În căutarea şcolarilor pierduţi: „Grădinuţa“ de la Săruleşti

Intrarea noastră în sat a produs rumoare. O rumoare specifică unei comunităţi închise, precum e cea a romilor din Săruleştii de Călăraşi. Femei tinere ori îmbătrânite de vreme, în fustele lor tradiţionale de care se ţine liota de copii, ies din curţi în urma noastră de parcă am fi cine ştie ce delegaţie importantă. Ar trebui să fim, din moment suntem însoţiţi de învăţătoarele satului, pe care le ştie acum toată suflarea femeiască.

La o răspântie, când dăm în strada Veronica Micle, grupurile fac joncţiune şi, în scurt timp, începe hărmălaia, din care, cel mai des răzbate întrebarea – ”Da noi când mai mergem la şcoală, doamnă?”. Răspunsurile nu sunt clare, din categoria „să vedem ce locuri sunt, dar voi să vă înscrieţi” – aşa că hărmălaia se-nteţeşte. Cineva vine, totuşi, cu un îndemn salvator – Să mergem la grădinuţă!”. Da, la grădinuţă!

Redescoperirea şcolii

Pentru un cititor saturat de prejudecăţi ”majoritare”, explicaţia scenei de mai sus pare relativ simplă: timp de două semestre, 35 de consătence de 20-30 de ani (plus un bărbat) au venit la şcoală  - prin programul “Cu mic, cu mare, din nou la şcoală!”, cofinanţat din fonduri europene şi implementat în 13 şcoli de către Asociaţia C4C - Communication for Community şi Inspectoratele Şcolare din judeţele Călăraşi, Gorj şi Prahova. 400 de beneficiari au recuperat, astfel, o clasă-două de primară şi pentru asta au primit lunar circa 100 de lei. Tinerele de la Săruleşti vor acum să continue. În plus, şi alte câteva zeci de femei rome vor - chiar bărbaţi de-ai lor le îndeamnă - să redescopere şcoala.

Avem prilejul să intrăm în această lume, dincolo de ştirile de senzaţie. Poate vă amintiţi de Săruleşti  de la ştirile care ne arătau, în urmă cu cinci ani, un loc unde acum cinci ani intrau mascaţii în căutarea fierului pierdut de pe liniile CFR-ului (pe aici trece linia Bucureşti-Constanţa).

Iar acum suntem invitaţi să paşim într-un loc care poate trece ca unul banal - grădiniţa de copii. Ele numesc acest “grădinuţă” şi nu e doar o vorbă născută dintr-o ciudată împreunare a românei cu romani, e o vorbă încărcată cu duioşie, dacă nu chiar mândrie. Şi au de ce să fie mândre de acest loc, unde au început să-şi trimită copiii, ca să ia primul contact cu şcoala. Am ajuns cu câteva zile înainte de începerea grădinuţei şi paturile aranjate, dulapurile cu materiale didactice, pluşurile, băile sau măsuţa cu calculator erau într-o ordine ne-săruleşteană, ca să zic aşa.

Au venit şi cu copiii la şcoală

”Poate nu credeţi, dar copiii lor sunt mai cuminţi, se joacă frumos cu jucăriile, sunt fascinaţi de calculator, nu-i mai dezlipeşti de acolo”, spune îngrijitoarea Preda Teodora. Nota bene - o româncă, deci nu poate fi acuzată de parti-pris.

De parti-pris nu pot fi acuzate nici doamnele învăţătoare Rodica Datcu, Mariana Anghel ori Iana Magheru, când vorbesc de elevele lor adulte, care le-au fost eleve, înainte să abandoneze şcoala, adică acum 10-15 ani. ”Majoritatea a venit la şcoală zi de zi. Veneau şi cu copiii mici, când nu aveau ce face. Vroiau să vină, pur şi simplu... Aşa e aici, dacă le-au măritat la 12 ani, a trebuit, fără voia lor, să-ntrerupă şcoala”.

Doamnele învăţătoare mai remarcă şi faptul că mamele care au avut posibilitatea să termine patru clase îşi trimit copiii la şcoală şi se ocupă mai atent de aceştia. Acest lucru este foarte important pentru prevenirea abandonului şcolar, fenomen care plasează România în “fruntea” Europei.

Greu de înţeles

Sunt situaţii care, în lumea majoritarilor, sunt greu de înţeles. E greu să-nţelegi şi situaţii de felul - ”Am mers şi la români şi i-am rugat să vină. A, păi să vin la şcolă, ziceau ei, parcă cu superioritate”, povestesc doamnele învăţătoare.

Privit din afară, e greu să-nţelegi că bursele de stimulare nu sunt doar un ajutor bănesc, binevenit, desigur, pentru familiile care cu greu îşi mai pot ţine traiul din meşteşugul tradiţional, altădată bănos, al cazanelor de ţuică, ibricelor de tablă etc. Chiar şi în familiile mai înstărite (judecând după casele mari, cu etaj), bursele au fost un extraordinar ajutor pentru tinerele fete de a învinge prejudecăţile de acasă, care spun ”ce să caute femeia la şcoală?”  

Încolţeşte sâmânţa schimbării

Încet-încet, sămânţa schimbării se vede. ”Vreau să prindă şi femeia mea şcoală, că, uite, eu am permis, mi-a prins bine, pot să ies, să umblu”, cum zice Mihai Puiu. Iar Mihai Gogu e mulţumit că femeia lui a fost la şcoală, ”că mie şcoala mi-a deschis creierii”.

Sigur, cîte femei, atâtea motive pentru reîntoarcerea la şcoală – de la ”să fim şi noi altfel”, până la ”să ne uităm şi noi la Suleiman ăsta” (Magnificul). Acolo unde sunt firme de colectarea deşeurilor, femeile vor să poată şi ele să înţeleagă ce scrie în acte. Una zice chiar că ar vrea să citească pe feisbucul lui bărbat-său, că prea se uită mereu în el.

Mihai Mădălina îmi spune că face un chestionar, pe tabletă, pentru şcoala de şoferi, aşa că poate să ajungă chiar să ia carnet înaintea bărbatului. Fetiţa ei strânge în braţe un caiet. ”Ce faci, o măritaţi şi pe ea la 12 ani?” ”Ce face?”, sare Mădălina – ”cu cine o vrea ea şi când o vrea, de-ajuns că am trecut noi prin asta”, vine răspunsul tinerei, aprobat şi de celelalate femei.

Aici, la Săruleşti, femeile măritate trebuie neapărat să aibă capul acoperit, dar urechea să rămână goală, cu cozile de-o parte şi de alta. Sunt tradiţii peste tradiţii, cu care romii au venit şi s-au instalat. Nucleul a venit acum 50 de ani, când câteva familii s-au refugiat dintr-o comună învecinată, pe vremea când primar la Săruleşti era bunicul actualei directoare a şcolii, Nicoleta Stancu. De aici şi faptul că, mai toţi, au cam aceleaşi nume.

Am plecat gândindu-mă la cum ar fi lumea Săruleştiului de mâine, dacă astăzi cele 35 de femei care au reuşit să termine ”a treia”/”a patra”, ar putea merge mai departe. Acum, par ca un tren oprit forţat în gară, că s-au pierdut şinele.

În alte cuvinte ...

Daniela Vişoianu, reprezentantă a Asociaţiei C4C – Communication for Community şi preşedintă a Coaliţiei pentru Educaţie:

Este necesară o revizuire a programului ”A doua şansă”!

<<Sistemul actual de stat are acea formulă de ”a doua şansă” pentru adulţii care vor să-şi termine şcoala. Dar aceasta este formula care funcţionează, practic, doar în cazul acelora care, într-un fel sau altul, conştientizează că au nevoie să se re-ntoarcă la şcoală. Fără stimulente financiare, fără discuţii motivaţionale cu mediatorul ori învăţătorul. Or tocmai aici e problema: câţi au acel ”moment de trezire” să se reîntoarcă la şcoală? Ce facem cu ceilalţi – pot fi zeci de mii?! Îi considerăm iremediabil pierduţi?

Ori, proiectul ”Cu mic, cu mare, din nou la şcoală!” a arătat că există o şansă acolo unde ai un mix  de condiţii favorizante, care pleacă de la motivare şi încredere. Stimulentul financiar de care au beneficiat “şcolarii” – circa 100 lei/lună – este nesemnificativ pentru cei mai mulţi dintre noi. Dar, pentru cei care stau cu sărăcia la masă, este acel imbold care, în ochii familiei (nu uitaţi că şi ei au prejudecăţile tradiţionale!), justifică ieşirea din casă, zi de zi sau, după caz, weekend de weekend, timp de două semestre şcolare, pentru a termina  a treia, a patra sau chiar clasa a-ntâia.

Noi, a aprobat, miercuri, 7 octombrie, acordarea de tichete sociale în valoare de 50 lei/lună pentru fiecare copil care se prezintă zi de zi la grădiniţă, în cazul familiilor defavorizate. Este o reuşită remarcabilă faptul că proiectul Asociaţiei OvidiuRo "Fiecare copil în grădiniţă" va deveni astfel un program naţional. Iată că este posibil şi la noi, în România, ca proiectele să fie preluate la nivel de politici publice, atunci când există rezultate. Fără această susţinere la nivelul educaţiei timpurii pentru copiii din familii sărace, mare parte dintre aceştia riscă să părăsească şcoala şi să ajungă îngroaşe rândurile adulţilor fără carte, greu de recuperat mai târziu, după cum vedem.

Iată că avem acum 400 de tineri - majoritatea femei şi mame - cărora li s-a redeschis apetitul de şcoală. Cum-necum, ei ”şi-au făcut treaba”. Au vrut să revină la şcoală– din ruşine faţă de copilul de-a-ntâia, că nu pot să-l ajute nici la cele mai elementare teme, pentru că şi-au dat seama că au nevoie de o calificare şi vor să facă un curs, pentru că vor să iasă din sat şi să-şi ia permis de conducere... au venit. Ce fac mai departe? Pentru astfel de tineri, e necesar să introducem o formă permanentă de încurajare a întoarcerii la şcoală.  Ar fi o investiţie minimă pentru societate, care în timp va fi amortizată. Oricum, ca stat, nu ne permitem luxul inacţiunii! >>

Acest articol face parte din campania “În căutarea şcolarilor pierduţi”, derulată în cadrul proiectului “Cu mic, cu mare, din nou la şcoală”, cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 “Investeşte în Oameni” şi implementat de către Asociaţia C4C - Communication for Community şi Inspectoratele Şcolare din judeţele Călăraşi, Gorj şi Prahova. Pentru informaţii suplimentare, puteţi accesa www.c4c.ro şi www.fonduri-ue.ro .

Text de C. Ştefan

Alte articole similare:

https://adevarul.ro/stiri-interne/educatie/razvanii-si-scoala-1656375.html

https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/de-ziua-educatiei-ce-sarbatorim-si-pe-cine-1656392.html