Zilele acestea s-a împlinit un an de la începutul guvernării PSD, moment în care am făcut o scurtă radiografie a sistemului şi a măsurilor care păreau să fie, în viziunea mea, necesare în sistem. După doar un an se pare că ne pregătim pentru al treilea ministru al educaţiei oferit de PSD într-o guvernare de largă majoritate.

Un ministru al Educaţiei nu este atât de important ca „persoană fizică“

Ministrul Pop este ministrul care a deschis, într-un interval foarte scurt de timp, cele mai multe fronturi de schimbare din educaţie, majoritatea în preuniversitar. Istoricul lui personal (scurtul mandat din 2012, mandatul de Ministru al Dialogului Social, cel de Secretar de Stat, din ianuarie 2017) probează competenţa de a lua decizii.  Dar, între curaj şi aroganţă, stă nedescoperită şi nepracticată – smerenia. În cazul de faţă, buna-cuviinţă dată de înţelegerea poziţiei de servitor public.

Nevoia revelată PSD-ului – cea de conducere colectivă este o noutate pentru ei şi şi contrazice credinţa lor în „tătucul atotştiutor“. Pasul următor de „dezvoltare personală“ ar fi să conştientizeze că „mintea unuia nu poate depăşi valoarea minţilor mai multora, împreună.“ Afirmaţia este valabilă şi la bine şi la rău – un grup de interese organizat este mai performant decât cineva care acţionează izolat.

Importanţa echipelor, importanţa alinierii acestora la aceleaşi valori nu reprezintă „texte“ din cărţi, ci aspecte  probate de realitate. De aceea, cine este ministru al educaţiei nu este atât de important ca „persoană fizică“. Şi niciodată o persoană, cu excepţia celor care au profilul lui Spiru Haret (revin asupra acestei idei!), nu poate fi condiţia sau garanţia stabilităţii şi a performanţei în sistem.

Ianuarie 2018 se va dovedi o luna agitată pentru educaţia din România. În sfârşit pare că ne apropiem de temele profunde, una dintre ele fiind finanţarea - o temă mai apropiată ministrului, datorită experienţei lui anterioare, decât cea a calităţii resurselor umane. Acestea sunt cele două priorităţi ale Coaliţiei pentru Educaţie în 2018 şi este evident că, pe actualul Ministru, fost lider sindical, cea de-a doua temă l-ar fi pus într-o mai mare dificultate. Problematizările legate de calitatea resurselor umane, a formării iniţiale şi continue a profesorilor, l-ar fi plasat nu numai într-un teritoriu advers elitei universitare, dar şi într-un exerciţiu de interogare despre sine şi despre rostul lui ca profesor.

Drumul spre iad este pavat cu bune intenţii

Ceva ani, mulţi, în care am condus echipe sau am purtat grija performanţei lor, m-au adus în momentul în care ştiu că doar dacă pui întrebările care contează ajungi la soluţiile potrivite. Pur şi simplu nu poţi repeta la infinit acelaşi mod de a acţiona şi să speri că vei produce rezultate diferite.

Am văzut cum se risipeşte anul 2017, fără să am speranţe de mai bine pentru copiii din România, fără să mă uit la seminţele puse, cu încrederea că NU sunt otrăvite. Sau sterpe, aşa cum sunt acum toate seminţele create prin inginerie genetică.

Multe măsuri s-au luat, poate prea multe. Şi multă neîncredere poartă în ele: a apărut Legea Manualului şi implementarea ei este încredinţată unor oameni care nu au scris, respectiv nu au editat, niciodată un manual. A apărut o decizie coerentă despre constituirea bibliotecii de resurse educaţionale deschise, dar nu există nicio alocare bugetară pentru susţinerea unui astfel de proiect. S-a semnat marele proiect CRED („Curriculum relevant, educaţie deschisă pentru toţi“) - de departe, cea mai mare şansă de transformare a educaţiei din României prin formare continuă a profesorilor, susţinută cu 43 mil euro, finanţare din fonduri europene, dar toate eforturile se duc în sensul controlării politice a echipei de management. S-au reluat, după ani şi ani, recomandările unei analize făcute de Banca Mondială asupra proceselor din minister şi sistem şi s-au adoptat o nouă Organigramă şi un nou ROF, care au bulversat structurile câteva luni şi au oferit contexte de mazilire sau măcar de marginalizare a celor indezirabili – căci nimeni nu este de neînlocuit.

Deşi „ştie tot satul..., persoana ignoră problema“

Ei bine, parte din măsurile luate de ministrul Pop nu ignoră problemele. Ceea ce poate fi considerat un act de management politic curajos. „Tot ceea ce nu mi-a plăcut mie ca lider sindical am încercat să schimb ca ministru.“ şi „Avem un sistem de educaţie în care am ajuns să ne fie frică să luam decizii, pentru că 27 de ani am lăsat şcoala la voia unuia sau a altuia.“ sunt cele mai recente afirmaţii care contextualizează bine actuala relaţie dintre un ministru, oricare ar fi ea sau el, şi sistemul de educaţie.

Recunosc că am urmărit cu mare atenţie deciziile şi acţiunile impuse de respectarea constrângerilor sistemului de finanţare per elev. Au trecut deja trei ani de la prima analiză a acestui sistem de finanţare şi de la constatarea aspectelor care necesită ajustări. În 2014, UNICEF şi Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei afirmau că avantajele acestui sistem de finanţare sunt „într-o bună măsură limitate de faptul că, în prezent, alocările bugetare ţin prea puţin cont de proiecţiile bugetare ale şcolilor, fiind încă slab orientate de indicatori de performanţă şi rezultate. În condiţiile în care decidenţii, atât la nivel central cât şi la nivel local, continuă să realizeze alocările pentru educaţie aproape exclusiv pe baza intrărilor[1], nevoile anumitor categorii de şcoli (de ex. cele care şcolarizează un număr important de elevi care provin din familii dezavantajate socio-economic) vor rămâne insuficient luate în considerare. Apare astfel o importantă problemă de echitate, viitorii elevi ai acestor şcoli având şanse mai reduse de reuşită şcolară şi profesională în comparaţie cu colegii lor. Acest lucru se poate observa, în prezent, în rezultatele mai slabe pe care le înregistrează elevii din mediul rural în comparaţie cu cei din mediul urban la examenele naţionale (cu aproximativ 10%). (Analiza UNICEF şi IŞE, p. 76)

Ce s-a întâmplat în această direcţie, concret, în mandatul Pop?

Primul pas a fost schimbarea modului de transfer al banilor necesari salariilor profesorilor. Până anul trecut traseul era: Ministerul Finanţelor (cota defalcată din TVA) – consilii judeţene – autorităţi publice locale (APL) – profesori. Anul acesta banii nu mai trec pe la APL, ci ajung la profesori de la Ministerul Educaţiei prin inspectorate şi şcoli. Dincolo de aspectele logistice (cele de comunicare – Consiliile locale vor comunica public bugete mai mici cu 30-40%; cele de subordonare şi control – întărirea poziţiei Inspectoratului Şcolar Judeţean faţă de şcoli, respectiv faţă de directorii acestora, sau o justificare suplimentară pentru existenţa inspectoratelor), măsura ar avea şanse să genereze schimbări pozitive dacă ar fi dublată de transparenţă şi de coeficienţi de finanţare diferiţi, pentru nevoi diferite. Sau, mai bine, completată de Programe naţionale cu finanţare prin Bugetul MEN şi cu surse mixte, inclusiv fonduri europene.

La începutul acestui an, Inspectoratele Şcolare au demarat acţiuni de replanificare financiară a structurii de şcolarizare. Pe scurt, şcolile trebuie să iniţieze şi să găsească măsuri de încadrare în bugetul care le revine prin înmulţirea numărului de elevi cu costul standard per elev de 4.413 lei, în 2018. Adică, dacă s-ar respecta legea care prevede un număr minim de 300 de elevi, pentru o şcoală cu personalitate juridică, atunci acea şcoală ar avea un buget minim de salarizare de 1.323.900 lei. Şi de-aici începe nebunia (citez din cele culese din presă şi social media):

  • „dna directoare ne-a spus că până mâine, noi trebuie să găsim soluţii pentru a ne încadra în fondul de salarii existent, care oricum e mai aproape de nevoi decât la alte şcoli, reducerea pe care trebuie să o facem este de doar 18%“;
     
  • „se ajunge la situaţii absurde, învăţătoarea de clasa a III-a ar urma să aibă 35 de elevi, 15 aduşi dintr-o altă şcoală – structură, care ar urma să se desfiinţeze“;
     
  • „se pierd posturi, ni s-a spus să comasăm cele două clase de-a IV-a, într-un singură de-a V-a, vor fi 31 de elevi“;
     
  • „noi am fost obligaţi să suplinim neplătiţi orele unei colege aflate o lună de zile în concediu medical“;
     
  • „în şcoala noastră nu sunt clase paralele (două de acelaşi nivel, n.m.), îndeplinim criteriul de număr minim de elevi, avem rezultate bune la Evaluarea Naţională, dar nu ne putem încadra în alocarea bugetară pentru salarizare pentru că majoritatea cadrelor didactice au vechime şi/sau gradul didactic I şi au salarii mai mari decât dacă am lucra cu profesori mai tineri sau suplinitori“;
     
  • „deşi consiliile locale au avizat pozitiv propunerile de planuri de şcolarizare, la nivelul ISJ s-au redus câteva clase de real, iar copiii buni, apţi de performanţă şcolară, dar săraci, nu vor putea merge în reşedinţa de judeţ“;
     
  • „ar trebui clarificate aceste probleme, la nivel naţional, cu instrucţiuni clare. O colegă a solicitat să îşi ia ore în aceeaşi şcoală, cu a doua specializare, ca să nu mai meargă în două şcoli şi nu i s-a permis. Pe orele respective a venit o suplinitoare care predă în trei şcoli“.

La toate aceste afirmaţii, sistemul răspunde prin vocea ministrului Pop: „Costul standard permite funcţionarea unităţilor şcolare, chiar dacă avem efective mai mici decât prevede LEN.“ şi completează cu unul dintre argumentele des folosite atunci când noi invocăm abandonul şcolar real, nu cel declarat: „Câţi elevi sunt acum în cele două clase? Prezenţi, nu înscrişi.“ (în cele două clase care ar urma să se unească –n.m.). Şi acesta este unul dintre adevărurile nespuse: pentru ca suma alocată unei şcoli, prin aplicarea costului standard pe elev, să crească, există o practică a reînscrierii elevilor care au plecat din ţară sau au abandonat şcoala de unu, maximum 3 ani.

Finanţarea per elev introdusă de Legea 1/2011 a fost gândită la pachet cu ample măsuri de descentralizare. Acestea înseamnă coeficienţi mai mari pentru mediul rural, dar, mai ales, ar fi trebuit să însemne autonomie a şcolilor, responsabilitate în execuţia bugetului. Adică Consiliile de administraţie ale şcolilor ar fi putut decide angajări, ar fi putut organiza concursuri, inclusiv concursul de director de şcoală. Ceea ce, evident, nu li s-a permis. În materie de resurse umane, şcolile lucrează cu profesori „repartizaţi“.

Personal sunt curioasă ce va decide, de exemplu, un Inspectorat Şcolar Judeţean (care acum pune presiune pe Consiliile profesorale şi pe Consiliile de Administraţie să „găsească soluţii“ de ajustare a cheltuielilor, care să se încadreze în finanţarea oferită de efectivele de elevi) dacă un director de colegiu centenar vine cu propunerea concedierii unui profesor scump şi neperformant? Sau ce-i va răspunde unei şcoli amărâte, cu tot felul de probleme şi posturi blocate în favoarea unor titulari care sunt detaşaţi la oraş, dacă această transmite că nu mai asigură posturile pentru ei şi va deschide o colaborare integrală cu profesori şi învăţători Teach for Romania? Ar merita ca un director sau mai mulţi, curajoşi, să încerce!

Ministrul a făcut dovada că înţelege nuanţele şi a declarat că lucrează la „o hotărâre de guvern în care costul standard per elev va fi diferenţiat, în sensul în care pentru toate şcolile din mediul rural, unde este obligativitate prin lege să avem o şcoală cu personalitate juridică, indiferent de numărul de elevi. Adică vom diferenţia costul standard per elev în mediul rural şi în acelaşi timp vom diferenţia costul standard per elev pentru liceele vocaţionale, artă şi sportiv.“

Pe de altă parte el recunoaşte şi că „în mediul urban avem 600 de unităţi şcolare care funcţionează cu efective de elevi sub numărul prevăzut de lege şi acolo, alături de administraţia locală, lucrăm la eficientizarea costurilor.  Nu se justifică întotdeauna să funcţioneze o grădiniţă cu 100 de elevi sau o şcoală cu 200 de elevi când peste drum este un liceu cu o mie de elevi. (...) Se lucrează la această diferenţiere a costului standard pentru că vedem astăzi că probleme financiare de funcţionalitate există în mediul rural, unde sunt şcoli sub numărul de efectiv prevăzut de lege (300 – n.m). Să nu aruncăm însă anatema pe toate şcolile din rural, unde numărul de elevi este peste cel minim prevăzut de lege şi unde nu sunt probleme de finanţare.“

Iar finalul, declaraţia devine „rotundă“ şi asumat: „Avem în România 2 milioane de copii în urban şi 1 milion de copii în mediul rural. Aceasta este radiografia sistemului de învăţământ din România şi trebuie să luăm măsuri în aşa fel, încât pe de o parte să ridicăm calitatea, iar pe de altă parte să creăm condiţii egale de educaţie pentru toţi elevii", a declarat Liviu Pop, vineri, 19 ianuarie, la Constanţa.

„Vă rog să menţionaţi în care unitate şcolară se întâmplă. Mulţumesc.“

Toate bune şi frumoase la nivel declarativ dar, în România, „practica ne omoară“. „Rugămintea“ din deschidere îi aparţine ministrului Pop, dar am auzit-o şi la alţi miniştri, inclusiv la dna Ecaterina Andronescu, una dintre candidatele care ar urma eventual să îl înlocuiască pe dl Pop la conducerea Ministerului.

Tradusă, pentru mine afirmaţia înseamnă: „Ca ministru, decident, lider politic, sunt în măsură să rezolv lucrurile. Daţi-mi numele şcolii, al directorului, al profesorului, al primarului etc., ca să sun acum şi să le spun să rezolve problema.“

Bună guvernanţă înseamnă, printre altele, să nici nu te gândeşti măcar la aşa ceva; să nici nu îţi treacă prin cap să rezolvi astfel problemele. Înseamnă să te bucuri de fiecare asemenea exemplu ca de un indicator de sistem care cere adresare globală, politică publică asumată şi transformarea ei în regulă pentru fiecare. Înseamnă să celebrezi opţiunea de a pune timp în a lua – bine, eficient – o singură măsură care te scuteşte de multe telefoane. Şi pe tine şi pe tot aparatul administrativ din subordinea ta.

Transparenţă înseamnă ca aceste practici şi dispoziţii să fie publice, uşor de găsit pe site-ul ministerului. Înseamnă să fii convins că a le avea la îndemână ajută sistemul să funcţioneze prin îmbunătăţiri organice iar tu şi echipa de conducere să aveţi timp de lucruri strategice, fără să cedaţi tentaţiei de a deveni Dumnezeu pe pământ (sau cei care rezolvă lucrurile personal).

Viitorul României, dezvoltarea socială şi economică a României vor depinde de creşterea rezultatelor învăţării vizibile, rezultate ale tuturor elevilor. Şi de calificarea fiecărui copil, pe cât posibil, pentru a face muncă cu valoare adăugată mare. Aceasta presupune crearea unui sistem de învăţământ echitabil, în care fiecare elev, indiferent de mediul social de origine, are acces la educaţie de calitate.

O încheiere tristă, c-o urmă de speranţă

Spuneam la început că, între curaj şi aroganţă, stă nedescoperită şi nepracticată smerenia. În situaţia de faţă, buna-cuviinţă dată de înţelegerea poziţiei de servitor public. Două lucruri contează în educaţie: banii şi oamenii. De bani poţi să te apropii cu dispoziţii date de sus în jos, ca un fel de Vodă vremelnic. De oameni, de sufletul lor, nu te poţi apropia decât autentic şi smerit.

Un ministru al educaţiei este întâiul servitor al fiecărui profesor din România. Şi dacă profesorul nu e bun, dacă nu face ca învăţarea să devină vizibilă, dacă nu intră la timp la ore, dacă... Ei bine, atunci, un ministru al educaţiei, oricare ar fi el, va înţelege poate că a fi CURAJOS înseamnă să-şi asume neputinţa fiecărui profesor, lipsa lui de performanţă. Şi să aleagă să schimbe lucruri asumându-şi toate durerile, tristeţile, neputinţele şi neştiinţele sufletelor care bat pentru şcoală, pentru dreptul la educaţie. Să ia decizii care dor. Inclusiv să negocieze şi să publice proceduri de ieşire din sistem pentru cadre didactice titulare.

Eu însămi păcătuiesc... Şi pe mine tinde să mă fure valul. Şi eu înclin să cred că deţin (măcar temporar; sper – doar parţial), răspunsurile potrivite. Mă străduiesc să îmi formez opinii pe baza a ceea ce observ public, ca simplu cetăţean, prin accesarea surselor publice de date şi de informaţii. Am spus repetat că aleg să mă uit la ceea ce este valoros în fiecare, aleg să lucrez pe punctele lui tari. În acţiunile din fiecare zi recunosc că cel mai greu îmi este să ascult bârfele şi să realizez jocurile care se întâmplă, natural, în jurul meu. Dar eu sunt privilegiată, de soartă, de familie, de prieteni şi colaboratori. Uneori e tare bine să îţi lingi rănile şi să crezi că este adevărat că eşti cea mai bună, cea mai frumoasă şi, sigur, cea mai deşteaptă. Înmulţiţi cu zece, o sută, o mie: un ministru e supus unui bombardament de „bune intenţii“ ale zecilor de binevoitori cu care interacţionează în fiecare zi.

De aceea am devenit extrem de disciplinată, aproape obsedată să văd ce fac cei din jur pentru mine, să îmi exprim recunoştinţa, să nu las nicio zi fără să mulţumesc, fără să mă dăruiesc potrivit nevoilor celorlalţi. Şi mă conectez cât de des pot la chipul acelor copii care speră în educaţie ca în singura şansă pe care o au pentru a-şi depăşi condiţia. Mă ajută câteva inspectoare şi profesoare curajoase, care publică poveştile neromanţate ale copiilor, ale elevilor lor aproape inexistenţi pentru cei care iau decizii.

Pentru ministrul Pop, sindicalist şi profesor, maramureşean declarat, poate că ar fi funcţionat bine, i-ar fi dat sens, un proiect educativ asumat personal, în care să fi pus energie. Cu puterea politică pe care o deţine la Bucureşti, ar fi putut derula, de exemplu, un proiect pentru dreptul la educaţie al copiilor din zona Pirită, de lângă Baia Mare. Este sigur că l-ar fi ajutat şi un purtător de cuvânt priceput...

Spiru Haret a fost un bărbat atât de bine construit pe dinlauntrul său, astfel încât s-a putut – cum să vă spun – „expanda“ peste cei cu care a lucrat, învăluindu-i cu integritatea şi cu valorile pe care le practica zi de zi. Gândindu-mă la persoanele care îşi asumă să fie miniştri ai educaţiei mă întreb: când ai tot, când ai şansa vieţii tale, ce te opreşte să fii mai mult decât limitele pe care ţi le pui singur? Cum de alegi atât de uşor să-ţi hrăneşti ego-ul peste măsură?

Ştiu, îmi asum, rândurile acestea sunt o dovadă de lipsă de smerenie şi din partea mea. Încerc să îmi imaginez că o fac pentru o cauză bună, fără un interes personal.

Închei cele scrise aici cu rândurile unei prietene, adresate fostei ei absolvente, din prima promoţie ca dirigintă, ca răspuns la aprecieri şi mulţumiri: „Mulţumesc, S. Ştiu că am făcut şi greşeli. Nu v-am dus, de exemplu, în excursii (îmi era frică să nu vă pierd pe undeva). Dacă v-aş fi dirigintă din nou, aş fi mai relaxată şi m-aş bucura mult mai mult de voi.“

Şi îi întreb pe foştii, pe actualul şi pe viitorii miniştri ai educaţiei: Cât de greu să fie pentru o ţară să îşi formeze în universităţi profesori pricepuţi din prima zi la catedră, profesori care îşi trăiesc rolul şi misiunea socială  - cu demnitate, cu asumare, care dovedesc curaj şi încredere în profesia lor şi în copiii pe care îi însoţesc zi de zi?


[1] Practic, se împarte suma disponibilă din Bugetul de Stat la numărul estimat de elevi. (n.m)