Pescuitorii de perle

În fiecare vară, distracţia favorită a României e să râdă tragic de viitorul ei. Mulţi oameni maturi se amuză pe seama autorilor de „perle“ culese la Bacalaureat, cu detaşarea pe care doar suficienţa o poate oferi, trăind satisfacţia că sunt deştepţi, fie şi numai prin comparaţie.

Uităm însă că noi, cei trecuţi de 40 de ani, suntem, la rândul nostru, autorii acestor tineri. Nu numai că le-am dat naştere, dar ei sunt instruiţi de profesori din generaţia noastră, nemaivorbind că ţara e condusă de nişte oameni aflaţi, teoretic, la vârsta deplinei maturităţi.

Acelaşi mecanism al bârnei invizibile din propriul ochi ne permite, de pildă, să declarăm că „americanii sunt proşti, pentru că  majoritatea habar n-au unde-i România pe hartă“, fără să ne punem problema că nici noi nu prea ştim unde e, de pildă, statul Illinois pe harta lor. Dacă veţi căuta pe Internet exemple de răspunsuri stupide de la bacalaureat, veţi vedea că fiecare ţară oferă anual o sumedenie de exemple suculente de ignoranţă.

Dar nu o lipsă de patriotism se manifestă în această hăhăială gregară, cât una de sens. Dacă elevii într-atât de slabi încât devin hazlii sunt atât de mulţi, de ce mai reprezintă „perlele“ lor o ştire? Niciodată nu a fost citată o teză excepţională, un eseu foarte bun, nu a fost „scos în faţă“ un elev meritoriu.

Anul acesta, ar fi fost şi aproape imposibil, pentru că sistemul a găsit soluţia perfectă pentru a rezolva problema: s-au dat subiecte foarte uşoare. Au dat cu ciocanul în clopotul lui Gauss până l-au făcut tingire. Cei sclipitori au fost încorporaţi celor mediocri şi astfel nu s-a obţinut o generaţie de premianţi, ci un batalion compact de evadaţi din liceu. Există cazuri de olimpici care au luat la unul dintre examene 9,50 şi 10 la cel de-al doilea, cu o medie de absolvire de 10, şi s-au aflat pe liste sub cei care au copiat ori au cumpărat subiectele. Iar noi râdem de cel care, în ciuda prostiei sale, măcar nu e hoţ.

Se întâmplă într-o societate în care elita nu-i doar un cuvânt prost înţeles, care sperie la simpla pronunţare, ci şi un inamic căruia i se ataşează ghiulele de picioare, să nu-şi ia zborul. „Intelectual“ nu-i neapărat acela care a citit metri cubi de cărţi, cu atât mai puţin mediocritatea lucie care apare zilnic pe ecranele televizoarelor, ci omul care gândeşte cu propriul lui creier, că-i tapiţer sau director de teatru.

De aceea, când râdeţi la aceste selecţii hazlii, gândiţi-vă că noi, cei trecuţi de 40 de ani, indiferent de cât de instruiţi ne simţim, rămânem cumva corigenţi în fiecare an, iar asta nu se mai îndreaptă la toamnă.

Articolele jurnalistului şi scriitorului Adrian Georgescu pot fi citite pe www.adriangeorgescu.ro