Urăşte cozile, urmare a experienţelor trăite în comunism. Are accent bănăţean, deşi copilăria a făcut-o „cu tot tacâmul de trăsnăi" în cartierul Berceni, din sudul Bucureştiului. A crescut cu microfoanele Securităţii în casă, doar pentru că era dintr-o familie de şvabi, iar asta nu i se părea, atunci, ceva extraordinar. Acum, după ce a citit dosarul de Securitate al mamei, de peste 500 de pagini, Hanno Höfer realizează imensitatea situaţiei. A fost la căderea Zidului Berlinului, „dar numai ca spectator", insistă. A picat la Filologie la Bucureşti, a intrat la Istorie la Berlin, a luat o bursă la Cluj pentru o fată şi a terminat până la urmă Regia de film, din nou la Bucureşti, deşi a dat admiterea „în joacă". A învăţat chitara de unul singur, iar în viaţă „îmbină plăcutul cu plăcutul", filmul şi muzica.

„Weekend Adevărul": Sunteţi născut la Timişoara, dar aţi copilărit în Berceni. Cum s-a-ntâmplat?

Hanno Höfer: Pe când aveam vreun an, ne-am mutat. Aşa că primele amintiri le am de acolo, din cartierul Berceni, dar să ştiţi că m-am mutat înapoi la Timişoara după cutremurul din '77. Am fost la şcoală şi acolo, şi aici. Iar toată copilăria am făcut cumva naveta între cele două oraşe. Oricum, toate vacanţele de vară acolo le făceam, la ţară, la bunicii din Sânpetru Mic. Dar erau ani în care am fost la Timişoara şi ani în care am fost la Bucureşti...

Şi, pentru că aţi copilărit în Berceni, presupun că aţi apucat să vă lansaţi în toate jocurile inventate în perioada aceea, trasul cornetelor pe ţeavă...

Normal, full-option. De la jocurile cu capace de bere şi până la cornetele trase pe ţeavă, săbiile făcute din foştii brazi de Crăciun, cu care ne băteam până se rupeau, pe toate le-am bifat.

Iar şcoala a-nceput...

Ai mei m-au înscris de la început la Liceul German, din Piaţa Romană... Aşa că aveam de mers în fiecare zi cam o oră dus, o oră-ntors, către şi de la şcoală.

Era, aşadar, foarte complicat!

Foarte complicat, da! Mai ales în perioada aia, când troleibuzele erau foarte pline, mergeau greu, stăteai mai mult pe scară... Bine, era şi destul de romantic să mergi aşa, iarna, pe scară (râde)... Ţin minte că odată am şi căzut.... Nu ştiu cum s-a-ntâmplat, nu m-am ţinut bine... Noroc că era gheaţă pe jos şi am alunecat aşa, frumos, din inerţie... Nu  m-am lovit prea tare. În clasa I, ţin minte că mă ducea cineva la şcoală, dar din clasa a II-a (sau poate dintr-a III-a) m-am dus singur.

Un exerciţiu pe care puţini părinţi de azi ar avea curajul să-l mai facă...

Nu ştiu dacă azi ar mai fi indicat... Atunci erau alte vremuri, nu era atâta nesiguranţă... Sau poate că era nesigur şi atunci, dar nu ştiam noi... Aste e o chestie pe care am discutat-o, de multe ori, cu prietenii: dacă era la fel şi nu ştiam noi, pentru că astfel de informaţii nu apăreau în ziare, sau dacă nu era chiar aşa... Probabil că adevărul e undeva la mijloc...

La şcoală eraţi genul de copil cu note mari sau vă plăcea mai mult în pauză?

Am fost un elev mediocru. N-am avut nici note foarte proaste, dar nici 10 pe linie, nu am fost vreun tocilar. În plus, eram şi foarte neîndemânatic. Scriam foarte urât şi ţin minte că primeam tot felul de critici din cauza asta de la învăţătoare... Îmi reproşa tot timpul că nu se putea înţelege ce scriam... Şi aşa e! Mai am şi acum vreo două-trei caiete şi nu-mi vine să cred nici mie cât de urât puteam să scriu! Acum, chiar dacă nu mai scriu de mână prea mult, din cauza computerelor, scriu de zece ori mai frumos.

La 14 ani vorbea „catastrofal" româna

Mutarea la Timişoara, la finele claselor primare, în ce împrejurări s-a petrecut? Înţeleg că şi cutremurul din '77 a avut un rol...

Cutremurul „l-am făcut" la Bucureşti. La etajul patru. Blocul nu s-a dărâmat, nu s-a crăpat foarte tare, în schimb, locuinţa a fost distrusă pe dinăuntru. Toată mobila a fost distrusă, la fel, tot ce mai era pe-acolo... Aşa că părinţii m-au împachetat şi m-au trimis la Timişoara, unde am mai stat patru ani. După aceea m-am întors din nou la Bucureşti. Dar la Timişoara am intrat într-o cu totul altă lume, pentru că - pe când aici în pauze se vorbea aproape numai în limba română, acolo am dat de o lume în care se vorbea aproape numai în germană. Şi acolo tot la Liceul German, „Lenau", am fost înscris, iar acolo, practic, se vorbea tot timpul numai în germană. Dacă, în Bucureşti, în clasă aveam doi-trei nemţi - şi restul erau români, în Timişoara era invers: numai  doi-trei erau români, restul fiind nemţi. Aşa că la întoarcere, în Bucureşti, după cei patru ani de gimnaziu de la Timişoara, vorbeam o română catastrofală, deşi copilărisem în Berceni. Nu că am uitat, dar vorbeam cu accent de Ardeal, de Timişoara... Şi a trebuit să mă repun pe picioare cu limba română, dar am făcut meditaţii şi m-am scos.

Ştrengarul Hanno, la vârsta de 3 ani, cu pălăria tatălui său

Aţi fost unul dintre copiii care au stat la cozi?

Da, şi-ncă cum! A fost pentru mine una din caracteristicile perioadei. Aveam, în Berceni, un „complex", la vreo 10 minute de mers pe jos, şi eram des trimis la cozi.

Puiul, aruncat ca mingea, din aut

Exista şi o anumită cultură a cozii, cu scăunele, liste, uneori şi cu bancuri politice, dacă oamenii ajungeau să se cunoască între ei...

Absolut! Mai puţin cu bancurile politice, pe vremea când mă duceam eu la coadă, cel puţin, poate că astea au apărut mai târziu. Eu încercam să stau cât mai departe de cozi! Şi ce mă enerva pe mine cel mai rău era că la un moment dat nu se mai ţinea cont de nimic. Când nu venea marfa, sau când venea foarte târziu, nu se mai ţinea cont de coadă, era ca la un meci de rugby. Ăla arunca mingea din aut, puiul, în cazul ăsta, iar ceilalţi săreau să prindă. Adică disperarea era aşa de mare că, la un moment dat, toate normele sociale, ordinea... dispăreau. De asta nu mi-a plăcut niciodată, preferam să nu am parte de produsul ăla decât să stau la coadă. Şi am rămas cu aşa o aversiune faţă de cozi, până în ziua de azi... Ţin minte şi-acum ce corvoadă era când mă mai trimiteau şi pe mine să ţin rândul sau să facem cu rândul. Şi până în ziua de azi, dacă văd o coadă la gară, la bilete sau aşa..., încerc să o evit. 

Interogat de securişti: „De unde-l ştii pe-ăsta?"

Aţi povestit, deunăzi, că aveaţi microfoane în casă, că familia dumneavoastră era permanent supravegheată de Securitate... Vi s-a-ntâmplat vreodată să vă facă părinţii semn să schimbaţi subiectul ?

Normal. Şi nu doar o dată. Tot timpul, când era de vorbit ceva, pe o temă mai sensibilă, puneau telefonul în dulap şi peste el cinci perne şi o pătură, ca să nu prindă microfoanele. Pentru că microfoanele nu înregistrau doar convorbirile telefonice, ci şi ce se vorbea în casă, în preajma telefonului.

Te poţi obişnui cu aşa ceva?

Da, era mai degrabă ca un joc... pentru mine, cel puţin. Pentru părinţi, presupun că nu a fost chiar ca un joc. Dar în perioada aia era o chestie destul de ştiută. Nici nu ni se părea ceva aşa de extraordinar. Acum mi se pare ceva extraordinar, mai ales după ce am citit dosarul de Securitate al mamei mele, un dosar de vreo 500 de pagini, şi am şi văzut dispoziţiile care se dădeau: „să se folosească TO", adică „Tehnică Operativă"... Mă rog, sunt tot felul de detalii din cauza cărora abia acum realizez dimensiunea situaţiei de atunci.

Aţi avut şi vreo întâlnire directă cu „supraveghetorii"?

S-a întâmplat o chestie: aveam un coleg la Liceul German, care era „revenit". Adică era român plecat în Germania, venit înapoi să facă Stomatologie, şi-i mai trebuia un an de liceu. Aşa am fost coleg cu el. Şi avea număr la maşină cu „12 B". Or „12 B" aveau numai studenţii străi­ni în sistemul acela. Era iarnă, ninsese un pic şi i-am văzut maşina parcată pe undeva, pe lângă mine. I-am scris ceva în zăpadă, pe parbriz. Dar nu vreo porcărie sau ceva... ci doar „Salut, am trecut pe-aici", ceva în genul ăsta. Iar în următorul moment au sărit patru dintr-o maşină, m-au băgat în spate şi m-au luat la întrebări. „De unde-l ştii pe-ăsta?", „Ce ai scris acolo?", „Ce înseamnă asta?" şi tot aşa... Asta înseamnă că şi el era urmărit, nu numai eu (râde copios). Dar dup-aia, când le-am demonstrat că eram colegi de clasă, m-au lăsat în pace, mi-au dat drumul.

Hanno Höfer, pe scenă, la un concert al trupei Nightlosers  Foto: WWW.NIGHTLOSERS.RO



Admiterea la liceu?

Evident că aveam un avantaj, ca toţi cei care erau de origine germană, pentru că eram mai bun la asta decât cei care învăţaseră limba germană ca pe o limbă străină. Una e să-nveţi germana ca limbă maternă, alta e  s-o-nveţi în şcoală. Aşa că situa­ţia mea m-a ajutat la proba de limbă, eliminatorie. Iar la probele de admitere... La una din ele am intrat ultimul, iar la cealaltă - penultimul (râde), aşa că am învăţat exact cât trebuia, n-am mişcat un deget în plus...

Liceul German era „mai special"

Pentru mulţi, liceul e o perioadă definitorie...

Şi pentru mine a fost. Mi-au plăcut anii ăia... Şi pot să spun că Liceul German era un liceu mai special... Ne înţelegeam foarte bine între noi... Şi-acum mai ţinem legătura, foştii colegi, indiferent de an. Avem chiar o întâlnire lunară, într-un restaurant din Bucureşti... Poate să vină cine vrea dintre foştii elevi ai liceului, indiferent de generaţie... Mă mai duc şi eu când pot. Am avut parte de colegi străini, era o fată din Elveţia, era una din Germania... Ele erau furnizoarele noastre de discuri, de cărţi. Printre elevi mai erau copii de diplomaţi, care mai aveau treabă pe-aici, iar ei treceau mai uşor la vamă cu lucrurile astea. Iar muzica, de pildă, pe care o aveam, o aveam de la fetele de care vă spuneam. Când plecau în vacanţă le făceam liste, să aducă aia, aia, aia... Aşa mi-am făcut o bună parte din cultura muzicală...

În aceeaşi perioadă aţi început să şi cântaţi?

Da, prin liceu. Soră-mea, care era mai mică decât mine cu patru ani, a avut o chitară la un moment dat, pe care ai mei i-au cumpărat-o când a vrut ea să-nveţe o piesă. Ei bine, ea a cântat o lună sau două, până s-a plictisit, şi atunci am preluat-o eu. Şi de-acolo a-nceput practic interesul meu direct pentru muzică. Am învăţat singur. E-adevărat că, la Timişoara, făcusem vreo patru ani de acordeon, aşa că aveam unele noţiuni de muzică. Dar la chitară, am învăţat singur să cânt.

Bursa de discuri de la „Muzica"

Pasiunea pentru blues tot atunci s-a format? Acestea erau discurile pe care le cereaţi de „afară"?

Nu numai, iar discuri mai aveam şi de aici, că exista o bursă de discuri în faţa magazinului „Muzica". Acolo se adunau tot felul de băieţi cu genţi cu LP-uri, pe care ori le schimbau, ori le vindeau la nişte preţuri absolut fantastice. Un disc cu Beatles sau ceva asemănător era 300 de lei, enorm. Un salariu era 1.800-2.000 de lei. Iar discuri mai rare, albume duble, Led Zeppelin sau mai ştiu eu ce, Dire Straits, când a apărut primul album, costau foarte mult, sute de lei, aşa că pentru noi erau destul de inaccesibile. Dar mai aveam şi din alea...

Cărţile pe care voiaţi să le citiţi, cum le procuraţi? Pentru că pe vremea aceea erau cozi şi la librării, pentru cărţi...

Eu citeam foarte mult în limba germană, iar partea bună, din punctul meu de vedere, era că în perioada aceea librăriile aveau secţii în limba germană care erau destul de bine aprovizionate din RDG (n.r. - fosta Republică Democrată Germană, parte a lagărului socialist), aşa că eu aveam acces la cărţi bune care erau şi destul de accesibile, pentru că nu le cumpăra nimeni în afară de nemţii care trăiau aici. Şi apropo de cultura cozii, de care am vorbit mai devreme. Ime­diat după '90 am stat o vreme la Cluj, vreo câţiva ani. Şi-mi amintesc că am văzut coadă la pâine... Dar mare, o coadă lungă la un magazin de pâine. Iar vizavi mai era un magazin de pâine. Şi m-am dus să văd dacă au şi acolo pâine. Aveau. Şi nu m-am putut abţine, m-am dus înapoi la coadă şi zic: „Şi dincolo e pâine, şi nu e niciun om...". „Da, dar aici e rotundă", mi-au răspuns. Deci asta era. Erau în stare să stea două ore la coadă pentru o pâine rotundă, când dincolo aveau pâine „nerotundă", franzelă... Deci găseau pur şi simplu motive, pe vremea aia, să mai stea un pic la coadă. 

"Făcusem vreo patru ani de acordeon, aşa că aveam unele noţiuni de muzică. Dar la chitară, am învăţat singur să cânt.''

A prins chiar la Berlin Căderea Zidului

„Weekend Adevărul": Înainte de a sta la Cluj aţi plecat în Germania. Cum a fost?

Hanno Höfer: Îmi dădusem Bacalaureatul, iar de peste doi ani eram „în câmpul muncii", pentru că n-am intrat la facultate, la Filologie, ceea ce, până la urmă, probabil că a fost bine. Am lucrat un an aproape la Institutul de Proiectări Laminoare, eram traducător de germană şi de engleză, după care m-am mutat din nou la Timişoara, la Teatrul German de Stat, unde am fost actor aproape doi ani (zâmbeşte). Mult mai bine, numai că n-aveam bani. În Bucureşti aveam bani, dar n-aveam ce face cu ei, pentru că în perioada aia se lucra şi sâmbăta şi duminica... A fost o perioadă de vreo şase luni în care am lucrat şapte zile din şapte, fără nicio zi liberă! Lucrat, vorba vine! Că, de fapt, stăteam în birou. La Timişoara, viaţa era mult mai bună, dar nu aveam bani, pentru că se dăduse legea aia, că instituţiile culturale trebuie să se autosusţină, şi atunci primeam ceva de genul... câţiva lei, o sută de lei - salariul, restul urmând să-l primim mai târziu. Şi o parte am şi primit. Cert e că aveam timp liber şi n-aveam bani, după ce în Bucureşti aveam bani, dar nu avusesem timp liber...

Ce ironie...

La Timişoara a fost frumos, că am făcut turnee cu teatrul şi am putut aşa să cunosc ţara în profunzime. Mergeam pe la ţară, prin sate, prin cămine culturale neîncălzite... Am prins partea asta mai profundă a vieţii de zi cu zi, acolo.

Iar în '88 aţi plecat la Berlin. Cum aţi ajuns student la Istorie?

În Bucureşti terminasem partea asta de Filo-Istorie la liceu, aşa că mai ştiam câte ceva. În Germania a trebuit mai întâi să-mi echivalez Bacalaureatul, că diplomele româneşti nu erau recunoscute, aşa că „la bătrâneţe" am mai mers un timp la şcoală. După care am dat la Istorie, din mai multe motive. O dată, că-mi plăcea, apoi, că la Institutul respectiv, de Istorie Sud-Est-Europeană, era obligatoriu să ştii o limbă din regiune. Cum eu ştiam deja româna, m-au acceptat imediat. A fost o conjunctură bună pentru mine, că mă şi interesa, dar aveam şi avantajul ăsta, de a şti bine deja o limbă estică. Acolo nu se dă admitere, te acceptă sau nu în funcţie de nota de la Bacalaureat şi de condiţiile pe care le are fiecare instituţie de învăţământ superior. Aşa am stat vreo trei ani la Berlin, am făcut Istorie şi Etnologie...

Aţi prins şi istorie pe viu acolo...

Într-adevăr, am prins Căderea Zidului, chiar la Berlin... Dar şi ce s-a-ntâmplat în lunile şi anii de după...

„Privilegiat" datorită paşaportului românesc

Cum a fost să trăieşti aşa ceva?

Foarte, foarte interesant. A fost una din cele mai interesante experienţe din viaţa mea. Şi-acum, când mă mai întâlnesc cu cineva din Berlin care n-a prins chestia aia, face: „Uau! Ai fost la Căderea Zidului Berlinului!". Da, eram acolo, dar n-am contribuit eu direct la nimic. Eu am fost doar efectiv de faţă când s-a-ntâmplat toată nebunia aia... Eu, cu paşaportul meu de estic, puteam să trec frontiera de câte ori voiam, fără probleme. De ce vă spun asta? Pentru că în Berlinul de Est, dacă erai cetăţean german, din RFG, nu puteai să treci decât dacă plăteai o taxă de 25 de mărci pe zi, trebuia să te întorci la 12 noaptea... În timp ce eu, cu paşaportul meu românesc, eram privilegiat: făceam Est-Vest când şi cât aveam eu chef... (zâmbeşte) Grănicerii ăia  RDG-işti, care nu erau cei mai amabili oameni din lume, vedeau stema de pe paşaportul meu, mă salutau ca pe-un coleg... A fost singura dată în viaţă când mi-a servit la ceva stema comunistă. Singura problemă era că mi se umpleau prea repede paginile din paşaport. Cum la fiecare trecere a frontierei mă alegeam cu patru ştampile, ceea ce însemna o treime de pagină sau, uneori, chiar o jumătate de pagină, intrasem un pic în panică... Noroc că în momentul în care mi s-au terminat paginile, s-a terminat şi cu RDG-ul (râde)...

În uniformă de poliţist, într-o peliculă studenţească a unui coleg, în 1995. Hanno Höfer spune că nu-şi aminteşte cum se numea filmul şi că nici nu l-a văzut



Cum au trăit oamenii din jurul dumneavoastră evenimentele de atunci de la Berlin? Era o stare de euforie...

Euforie e puţin spus! Erau nebuni de bucurie, mai ales RDG-iştii... Eu nu eram foarte implicat şi-mi amintesc că în seara respectivă eram cu nişte prieteni italieni cu care stăteam în mulţime şi urmăream curioşi, ca spectatori, tot ce se întâmpla. Or, mai ales RDG-iştii erau complet scăpaţi de sub control: plângeau, urlau, l-am văzut pe unul cum îşi luase Trabantul la topor... Şi vesticii erau bucuroşi şi emoţionaţi, dar nu ca esticii... Iar după prima lună de zile de la Căderea Zidului, treaba s-a schimbat radical: apăruseră primele bancuri cu RDG-işti, ăştia din vest erau foarte nemulţumiţi, că esticii erau mai provinciali, mai rămaşi în urmă, umpluseră oraşul, dăduseră iama în magazine, peste tot erau cozi... RDG-iştii erau luaţi peste picior, deci euforia s-a calmat destul de repede...

"Grănicerii ăia RDG-işti, care nu erau cei mai amabili oameni din lume, vedeau stema de pe paşaportul meu, mă salutau ca pe-un coleg. ''

"RDG-iştii erau complet scăpaţi de sub control: pângeau, urlau, l-am văzut pe unul cum îşi luase Trabantul la topor.''

Cu bursă la Cluj, pentru o fată

Cum aţi ajuns la Cluj,până la urmă?

Aveam o prietenă la Cluj, iar pentru asta am încercat să obţin o bursă de la Institutul din Germania şi, pentru că urma să studiez tot Istorie Est-Europeană, la ea acasă, cum ar veni, nu au avut de ce să mi-o refuze... Dar recunosc că studiul era mai curând un pretext...

Ce romantic!

Da (zâmbeşte), şi am stat un an în facultate acolo, dar nu mi s-a potrivit deloc sistemul din România, pentru că fusesem obişnuit cu altceva în Germania.

Care erau diferenţele?

Acolo nu existau examene, în primul rând. Nu  trebuia să te prezinţi în faţa unei comisii, ca la noi, să tragi un bilet şi să reciţi ce-ai memorat... Nu! Acolo îţi alegeai o temă, făceai o lucrare, o susţineai în faţa celorlalţi studenţi şi a profesorului, şi asta era... Urma o discuţie liberă despre subiect şamd. În timpul ăsta, la noi, la cursuri era concurs de scris după dictare. Intra profesorul, turuia două ore, iar fetele-alea de lângă mine scriau ca nişte campioane mondiale, aşa că eu nici nu mă mai oboseam, trăgeam la xerox direct de la ele. Iar la examen era doar toceală. Nu mi-a plăcut, aşa că până la urmă am lăsat-o baltă. Am stat un an, din care în al doilea semestru nu m-am mai dus aproape deloc... şi m-am mutat la Regie Film, facultate pe care am şi terminat-o.

Joaca admiterii la Regie

Cum v-a venit ideea să mergeţi la Regie?

Dădeau nişte prieteni de-ai mei şi încă exista legenda aia că la ATF (Academia de Teatru şi Film, actuala UNATC) se intră extrem de greu. S-a dovedit a nu fi deloc aşa. Pentru mine, cel puţin. Aşa că eram mai curând curios să văd cum m-aş descurca eu. Nu credeam că o să şi ajung să intru. Dar mi-am depus dosarul şi m-am dus la primele probe fără niciun fel de pregătire... Ţin minte că nici pantaloni lungi nu aveam... Eram în pantaloni scurţi şi tricou, dar principalul meu avantaj era că nu aveam nimic de pierdut! La probele astea, intram serii de câte cinci. Eu am fost ultimul, de fiecare dată, aşa că am avut timp să-i văd pe ceilalţi patru candidaţi cum s-au descurcat şi să înţeleg ce urmăreau profesorii, ce fel de întrebări puneau. Erau nişte chestii intuitive: să te uiţi la o fotografie şi să inventezi o poveste în jurul ei.

Nu-ţi trebuia mare cultură, nici măcar cinematografică. Ne-au mai dat câte-o propoziţie pe care trebuia s-o dezvoltăm într-un mic scenariu... Erau mai curând probe de aptitudini. Şi nici nu am fost stresat, cum au fost ceilalţi candidaţi, pentru că nici nu mă gândisem că s-ar putea să intru. Dar am trecut de primele două probe, era o săptămână de pauză între ele, prietenii mei picaseră între timp, şi am ajuns la ultima etapă a admiterii. Atunci mi-am dat seama că s-ar putea chiar să am o şansă să intru. Şi am şi intrat.

Ce v-a plăcut acolo? Şi ce nu?

Primul an mi-a plăcut foarte mult, am avut senzaţia că m-am speriat degeaba. Îmi creasem nişte aşteptări foarte mari, că o să am colegi super-talentaţi, greu de abordat... Eu, care până atunci nu avusesem nicio treabă cu filmul, mă gândeam că o să fiu un fel de paria... Or, n-a fost chiar aşa. Sistemul era cam haotic, dar aveam acces la echipament, la peliculă...

Pelicula obligă la disciplină

Deci puteaţi să experimentaţi...

E cam mult spus, pentru că aveam cote de peliculă pe care nu puteam să le depăşim. Dar pe vremea aia (acum am înţeles că nu se mai face deloc) era ceva să poţi lucra pe peliculă. Era foarte mult, chiar şi comparativ cu alte şcoli din lume. Pelicula te obliga să fii foarte disciplinat, pentru că ai o cotă peste care nu poţi să treci. Dacă ai ratat dublele, le-ai irosit sau ai tras material de care n-ai nevoie, ai pierdut pelicula. Şi rişti să nu-ţi poţi  termina filmul, să n-ai tot materialul de care ai nevoie... În plus, lucrul la masa de montaj trebuia să fie într-o ordine desăvârşită, altfel, dacă te încurcai în duble, nu te mai descurca nimeni. Trebuia să gândeşti filmul, cu mult timp înainte, trebuia să gândeşti foarte bine şi în avans fiecare tăietură, pentru că, dacă te răzgândeai, trebuia să lipeşti la loc, iar asta era o durere de cap. Sunt lucruri pe care azi, când totul se face la calculator, aproape că nu-ţi vine să le crezi... Poţi să tai şi să te răzgândeşti, să lucrezi cu ore şi ore de material, şi am observat că asta e şi tendinţa. Se trage foarte mult şi se foloseşte foarte puţin. Sigur, e bine să fii acoperit, dar la un moment dat trebuie să vizionezi cele 15 ore pe care le-ai tras, iar asta iar poate fi o problemă... Era mai concentrată şi mai gândită munca atunci, trebuia să ai mai multă grijă.

Ce profesor v-a plăcut cel mai mult?

George Litera, profesor de Istoria Filmului. La el, chiar şi de ruşine, şi tot de duceai la cursuri. Avea un stil de a se purta că te făcea să te simţi prost când chiuleai sau dacă veneai nepregătit. Fără să spună un cuvânt...

Tot în facultate s-au pus şi bazele „Mobra Films".

Am fost coleg cu Cristian Mungiu şi cu Oleg Mutu şi s-a legat o relaţie între noi. La un moment dat, având un proiect de film, dar neavând casă de producţie, ne-am hotărât să facem asta. Pur şi simplu. Am ieşit până la urmă, şi eu, şi Oleg,  pentru că numai Cristian Mungiu se ocupa de firmă. Eu eram tot timpul plecat cu cântatul şi cu alte chestii, Oleg filmează acum mai mult prin Rusia şi Georgia, şi devenise complicat: trebuia să semnăm tot timpul hârtii, numai Cristi muncea acolo, aşa că l-am lăsat... Dar suntem în relaţii bune în continuare, nu ne-am certat.

„Îmbin plăcutul cu plăcutul"

Ce mai faceţi acum?

Tocmai am terminat un documentar despre ultimii fierari din România, pentru Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române... Mai există, unul la şapte-opt sate, sunt pe care de dispariţie, dar încă mai există. Mai am un scurtmetraj pe care l-am filmat, l-am editat, dar încă nu e gata... Iar despre un lungmetraj... Am nişte idei, dar nu le-am pus cu totul cap la cap. Şi chiar acum, în august, am fost în Deltă, la Festivalul de Film „Anonimul", unde am şi cântat cu trupa, Nightlosers. Îmbin plăcutul cu plăcutul.

"La noi, la cursuri, era concurs de scris după dictare. Intra profesorul, turuia două ore, iar fetele-alea de lângă mine scriau ca nişte campioane mondiale, aşa că eu nu nici mă mai oboseam, trăgeam la xerox.''

"Pe vremea aia era ceva să poţi lucra pe peliculă. Era foarte mult, chiar şi comparativ cu alte şcoli din lume.''

"Tocmai am terminat un documentar despre ultimii fierari din România, pentru Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei.''

CV            

- Autor al unor filme premiate
- Numele: Hanno Höfer
- Data şi locul naşterii: 8 iulie 1967, Timişoara
- Starea civilă: necăsătorit, dar „adjudecat din punct de vedere sentimental"; un fiu, dintr-o relaţie anterioară
- Studiile şi cariera:
- 1990-1992/93: Institutul de Istorie Sud-Est Europeană, Berlin (studii finalizate cu licenţă)
- 1998: Academia de Teatru şi Film Bucureşti (actuala UNATC), secţia Regie
- Premii pentru regie (scurtmetraje)
- „Telefon în străinătate": Marele Premiu al Festivalului „CineMAiubit" (Bucureşti, 1998); premiul pentru Regie al Festivalului Şcolilor de Film (München, Germania, 1998)
- „Dincolo": Marele Premiu al Festivalului de Film Mediteranean (Montpellier, Franţa, 2001); premiul pentru regie al Festivalului „Dakino", (Bucureşti, 1999);
- „Ajutoare umanitare", Marele Premiu al Festivalul de Film Est-European (Cottbus, Germania, 2002); Marele Premiu al Festivalului „Dakino", (Bucureşti, 2001); Premiul Publicului la Festivalul de Film Mediteranean (Montpellier, Franţa, 2002)
- Muzică
1994-prezent: 3 albume („Sitting on Top of the World" - 1995, „Plum Brandy Blues" - 1998, „Rhythm & Bulz" - 2005) şi sute de concerte cu Nightlosers
- Locuieşte în: Bucureşti