În acelaşi timp se urmăreşte formarea profesorilor în contextul adaptării activităţilor de învăţare la nevoile specifice ale fiecărui elev, în special ale celor aflaţi în risc de abandon şcolar.

Este o iniţiativă de salutat, cu condiţia să-şi propună obiective realiste, pragmatice, şi să şi reuşească să le atingă.

Ce deficienţe ar trebui să-şi propună să îndrepte acest program?

  1. Să conştientizeze cadrele didactice că au dreptul şi obligaţia să adapteze curriculumul şcolar, programele şcolare, la particularităţile colectivelor cu care lucrează. Din păcate, obligaţia parcurgerii integrale a programei şcolare, stufoasă, încărcată cu multe lucruri inutile, lasă puţin spaţiu de manevră cadrelor didactice.

  2. Curriculumul şcolar este unic, fără a lăsa grade de libertate cadrelor didactice. Ar fi posibilă o selecţie, o împărţirea a curriculumului în trei categorii: curriculum minim, mediu şi de aprofundare. Profesorii aleg care anume categorie ar fi adecvată colectivelor cu care lucrează, fără ca această opţiune să poate fi sancţionată la controalele inspectoratelor.

  3. O şcoală este bună atunci când răspunde cerinţelor şi nevoilor societăţii, la o anume etapă de evoluţie a acesteia. Este necesară precizarea celor mai importante aspecte ale societăţii în actuala etapă, cum ar fi: explozia tehnologiilor, în special a celei informatice şi de comunicare; globalizarea; mobilitatea forţei de muncă, a ideilor, mărfurilor, oamenilor; conservarea şi protejarea mediului; economia capitalistă etc. Nu poţi funcţiona astăzi în cadrul curricular de acum 50 de ani. Cum trebuie convertite aceste cerinţe în demersul şcolar? Profesorii sunt cei chemaţi să răspundă la această întrebare.

  4. Curriculumul actual are mari deficienţe de structură. Cuprinde doar dimensiunea teoretic-conceptuală, nu şi dimensiunile aplicativ-practică, interdisciplinară, generatoare de învăţare continuă. Profesorii pot suplini astfel de deficienţe cu efortul propriu, adăugând la curriculum şi aceste dimensiuni importante şi esenţiale.

  5. A învăţa să ştii, să faci, să fii, să trăim împreună. Aceasta ar trebui să fie linia directoare a şcolii. Dacă legislaţia, construcţia curriculară şi instituţională nu dau această direcţie, rămâne ca profesorii să suplinească şi această deficienţă, folosindu-şi imaginaţia şi orice oportunitate din procesul şcolar pentru a cuprinde aceste dimensiuni ale învăţării.

  6. O şcoală este bună când se pliază pe cerinţele şi nevoile elevilor, nu invers. Şcoala ar trebui să devină mediu atractiv de învăţare. Actualul nivel al abandonului şcolar demonstrează că şcoala nu devine o atracţie pentru elevi, care-şi doresc să vină „cu drag la şcoală”. De vină este curriculumul şcolar, supraîncărcat, imposibilitatea de a fi adaptat la caracteristicile comunităţilor de elevi. Totuşi, profesorii pot şi trebuie să ţină cont de cerinţele şi nevoile elevilor din colectivele cu care lucrează. Comportamentul profesorilor trebuie să părăsească paradigma „magister dixit”. Sunt prea puţini profesorii care înţeleg să devină „prietenii” elevilor, să le arate preţuire şi înţelegere, nu să-şi impună „dictatura” oferită de funcţie.

  7. Toţi elevii sunt valoroşi în felul lor. De aici trebuie plecat. Nu toţi elevii pot fi foarte buni la toate materiile. Şcoala trebuie să le descopere înclinaţiile, interesele, talentele, şi să le dezvolte pe acelea care definesc personalitatea elevilor. În caz contrar, şcoala devine un malaxor, un pat al lui Procust, în care intră toţi elevii şi scapă cine poate.

  8. Şcoala omoară curiozitatea elevilor. Este un adevăr demonstrat de studii ştiinţifice, copiii sunt curioşi până când ajung la şcoală. După aceea, paradigma predare-memorare-redare-uitare le omoară curiozitatea. Profesorii pot prezenta conţinuturile disciplinei nu ca pe un dat imuabil, trebuie să precizeze evoluţia cunoaşterii, schimbarea datelor unei discipline pe măsură ce ştiinţa evoluează. Şi să facă elevii părtaşi la descoperire, să le dezvolte curiozitatea şi inventivitatea, gândirea critică.

  9. Nu există discipline agregat. Din păcate, aceste discipline i-ar echipa pe elevi cu competenţe transdisciplinare, utile în activităţile viitoare. Spre deosebire de şcoala din alte ţări, curriculumul nostru şcolar nu este construit pe astfel de discipline: ştiinţele vieţii, ştiinţele mediului, educaţie pentru societate, educaţie pentru sănătate. Fără educaţie pentru societate este imposibilă inserţia absolvenţilor în piaţa muncii şi într-o societate care evoluează rapid sub presiunea evoluţiilor tehnologice. Profesorii pot face efortul să corecteze această lipsă majoră a curriculumului şcolar. Un exemplu. Profesorii de matematică pot şi trebuie să rezolve mai degrabă probleme cu conţinut aplicativ-practic şi pe cele ridicate de alte discipline, de fizică, chimie, tehnologie, informatică etc.

  10. Prăpastia dintre şcoală şi piaţa muncii. Abandonul şcolar, extrem de ridicat, care afectează şi normele şi posturile didactice, îşi are explicaţia şi în faptul că elevii şi familiile lor nu apreciază că şcoala le oferă competenţele cerute de angajatori. Aici ar fi fost utile cursurile specializate din CDŞ (curriculum la dispoziţia şcolii), care ar fi adus în şcoală particularităţile, cerinţele din piaţa muncii locală. Tot profesorii pot compensa această deficienţă, desfăşurându-şi activitatea cu gândul la ce vor face elevii după absolvire. Ar trebui readusă în program disciplina „lucru manual”, cel puţin la gimnaziu, dar ţinând cont de gradul de dezvoltare al tehnologiilor (depanarea electrocasnicelor, a computerelor, a telefoanelor mobile, întreţinerea florilor şi arborilor etc.).

  11. Şcolile ar trebui să găsească modalitatea de a dezvolta talentele şi înclinaţiile elevilor. Este vorba despre aşa numitele, pe vremuri, cercuri de elevi. Sub umbrelă CDŞ-ului, cu ore plătite, profesorii pot strânge elevii talentaţi la matematică, sau la arte, sport, informatică, limba română etc., şi să facă pregătire suplimentară cu aceştia, dezvoltându-le talentul şi aspiraţiile.

  12. Cele opt competenţe cheie, recomandate de UE, sunt: Comunicarea în limba maternă; Comunicarea în limbi străine; Competenţe în matematică şi competenţe elementare în ştiinţe şi tehnologie; Competenţe digitale şi de utilizare a noilor tehnologii ale informaţiei şi comunicării (TIC); Competenţe pentru a învăţa să înveţi; Competenţe de relaţionare interpersonală şi competenţe civice; Spirit de iniţiativă şi antreprenoriat; Sensibilizare culturală şi exprimare artistică. In acivitatea didactică, profesorii ar trebui să se întrebe zilnic cum dezvoltă aceste opt competenţe. Comunicarea în limbi străine ar trebui să capete o pondere mai importantă în şcoală, eventual în cursurile organizate la CDŞ. Competenţele pentru a învăţa să înveţi pot fi generate la fiecare disciplină, dacă profesorul îşi propune acest lucru. Competenţele de relaţionare interpersonală şi competenţele civice („a învăţa să trăim împreună”) lipsesc din planurile curriculare, sau sunt minimalizate. Doar profesorii pot compensa această absenţă impardonabilă. Nici spiritul de iniţiativă şi antreprenoriat nu este suficient de bine reprezentat în curriculumul şcolar, deşi viitorul este al antreprenorilor, al IMM-urilor.

Faptul că România se plasează pe ultimele locuri în clasamente internaţionale credibile, gen PISA, trebuie să dea de gândit şi cadrelor didactice.

Dincolo de deficienţe structurale din arhitectura curriculară şi instituţională, cadrele didactice pot atenua aceste lipsuri, pot suplini absenţa modificărilor din planurile cadru şi disciplinele şcolare, pentru a aduce şcoala în pas cu vremea, cu noile cerinţe şi nevoi ale societăţii, în etapa actuală de evoluţie a sa.