Ei, bine, era cât pe ce să mă înec într-un ocean de lacrimi şi suspine din partea părinţilor francezi care aveau "un mal fou" să se despartă de odraslele din dotare. Bunicii plângeau, fostele dădace suspinau, mamele aveau rimelul împrăştiat iar tăticii galici erau atât de emoţionaţi încât aveai impresia că-şi trimit piticii în armată, nu la bătut şotronul. Mai curajoşi păreau însă cei mici care încercau din răsputeri să comunice cu omuleţii din jurul lor, să meşterească un puzzle cu animăluţe sau pur şi simplu să deseneze nişte linii strâmbe. Misiune imposibilă. De la atâtea emoţii, până şi ferestrele erau aburite iar momentul despărţirii, spre disperarea învăţătoarelor, era la ani lumină de a se concretiza.

Personal, niciodată nu m-au deranjat lacrimile celor din jur atâta timp cât aveau un rost, o motivaţie naturală. Dar când te agăţi de tocul uşii şi verşi lacrimi de crocodil doar pentru că lumina ochilor tăi a început grădiniţa iar copilul meu asistă la un spectacol nejustificat de trist şi nu înţelege ce se petrece în jurul lui, atunci încep să mă enervez pentru că munca mea de o vară se duce pe apa sâmbetei. Pentru că, poate la trei anişori un copil nu înţelege prea bine teoria relativităţii, dar când îi explici şi îi arăţi cărţi despre cum va fi la grădi şi cum se va juca el cu alţi copii minunaţi şi se va da pe tobogan de o sută de ori pe minut, atunci ai şanse ca lumina ochilor tăi să primească ceva lumină şi în căpşorul lui micuţ. Pe scurt, comunicând în mod constant şi constructiv îţi pregăteşti copilul pentru o călătorie de cursă lungă pentru că, la un moment dat, acesta va înfrunta valurile tot mai agitate ale unei şcolarităţi supuse permanent presiunilor politice şi care, în ultima vreme, este destabilizată de schimbările (uneori radicale şi absurde) de mentalitate la nivelul societăţii.

Pentru că, da, în Franţa de ceva vreme societatea e divizată între cei care pentru care familia înseamnă o mamă, un tată şi copii născuţi în cadrul unei familii tradiţionale şi cei pentru care familia poate fi compusă şi din doi taţi şi un unchi sau din mai multe mame nonconformiste şi din copii rezultaţi din tot felul de ecuaţii biotehnologice. Mai pe scurt dintre conservatori (de obicei catolici dar şi alte persoane de diferite confesiuni religioase) şi adepţii noilor ideologii sexual-sociale. Ca şi cum nu ar fi fost îndeajuns faptul că societatea franceză se străduie să sufoce orice exprimare religioasă în spaţiul public, ca şi părinte, în acest început de secol XXI mă simt depăşită de cantitatea de provocări care cad peste mine în mod frecvent.   

Ca şi în România, începutul noului an şcolar a suscitat în Franţa aprinse şi interminabile discuţii despre mult aşteptata reformă din educaţie (copiii se simt rătăciţi într-un ocean de materii inutile, sunt supuşi în mod frecvent unor experimente ambigue, inegalităţile sociale se adâncesc tot mai mult, ghiozandul e prea încărcat şi li se strâmbă coloana vertebrală etc.), despre noile ritmuri şcolare (ei bine, până anul acesta puişorii galici mergeau la şcoală numai patru zile pe săptămână, miercurea fiind zi de odihnă şi tratament la un centru recreativ) şi, cea mai serioasă problemă din punctul meu de vedere, despre teoria de gen.

Că ghiozdanul e greu sau că ghiocelul se ofileşte mergând de luni până la vineri la şcoală mai pot trece cu vederea, dar când cineva vine să-mi formateze copilul spunându-i că poate să-şi aleagă genul independent de propria anatomie pentru a deveni băiat sau fată sau poate chiar de sex neutru, atunci iau foc şi îmi vine să dau foc şi celor care încearcă să bage pe gâtul nostru şi în creierul copiilor noştri astfel de inepţii. Reprezentanţii asociaţiilor LGBT fac presiuni ca această teorie să fie predată copiilor încă din şcoala primară, dar mai grav e faptul că teoria cu pricina are adepţi chiar şi în sânul (figură de stil, evident) guvernului francez. Najat Vallaud-Belkacem, noul Ministru francez al Educaţiei, (o duduie cam necoaptă pentru a ocupa un post atât de important, după umila mea părere...), tocmai a anunţat că va introduce pentru toţi profesorii, un curs obligatoriu de formare asupra luptei împotriva stereotipurilor de gen. 

Să ne educăm copiii ca să nu aibă prejudecăţi, mai ales într-o societate atât de multiculturală precum cea franceză, e un demers salutar, dar să nu ne prefacem că nu vedem că, după o astfel de formare, mulţi dascăli vor deveni agenţi de propagandă a unor ideologii discutabile şi provocatoare. Iar când la şcoală ni se propune ca autorii de literatură clasică să fie înlocuiţi cu cărţi precum „Papa porte une robe” (adică „Tata se îmbracă în rochie”), atunci cred că reforma madamei Vallaud-Belkacem riscă să perturbe grav mintea copiilor şi a părinţilor care scormonesc după răspunsuri cât de cât normale pentru a explica sensul şi, mai ales, efectul acestor provocări pe termen lung.

Fetiţa mea este doar la început de drum, dar numai după câteva zile de şcoală a sesizat că fetiţele "chocolat" (de origine africană) se joacă mereu între ele şi că un băieţel pe nume Mahomed îi muşcă tot timpul pe copii. Confruntaţi cu realitatea prezentă, copiii noştri nu mai spun lucruri trăznite, ci pun direct punctul pe "i". Pentru mine ca adult, integrarea în societatea franceză este şi aşa destul de dificilă şi de provocatoare, având de-a face la tot pasul cu mentalităţi diverse şi chiar contradictorii. Nu de multe ori am cerut sfatul unor persoane care trăiesc de mai mult timp aici pentru a afla secretele lor de supravieţuire într-o lume diferită de cea în care te-ai format. Cu alte cuvinte, începutul noului an şcolar, nu este doar un capitol important din viaţa copilului meu, ci simt că şi eu particip la un examen colectiv cu multiple provocări sociale şi morale.   

Aşa cum mărturiseam la începutul articolului, nu mă sperie nici despărţirea de copil şi nici faptul că mergând la şcoală păşeşte o treaptă importantă în evoluţia sa ca om(uleţ), ci mi-e teamă de ceea ce vă învăţa în acest spaţiu care odinioară avea o importanţă capitală în educarea şi formarea viitorilor adulţi. Poate că şcoala anilor '80 pe care am cunoscut-o eu nu este cel mai bun exemplu, dar la finalul liceului parcursesem rafturi întregi de cărţi, aveam o cultură generală solidă şi făceam parte din prima generaţie care înfruntase BAC-ul la şapte materii. Fără meditaţii, fără mobile şi fără energizante. În ziua de azi, provocările sunt multiple, educaţia de acasă intrând de multe ori în contradicţie cu noile ideologii inserate cu diplomaţie în mintea copiilor noştri încă de pe băncile şcolii. Societatea însăşi încurajează apariţia mai multor grupuri de gândire a căror moralitate nu are nimic în comun. Iar în această situaţie oare care e cea mai bună modalitate de a-ţi educa copilul? Pe ce drum să mai înaintezi,tu, ca părinte?! 

Răsfoind una dintre revistele mele de suflet, "La famille chretienne", am descoperit articolul unui preot care la început de an şcolar propunea binecuvântarea ghiozdanelor la propriu şi la figurat, rugându-se ca efortul şi munca pe care le depun vlăstarele în misiunea lor de învăţăcei, să-i ajute să crească armonios iar şcoala să devină locul în care pot găsi o adevărată hrană pentru suflet. Mă alătur rugăciunii sale pentru bogăţiile spirituale pe care le cere Părintelui ceresc rugându-l să vegheze nu numai asupra copiilor, ci şi asupra învăţătorilor care trebuie să fie asemeni apostolilor şi asupra părinţilor care sunt înainte de toate, primii educatori. Astăzi, de Ziua Mondială a Educaţiei aş vrea să mă îmbăt cu apă rece sperând ca într-o zi şcoala să redevină o a doua casă pentru copiii noştri iar cei care le vor dezvălui tainele cunoaşterii să aibă discernământ în a alege bobul adevărului de neghinele înşelăciunilor. Vorba lui Allan Bloom... "Educaţia este mişcarea din întuneric spre lumină".