când au apărut problemele. Să avem comisie pentru doctoranzi – cu un coordonator şi trei membri în comisia de îndrumare, care-şi asumă răspunderea cu toţii pentru lucrare. Pe de altă parte, vă spun, din momentul în care a apărut sistemul ăsta, la noi, în instituţie, numărul de candidaţi la doctorat s-a redus substanţial.
În concluzie, cum vedeţi dumneavoastră soluţionată toată situaţia asta?
Cred că trebuie văzut dacă a existat o prevedere legală în trecut, în care doctorandului i s-a spus că trebuia să noteze cu ghilimele, apoi să citeze la baza textului etc. În 2016 s-a făcut prima metodologie, or, unele lucrări sunt realizate dinainte de 2000. Părerea mea e că aceste lucruri nu acţionează retroactiv, atâta timp cât n-au existat proceduri interne. Totuşi, nu sunt jurist, las asta la atitudinea celor din domeniu.
O opinie ca profesor universitar.
Sigur că e problematic dacă lucrările sunt plagiate. Mai ales dacă acel titlu a influenţat poziţia unui om într-o funcţie. Dar cred şi că pierdem foarte mult timp şi energii cu această temă. Nu ştiu dacă este adevărata problemă a României. Până la urmă, dacă analizăm pe cineva, de ce doar pe unul şi nu şi pe altul? Avem noi capacitatea de a verifica tot în sistem? Sau îi luăm după înălţime şi după greutate? Eu m-aş gândi mai degrabă dacă avem noi capacitatea să pregătim pentru piaţa muncii oameni care să devină buni analişti economici, încât să supună managerului trei variante de decizie şamd. Dacă ne ocupăm cu trecutul, s-ar putea să pierdem din vedere ce avem de făcut în viitor, în interesul ţării.
O perioadă v-aţi implicat şi în politică. Cum a fost această experienţă?
La începutul anilor 2000 am intrat în PSDR, actualul PSD. Am lucrat o perioadă în Ministerul Agriculturii. Pot să spun ca singura politică pe care am făcut-o a fost cea agricolă. Altfel, consider că nu sunt un bun politician.
De ce? Aţi încercat, totuşi. Ceva v-a atras.
Nu m-a atras politica niciodată. Nu pot să fiu parşiv, nu pot să ascund, nu pot să mint. Mie îmi place să spun lucrurile în faţă. Politicienii sunt oameni abili. Dar a fi membru de partid e o opţiune a fiecărui om. Nu ştiu dacă, din afară, se vede că, în fruntea ASE, e un om care face parte din PSD. Când am mers să lucrez la minister, m-am dus să fac treabă, nu să fac politica cuiva. Oamenii cu care am lucrat ştiu foarte bine că la mine găseau soluţii tehnice, nu politice. Şi am câştigat multă experienţă şi mulţi prieteni.
Dar ce v-a displăcut în perioada în care aţi lucrat acolo?
Nu mi-a plăcut că ideile care sunt bune nu sunt susţinute de toţi românii. Aşa ar trebui să fie. Când e vorba de România, de interesul ţării, de economie, atunci nu ar mai trebuie să existe simpatii politice. Trebuie să fim români şi să apărăm interesul ţării.
După trei ani de mandat, ce obiective de dezvoltare mai aveţi?
Sunt încă multe provocări. Trebuie să dezvoltăm cercetarea aplicativă. Să fim mai aproape de mediul de afaceri, cu care să ajungem împreună la aceste rezultate, să fundamentăm temele şi să le cercetăm corespunzător. Ideile noastre să folosească mediului de afaceri, inclusiv prin tezele de doctorat. Am solicitat către mediul de afaceri, dar şi către instituţiile statului propuneri de cercetare. Am primit 400. Le-am grupat pe diferite categorii, în funcţie de complexitate. De exemplu, vom aloca, prin buget, pentru 11 teme de la cele 11 facultăţi din ASE 100. 000 de lei pentru fiecare cercetare cerută de organizaţiile economice. Cele care se pretează ca teză de doctorat le-am pus ca opţiuni în zona temelor care sunt scoase la consurs pentru doctorat. E bine să cercetăm ceea ce cere piaţa. Doresc, de asemenea, să creştem calitatea învăţămâtului superior, atât prin studneţi, dar şi a profesorilor. Gradul de promovabilitate e bun (76%), dar ar putea să fie mai bun.
Se încarcă comentariile...
