Aşteptări mari de la mai marii din Educaţie

Aşteptările mele de la noii decidenţi din educaţie sunt să le pese, să aibă emoţie, să fie vii şi să ştie că mulţii oameni mari din creşe, grădiniţe, şcoli şi licee se vor purta cu sutele de mii de „oameni mici” în mod similar cu ceea ce primesc ei de la „mai marii zilei”.

Mai ţineţi minte momentul acela în care intri în sala de clasă, în sala de curs prima dată? Şi ţi se taie picioarele, îţi este greu să controlezi tremurul vocii, al stomacului? În fapt, nimeni nu te-a prevenit despre ce este de făcut şi, oricum, au fost puţine ocaziile în care ai practicat „dezgolirea” de sine, ca să capeţi autenticitate în faţa celor pe care se presupune că ar trebui să „îi înveţi”. Însă, ca recompensă pentru curajul de a te expune autentic va veni şi momentul de graţie când simţi că 50, poate 100, poate şi mai mulţi ochi te urmăresc cu atenţie, ascultă ceea ce spui, pare să fie important şi relevant pentru fiecare dintre ei, ai putea auzi zgomotul cu care cuţitul taie liniştea în care vorbeşti... Iar dacă eşti onest cu tine, fix în acel moment în care realizezi ce se întâmplă, emoţia se întoarce cu furie, dar şi cu alt gust decât prima dată.

Obligaţia de reprezentare temporară, dar actuală, pe care o am la Coaliţia pentru Educaţie îmi impune să am rezerve, de principiu, faţă de orice exagerare, în bine sau rău, faţă de deciziile publice, ale administratorilor de sisteme – în cazul dat, de sistem de educaţie. Dar pot transmite câteva întrebări fundamentale pentru cei ale căror contribuţii determină, într-o măsură importantă, viitorul copiilor şi al nostru.
 

Sunt conştientă că perspectivele mele sunt limitate, inclusiv de constrângerile existente în sisteme social-politice atât de mari precum educaţia. Însă sunt studii consacrate care au constatat că orice schimbare din educaţie ar fi de dorit să însemne îmbunătăţiri ale procesului din sala de clasă. Practic, agenda de schimbare este despre ce se învaţă şi cum se învaţă în şcoală, în partea de program obligatoriu. Abia apoi se adaugă întrebări despre cine şi ce profil are Învăţătorul/Educatorul, ce manuale şi materiale are la dispoziţie, dacă este căldură în sala de clasă, cât de mulţi/puţini elevi sunt la şcoală, dacă aceştia au avut ceva de mâncare de dimineaţă, bani pentru navetă şi multe altele. 

Aşa că, foarte pe scurt şi cu promisiunea de a reveni pe măsură ce intenţiile se clarifică, iată câteva dintre aşteptările mele de la noul ministru al Educaţiei, domnul Pavel Năstase, şi echipa domniei sale:

- să fie conştienţi că suntem în anul 2017 şi că există cercetări remarcabile în domeniul ştiinţelor educaţiei, că ştim multe lucruri despre mintea copiilor şi despre nevoile lor de dezvoltare faţă de chiar acum zece ani. Să impună ca măsurile propuse de aparatul tehnic să aibă analize şi studii în spate, cu bibliografie recentă, să crească şi să respecte zona de cercetare şi fundamentare pentru noile programe şcolare, care să fie orientate către interdisciplinaritate, să aibă conţinut şi să presupună procese relevante pentru provocările societăţii actuale.

- să conştientizeze cifrele importante şi să le aibă mereu în faţă: cohorte de vârstă, dinamica numărului de cadre didactice, număr de absolvenţi de clasa a VIII-a, de clasa a XII-a, iar sistemele informatice să fie proiectate astfel încât niciun copil/student să nu se piardă sau să fie numărat şi finanţat de două ori.

- să ştie că a guverna învăţarea din România înseamnă, în primul rând, că ei sunt cei care în fiecare zi au nevoie de timp de reflecţie de calitate şi multe răspunsuri la întrebările: „Ce am învăţat astăzi? Ce a funcţionat şi ce aş putea îmbunătăţi data viitoare? Ce am învăţat astăzi despre mine în conflictul cu X sau în discuţia cu Y? În ce fel decizia pe care am luat-o contribuie la creşterea calităţii educaţiei pentru oricare copil din România, inclusiv al meu, inclusiv al vecinului tatălui/bunicului meu de la ţară.”

- să crească capacitatea instituţională, tehnică şi operaţională a ministerului şi structurilor asociate. Mă refer explicit la aşteptarea ca Hotărârea de Guvern care aprobă noua organigramă a ministerului să propună o nouă arhitectură ministerială, în acord cu Programul de Guvernare. Este simplu, sunt mai multe subcapitole la partea de educaţie, ar fi necesar un secretar de stat pentru fiecare subdomeniu, maxim pentru două subdomenii asociate. De exemplu, anul 2017 s-a dorit anul învăţământului profesional – probabil că este nevoie de asocierea cu antreprenoriatul, un subcapitol important în capitolul pe educaţie al programului de guvernare.

- să se uite, în fiecare zi binecuvântată în care au avut şansa să fie responsabili de cum arată România mâine, la oameni şi la bani, la calitatea proceselor de planificare strategică şi de bugetare. Să conştientizeze că este dificil să convingă milioanele de români plecaţi în ultimii ani să revină acasă. Dar depinde de ei ca cei care au rămas – numărul copiilor fiind într-o scădere alarmantă - să crească sănătoşi într-o şcoală care le dă încredere şi încurajează formarea de competenţe pentru o navigare împlinită printr-un viitor incert, puţin predictibil. O ţară creşte prin oamenii ei şi investiţiile inteligente făcute în infrastructură. Ar fi bine ca noul guvern să nu facă eroarea să se gândească doar la drumuri şi poduri, căci infrastructura socială de calitate este mai importantă. O ţară goală de oameni, cu şosele perfecte, cu terenuri agricole fertile, cu spitale dotate, ba chiar cu şcoli noi construite în localităţi fără copii este uşor de cucerit de oamenii dornici să emigreze, uneori cu preţul vieţii, în Uniunea Europeană.

- să îşi aducă aminte de cei pierduţi -  sutele de mii de tineri care au abandonat şcoala sau nu au finalizat studiile obligatorii în ultimii ani. În Europa 2017 este anul învăţării pentru adulţi. Probabil că nu vom susţine, încă, proiecte de studii superioare gratuite pentru a doua/a treia licenţă, dar celor fără ocupaţie, fără studii, fără calificare este nevoie să le oferim, rapid, încă o şansă concretă: oportunitatea de a se califica în domenii atractive pentru ei, şanse pentru a-şi găsi un job sau pentru a-şi deschide mici afaceri. Mulţi ne-am plâns în ultimii ani de diplomele tinerilor – uneori hârtii fără acoperire în competenţe. Este nevoie de programe de învăţare pe tot parcursul vieţii care să contribuie la dezvoltarea tinerilor ca cetăţeni activi, la alegerea unei alte calificări, la dezvoltarea de competenţe cerute pe piaţa muncii, la accesul egal la un (alt) viitor posibil.

- să îi respecte ei, ca lideri de sistem, pe Profesori. Calitatea educaţiei depinde de calitatea cadrelor didactice implicate. Alegerea de performanţă, adică educaţia de calitate pentru fiecare copil, indiferente de mediul de rezidenţă şi de alte date personale, nu se poate limita doar la majorarea otova a tuturor salariilor, cu acelaşi procent pentru toţi, cu majorări mici pentru cei tineri şi mari pentru cei ajunşi deja la gradele didactice cele mai înalte, cu aceeaşi sumă indiferent dacă se intră sau nu la oră, indiferent dacă le pasă sau nu de toţi elevii, dacă lucrează diferenţiat, dacă le-am oferit formare iniţială şi continuă suficientă şi de calitate, dacă ţipă „să se impună”, dacă pedepsesc ca să îşi marcheze teritoriul şi puterea. Visul meu personal este ca, într-o zi, multinaţionalele din România să se bată pe absolvenţii „şcolilor de profesori”, pentru că din aceste şcoli vor ieşi tineri cu competenţele viitorului deja practicate consistent. Iar aceştia să refuze astfel de oferte, cel puţin câţiva ani din lunga lor viaţă profesională, ani în care vor alege conştient să parieze pe fiecare copil din sălile de clasă.

- să se asigure că, prin acţiunile lor şi politicile promovate, peste patru ani, orice primar, orice consilier local, orice părinte, orice om politic ştie, mai presus de orice îndoială, că educaţia timpurie este importantă, preţioasă şi merită cadre didactice cu calificare de lungă durată. Căci cu cât copilul este mai mic, cu atât adultul din faţa lui are nevoie de mai multă pregătire teoretică şi, mai ales, practică. Visul meu este ca subiectul educaţie în creşe să nu fie tratat aşa cum este acum: creşa (parcă 2.500 de creşe se vor construi potrivit programului de guvernare) nu poate rămâne doar un serviciu social, pentru că în mintea şi corpul şi sufletul copilului sunt ferestre de oportunitate şi dezvoltare care se închid mai apoi şi se recuperează greu sau deloc mai târziu.

- să accepte, să recunoască şi să-şi asume greşelile pe care le fac. Este momentul ca în societatea românească să se practice mai mult autenticitatea şi înţelegerea pentru valoarea de învăţare din greşeli. Rostirea cu voce tare a cuvintelor: „da, am greşit şi am învăţat despre mine, din această greşeală că...” poate fi schimbarea de un grad care generează peste mii de kilometri de mări şi oceane andocarea într-un cu totul alt port, astfel încât copiii să îşi păstreze curiozitatea, interesul de a pune întrebări (greşite?!), apetitul pentru încercare şi eroare şi iar încercare. Căci rareori învaţăm, din păcate, din greşelile altora... Iar şcoala este şcoală şi pentru cei care facilitează procesul de învăţare. Iar anul 2017 este ultima limita pentru anul de învăţare a cadrelor didactice, după ce am ratat orice proiect cu finanţare naţională sau europeană (v. aici).

Înainte de orice, „mai marii zilei” trebuie să ştie că dacă Educatorii vor primi respect, atunci vor oferi la rândul lor respect, dacă vor primi aprecieri pentru ceea ce fac bine şi cadrul potrivit de învăţare şi dezvoltare pentru ceea ce au de îmbunătăţit, vor şti că şi ei pot oferi încurajări şi susţinere. Oricât de tare doare creşterea şi dezvoltarea, este bine să nu uităm: copiii vor absorbi şi vor învăţa ceea ce facem şi ceea ce suntem noi în sala de clasă, nu ceea ce predicăm şi încălcăm pentru că este mai comod, mai uşor şi „aşa face toată lumea”. România are tot mai puţini cetăţeni rezidenţi, iar viitorul depinde ca niciodată (niciodată în istorie nu am avut o tendinţă de scădere atât de masivă a numărului de locuitori) de cum ne ocupăm de cei care încă mai aleg să trăiască aici.