Minunea de la Iazu, satul în care ţiganii îşi trimit copiii să descopere Universul

Minunea de la Iazu, satul în care ţiganii îşi trimit copiii să descopere Universul

Prima zi de şcoală la Iazu: oamenii au venit să-şi înscrie copiii la şcoală şi la grădiniţă FOTO: Auraş Mihaiu

Într-o comunitate de romi din judeţul Dâmboviţa, numărul copiilor care vin la grădiniţă creşte de la an la an, iar abandonul şcolar a fost redus aproape la zero. Este o poveste fascinantă despre ambiţie şi speranţă, în care o mână de oameni săraci se străduiesc să spargă toate prejudecăţile construite pe seama lor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Suntem pe 14 septembrie 2015 şi o dimineaţă blândă se întinde peste jumătatea de nord a Câmpiei Române. Toamna pare încă departe. E prima zi de şcoală şi pe marginea şoselelor sunt grupuri de copii care înaintează grăbiţi, însufleţind satele răzleţite pe câmpuri.

La Iazu, o aşezare de peste 3.000 de locuitori, cu toţii de etnie romă, zorile s-au ivit într-o hărmălaie generală. Oamenii s-au strigat mai întâi peste garduri, îndemnându-se unii pe alţii, apoi au năvălit pe uliţi cu copiii târâş, trăgându-i de mână sau cărându-i în spinare ca pe nişte saci cu cartofi. Strada principală s-a umplut de lume şi a devenit agitată ca un bulevard de metropolă. Nimeni n-a mai rămas prin curţi. Babele au ieşit şi ele la porţi, iar bărbaţii vin în urma muierilor, înaintând cu acea hotărâre specifică oamenilor care au de rezolvat treburi importante. Ajunşi în mijlocul satului, unde se află grădiniţa şi o şcoală cu clase primare, oamenii nu mai au răbdare şi încep să strige din drum, anunţându-şi sosirea: „Domn director! Domn director, ieşiţi afară că noi am venit cu copiii!“.

Directorul Gheorghe Ion, învăţător vechi, cu părul alb pe la tâmple, nu se pierde cu firea în faţa acestei mulţimi care invadează curtea. Afară, pe iarbă, sunt instalate mese una lângă alta şi ţiganii (nu e nimic peiorativ în cuvântul acesta!) se aşază la coadă ca să-şi înscrie copiii la grădiniţă.

E o imagine rară pentru comunităţile defavorizate din România, indiferent de etnia locuitorilor care le populează. Sărăcia şi ignoranţa părinţilor îi ţin pe copii departe de educaţie, iar statul n-are nicio strategie eficientă prin care să combată această catastrofă care se agravează de la an la an. Avem una dintre cele mai mari rate ale abandonului şcolar din Europa (18%) şi suntem ţara care investeşte cel mai puţin în educaţia preşcolară din toată Uniunea Europeană  (0,35% din PIB). Între cele două statistici există o legătură directă: lipsa educaţiei preşcolare este una dintre principalele cauze ale inadaptării care provoacă ulterior abandonul.

DE LA 30 LA 180

În vidul lăsat de incompetenţa autorităţilor, tot mai multe fundaţii independente, sprijinite de donaţii şi de finanţări externe, se zbat să reducă proporţiile dezastrului. Romii din Iazu au profitat de acest ajutor. La începutul anilor 2000, Fundaţia pentru Dezvoltarea Popoarelor le-a construit o grădiniţă şi le-a oferit copiilor o masă pe zi. Apoi, începând cu 2014, Asociaţia OvidiuRo a demarat, la Iazu, programul „Fiecare copil în grădiniţă“, prin care familiile sărace primesc în fiecare lună bonuri valorice, dar numai pe baza tabelelor de prezenţă care atestă că şi-au adus copiii la ore. Înainte ca toate acestea să existe, grădiniţa din Iazu era frecventată de mai puţin de 30 de copii. Acum sunt peste 180 care îi calcă pragul în fiecare zi!

Ademeniţi de programele fundaţiilor, romii din Iazu s-au conformat, la început, cu inima îndoită. Şi-au dus copiii la grădiniţă şi i-au văzut întorcându-se mai luminaţi la faţă şi povestind tot felul de lucruri. A început să le placă şi lor. Postura aceasta de părinţi care îşi trimit copiii să înveţe i-a făcut să se simtă mai importanţi şi a adus o brumă de sens în universul lor guvernat de neajunsuri.

E prima zi de şcoală şi s-au adunat cu toţii grămadă să asculte discursul înduioşător al directorului, care le vorbeşte de parcă le-ar spune un basm: „Oameni  buni, vă mulţumim că aţi răspuns chemării pe care v-a făcut-o şcoala în acest început de an. Iată, pornim cu entuziasm într-o nouă aventură în care actorii sunt copiii, părinţii şi profesorii deopotrivă“. Ţiganii ascultă şi nici nu crâcnesc. Doar ridică din sprâncene unii către alţii, nevenindu-le să creadă că tocmai ei, aşa amărâţi cum sunt, au ajuns actori într-o aventură.

MĂRIA SA, MARININEL

Cum-necum, peste comunitatea din Iazu s-a răspândit ideea că cine nu-şi trimite copilul la grădiniţă rămâne de ruşine. Un bărbat tuciuriu, cu barba ţepoasă, îşi face loc prin mulţime să ajungă în faţă, la educatoarele care se ocupă de înscrieri. Se uită speriat la vecinii lui care îşi ţin copiii de mână şi încearcă să le explice, fluturând în aer o bucată de hârtie mototolită: „Eu n-am copilul la mine, dar am certificatul. Am venit cu certificatul de naştere, că el e bolnav şi n-am putut să-l aduc. A început să plângă că ce face el, că rămâne acasă şi nu e înscris. Şi m-a trimis muierea: «Du-te, mă, cu certificatul!». Uite, am certificatul la mine“.

Badea Marininel (centru) a venit să se înscrie la grădiniţă   FOTO: Auraş Mihaiu

Se întâmplă lucruri ciudate la Iazu, pentru că, de la o vreme încoace, au ajuns să comande copiii. Badea Marininel are 4 ani şi un şiroi de lacrimi uscate pe faţă. Şi-a forţat mama să tragă pe ea un capot înflorat şi să plece aşa, nepieptănată şi cu papuci în picioare. „Mi-a plâns de n-am avut ce-i mai face!“, se vaită femeia. Apoi continuă: „De anul trecut a tras de mine să-l aduc la grădiniţă. S-a încântat când i-a văzut pe alţii cum merg şi n-a mai fost chip. Şi uite că l-am adus, să înveţe şi să se descurce în viaţă, că destul am fost amărâţi“.

Marininel nu zice nimic. A făcut ochii mari şi se uită cu gura căscată la educatoarea care îi notează numele într-un tabel, la clădirea prin geamurile căreia se văd hârtii colorate agăţate de pereţi. Pe uşa de la intrare, cineva a lipit un fel de afiş pe care a scris aceste cuvinte patetice: „Deschideţi porţile pentru Măria Sa – copilul!“. Marininel nu ştie încă să citească, dar simte că o lume nouă se va deschide de astăzi în faţa lui.

Acolo unde culorile nu au nume


Importanţa învăţământului preşcolar este uriaşă. S-au făcut studii şi s-au scris tratate, dar nu e nevoie să le citiţi. Imaginaţi-vă că vedeţi frunzele copacilor şi nu ştiţi că ele sunt verzi. Imaginaţi-vă că vedeţi florile câmpului şi nu înţelegeţi de ce sunt diferite. Imaginaţi-vă că vedeţi cerul şi nu ştiţi că este albastru. Aşa arată lumea copiilor săraci înainte să ajungă la grădiniţă.

„Ne confruntăm cu cazuri în care, la 5 ani, copiii nu cunosc culorile, dacă vă vine să credeţi...“, ne spune Petronela Gheorghe, educatoare şi coordonator local al programului „Fiecare copil în grădiniţă“. Nu, nu ne vine să credem, dar nu are nicio importanţă ce credem noi. În România sunt 1,4 milioane de copii afectaţi de sărăcie şi care cresc în bordeie de pământ în care nu există şi n-a existat niciodată vreo carte. Studiile spun că până la vârsta de 5 ani creierul copiilor se dezvoltă cel mai rapid şi că este vital ca ei să aibă acces la cărţi şi la celelalte forme de cunoaştere. Pentru aceşti copii, accesul la învăţământ preşcolar este singura şansă.  

 „Când vin prima dată la grădiniţă, copiii sunt fascinaţi. Se plimbă prin clasă şi analizează fiecare colţişor: pereţii coloraţi, desenele, jucăriile. Inclusiv pe noi ne analizează, sunt miraţi că le vorbim altfel, pe alt ton şi cu alte cuvinte decât li se vorbeşte acasă. Apoi încep să-şi formeze anumite deprinderi: învaţă să răsfoiască o carte, pentru că ei nu au mai avut acces la cărţi, învaţă să ţină un creion în mână, învaţă să comunice. În cele mai multe cazuri, părinţii comunică foarte puţin cu copiii lor şi atunci când vin la grădiniţă ei au un vocabular restrâns. Căutăm să ne adaptăm la nivelul lor şi să-i urcăm treptat la un nivel cu care să intre pregătiţi pentru şcoală“, spune Mihaela Oprea, educatoare la grădiniţa din Iazu.

FASCINAŢIE ŞI DEZNĂDEJDE

Uneori, şocul întâlnirii cu grădiniţa este mult prea mare şi în locul fascinaţiei se instalează deznădejdea. În faţa acestui univers care le apare dintr-o dată în faţă, copiii se simt copleşiţi şi încep să plângă. Nu de puţine ori, mamele din Iazu sunt nevoite să se aşeze lângă ei în bănci şi să le stea alături până se acomodează. Acest proces de acomodare este, de fapt, cel mai mare test pe care cei proveniţi din familii sărace trebuie să îl treacă la grădiniţă. Este şi cea mai mare realizare, pentru că, odată îndeplinită, acomodarea înseamnă un mare avantaj pentru copilul care urmează să meargă la şcoală.

Gheorghe Ion are 37 de ani de când predă la şcoala din Iazu şi a înţeles, în tot acest timp, cât de importantă este educaţia preşcolară: „Înainte să atragem copiii la grădiniţă, aveam probleme mari cu cei care veneau direct în clasa I. Orele de curs erau tulburate de accese de plâns, copiii se izolau şi refuzau să comunice cu cadrul didactic. Până apucau să se acomodeze, rămâneau în urma celorlalţi şi nu mai puteau recupera decalajul. Iar dacă în primul an de activitate şcolară copilul suferă un eşec, el foarte greu îşi mai revine“.

Intraţi în şcoală cu un handicap greu de recuperat, copiii săraci care nu beneficiază de educaţie preşcolară devin elevi mediocri şi, nu de puţine ori, ajung să renunţe. Statisticile spun că trei sferturi din copiii romi care abandonează şcoala n-au trecut niciodată prin grădiniţă.

„NOI NICI NU ŞTIAM DE AŞA CEVA“

La Iazu, numărul tot mai mare de copii înscrişi în grupele de învăţământ preşcolar a început deja să producă rezultate. Abandonul şcolar a ajuns aproape la zero. Copiii au o frecvenţă mai bună, părinţii au devenit mai responsabili. „Când vin să îi ia pe cei mici de la grădiniţă, sunt curioşi să afle ce i-am mai învăţat. Avem un panou unde le afişăm lucrările şi ei se uită acolo, se mândresc şi se laudă unii către alţii“, spune Mihaela Oprea.

Şi, în timp ce o spune, îi poţi desluşi în privire o uimire amestecată cu bucurie. E bucuria simplă a unei educatoare de la ţară, care vede o comunitate transformându-se sub ochii ei: „Am avut o lecţie despre Univers şi copiii au fost atât de fascinaţi că nici nu clipeau. Le-am explicat, le-am arătat imagini, apoi s-au dus acasă şi au povestit cu lux de amănunte, pentru că ei au o memorie extraordinară. Şi a doua zi a venit o femeie să-mi spună: «Doamnă, s-a întors copilul de la grădiniţă şi ne-a spus nişte lucruri de ne-am crucit. Noi nici nu ştiam de aşa ceva»“.

Puţin câte puţin, mirajul cunoaşterii se întinde peste satul acesta aşezat în mijlocul câmpului. Trece peste gardurile şcolii şi se răspândeşte pe uliţi. Dă târcoale pe lângă case, se insinuează înăuntru, produce schimbări. Şi nu e puţin lucru ce se întâmplă. După sute de ani în care sărăcia şi lipsa de educaţie s-au transmis de la o generaţie la alta, romii din Iazu îşi aud copiii vorbind despre Univers.

LUNGUL DRUM CĂTRE EDUCAŢIE

La începutul anilor ’70, la Iazu nu existau nici şcoală, nici grădiniţă. Ţiganii trăiau aşa cum trăiseră de când lumea: săpau în pământ, ardeau cărămida în cuptoare şi câştigau cât să nu moară de foame. Erau săraci şi în mare parte analfabeţi.

Însă vremurile se schimbau. În elanul lor de culturalizare a maselor, comuniştii au ajuns şi la ei şi, în 1978, la Iazu s-a construit o şcoală. Gheorghe Ion, care era pe atunci tânăr, a fost repartizat ca învăţător şi a început să umble prin sat, din casă în casă, pentru a-i convinge pe oameni să-şi trimită copiii la învăţătură: „Pe vremea aceea, atitudinea lor a fost foarte bună. Au constatat că, după terminarea celor opt clase, elevii urmau o «profesională», învăţau o meserie şi li se asigura loc de muncă. Lucrul acesta i-a motivat pe locuitorii din Iazu şi au început să-şi aducă la şcoală copiii“.

În decembrie 1989, România s-a eliberat de sub ceauşism, dar s-a împotmolit în mocirla tranziţiei. Economia s-a prăbuşit, iar sistemul de învăţământ a intrat într-o degringoladă a reformelor. Nimeni nu s-a mai preocupat să continue procesul prin care statul comunist începuse să-i atragă pe romi către educaţie. Directorul şcolii din Iazu a constatat neputincios că tot ce construise până atunci începea să se năruie: „După 1990, a fost foarte greu. Văzând că diploma nu le mai asigură încadrarea în muncă, oamenii n-au mai găsit sensul educaţiei şi au început să renunţe. Preferau să-şi trimită copiii la muncă sau să-i ţină pe lângă casă, să îngrijească de animale. Abandonul şcolar devenise masiv“.

REALITATEA DIN SPATELE CIFRELOR

Situaţia de la Iazu s-a multiplicat în toate comunităţile sărace din ţară şi România a devenit unul dintre statele cu cei mai mulţi analfabeţi de pe continent. Nu e doar o statistică ruşinoasă, ci o realitate care produce efecte în toate ramurile societăţii. Copiii care nu ajung la şcoală sau care o abandonează pe parcurs se transformă, de cele mai multe ori, în adulţi asistaţi social. Conform Băncii Mondiale, România ar putea câştiga un miliard de euro anual din creşterea productivităţii şi a veniturilor din taxe dacă ar reuşi să ridice nivelul de educaţie al cetăţenilor afectaţi de sărăcie.  

Însă statul român nu are nicio strategie clară prin care să încerce diminuarea analfabetismului şi a abandonului şcolar. La Iazu, lucrurile au început să se îmbunătăţească numai datorită unor fundaţii independente. „În toţi anii ăştia, n-a venit nimeni de la Ministerul Educaţiei sau măcar de la inspectorat să vadă care e situaţia şi să discutăm ce se poate face pentru a-i atrage pe romi către educaţie. Au venit, în schimb, aceste asociaţii, cu programe foarte bune, care au dat rezultate“, spune Gheorghe Victor, primarul comunei Cojasca (de care aparţine satul Iazu).

Deloc întâmplător, pentru a resuscita învăţământul în comunitatea din Iazu, programele ONG-urilor s-au concentrat pe educaţia preşcolară. A fost mai întâi Fundaţia pentru Dezvoltarea Popoarelor, care, în 2002, a obţinut finanţări şi a construit o grădiniţă nouă în sat, cu sprijinul UNICEF şi al Primăriei din Madrid. Copiilor care veneau la grădiniţă li s-a oferit şi o masă pe zi, iar numărul lor a început să crească de la an la an. „De la 30 de copii, câţi aveam la început, am ajuns, treptat, la 130. Apoi, în anul şcolar 2014-2015, s-a înregistrat o nouă creştere semnificativă, datorată programului «Fiecare copil în grădiniţă». De la 130 am ajuns la 181 de copii înscrişi, o cifră extraordinară“, se laudă Gheorghe Ion.  

„Fiecare copil în grădiniţă“ este un program desfăşurat de Asociaţia OvidiuRo şi născut din intensitatea cu care doi oameni s-au încăpăţânat să creadă într-o idee. Se întâmpla tot la începutul anilor 2000, când Leslie Hawke (mama actorului american Ethan Hawke) ajungea în România şi vedea copii cerşind pe străzile din Bacău. Se decidea să îi ajute. Obţinea un grant de 65.000 de dolari, o întâlnea pe Maria Gheorghiu, o învăţătoare din Bucureşti, şi o convingea să se mute împreună la Bacău. Acolo, puneau bazele unui program menit să îi atragă pe copiii săraci către şcoală, într-un exces de mărinimie şi de ambiţie prin care două femei se hotărau să compenseze falimentul unui sistem întreg.

„SE PUTEA CONDIŢIONA AJUTORUL SOCIAL“

În primii ani, Leslie Hawke şi Maria Gheorghiu (foto dreapta) au înfiinţat Asociaţia Ovidiu Ro, au derulat mai multe proiecte şi au învăţat un lucru: cu cât intrau mai devreme în sistemul educaţional, cu atât copiii avansau mai mult şi aveau rezultate mai bune. Aşa a luat naştere, în 2010, programul „Fiecare copil în grădiniţă“, prin care peste 11.000 de copii din 43 de comunităţi au beneficiat de educaţie timpurie. Din 2014, proiectul a ajuns şi la Iazu şi a avut rezultate excelente.

Programul se axează exclusiv pe copiii care provin din familii sărace, motivându-i pe părinţi prin acordarea unor tichete lunare în valoare de 50 de lei. Acestea se acordă numai pe baza prezenţei, ceea ce garantează nu doar înscrierea, dar şi frecvenţa cu care copiii sunt aduşi la grădiniţă. „Tichetele au fost foarte bine primite de părinţi. Suma poate să pară mică, dar i-a motivat foarte mult şi rezultatele sunt vizibile. E greu de înţeles de ce statul n-a putut până acum să vină cu astfel de programe. Spre exemplu, se putea condiţiona acordarea ajutorului social de prezenţa copiilor la şcoală. S-ar fi simţit imediat“, spune educatoarea Petronela Gheorghe, coordonator al programului în comunitatea din Iazu. 

După 25 de ani de pasivitate şi politici greşite, statul român se găseşte acum în postura de a prelua know-how-ul fundaţiilor independente şi de a-şi canaliza în mod eficient pârghiile şi resursele de care dispune. Asociaţia OvidiuRo a plănuit ca, până în 2020, progamul „Fiecare copil în grădiniţă“ să se extindă la nivel naţional, iar finanţarea tichetelor acordate părinţilor care îşi aduc copii la grădiniţă să treacă în sarcina bugetului de stat. A înaintat şi o propunere în Parlament: „Propunerea legislativă privind acordarea unor beneficii sub formă de tichete sociale, în vederea accesului şi prezenţei în învăţământul preşcolar a copiilor dezavantajaţi“.

Proiectul a fost votat  recent în Camera Deputaţilor şi noua lege a fost promulgată de preşedintele României pe 28 octombrie. Următorii paşi sunt publicarea în Monitorul Oficial şi stabilirea normelor de aplicare, o etapă extrem de importantă în care metodologia folosită în cadrul programului „Fiecare copil în grădiniţă“ ar trebui să reprezinte principala sursă de inspiraţie.

Romii din Iazu nu sunt la curent cu aceste războaie birocratice care se poartă în numele lor şi al celorlalţi 4,8 milioane de români afectaţi de sărăcie, dar au arătat că atunci când li se întinde o mână de ajutor sunt gata să o accepte. Ce se întâmplă la Iazu în ultimii ani nu este o minune şi nici o garanţie că România începe să atragă copiii săraci către educaţie, dar este o dovadă incontestabilă că, prin programe clare şi eficiente, populaţia din zonele defavorizate poate fi ajutată să îşi construiască un viitor mai bun.

Sărăcie şi speranţă


Mădălina Guşă, alături de cei patru copii ai săi şi de prietenii lor de joacă   FOTO: Auraş Mihaiu

Educaţia e o cale grea pentru comunităţile sărace, pentru că niciodată nu aduce rezultate peste noapte. E nevoie de timp şi de generaţii pentu ca efectele ei să simtă. Cum-necum, romii din Iazu au înţeles. Au început să privească mai departe de ziua de mâine şi dincolo de marginile satului pe care mulţi dintre ei nu-l părăsiseră niciodată.  

Pe la mijlocul anilor 2000, când piaţa materialelor de construcţii a luat amploare în România, cărămida lor a fost tot mai puţin căutată. Ca să nu moară de foame, ţiganii au fost nevoiţi să o apuce peste câmpuri şi să descopere că la 50 de kilometri de ei se găseşte un mare oraş. S-au angajat pe şantierele din Bucureşti, au câştigat bani, au deschis ochii şi au priceput atât cât puteau să priceapă.

Ion Gheorghe, directorul şcolii din sat, a trăit şi această transformare: „După mulţi ani de izolare, în care relaţionaseră foarte puţin cu exteriorul, au plecat către oraş şi s-au orientat spre domeniul construcţiilor. În această muncă s-au lovit de anumite cunoştinţe elementare. Aveau nevoie să măsoare, să ştie să citească pe sacii de ciment ca să dozeze corespunzător materialele. Şi a fost şi acesta unul din factorii care i-au făcut să conştientizeze importanţa şcolii şi să se gândească la soarta copiilor lor. Acest contact cu exteriorul i-a influenţat foarte mult, au văzut şi ei alte mentalităţi şi au văzut că se poate trăi mai bine“.

Cei mai descurcăreţi au început să-şi renoveze casele, să-şi tragă apă curentă şi să ridice garduri de jur împrejurul curţilor. Alţii au rămas să lucreze cu ziua la muncile câmpului. Pentru ei, sărăcia a rămas aceeaşi povară care îi apasă de generaţii întregi, dar pe care sunt hotărâţi să o ridice de pe umerii copiilor lor. „Îl trimit să înveţe şi să ajungă şi el ceva, să fie mai răsărit decât mine“, ne spune Marcel, un tânăr de 25 de ani care îşi poartă copilul în braţe pe uliţi.

Suntem pe „Rampă“, zona cea mai săracă a satului, şi înaintăm printre bordeiele construite în dezordine şi tencuite cu pământ. Nu există garduri, nu există nimic. Sunt toţi de colo până colo, iar în spatele lor nu mai există decât câmpul, cu bălăriile lui ofilite de soare şi cu praful care se ridică în aer.

POEZII CU PINOCCHIO

Mădălina Guşă are 32 de ani şi trăieşte în această margine de sat cu omul ei şi cu cei patru copii, într-o casă mică şi sărăcăcioasă, ceva mai mare decât o tonetă de ziare. Nu au alte venituri decât alocaţiile şi ce mai câştigă bărbatul muncind pe unde apucă, însă directorul şcolii spune că sunt un exemplu, pentru că reuşesc să treacă peste barierele sărăciei şi îşi trimit copiii să înveţe: „Vine săraca şi iarna cu ei, n-am ce să-i reproşez“.

Femeia îşi pune mâna streaşină la ochi, se uită peste întinderea câmpiei şi începe să strige din toate puterile: „Măăă, haideţi încoa că a venit domn’ director!“. Copiii se văd undeva în depărtare, alergând într-un suflet. Paul e cel mai mare, a trecut în clasa a cincea şi, dintre toate materiile, se pricepe cel mai bine la matematică. Spune că i-ar plăcea să fie şofer pe TIR şi maică-sa începe să râdă fericită: „Ăsta mare e deştept la toate alea, n-ai treabă cu el“.

Ionuţ a trecut într-a treia, Georgiana în clasa zero. A fost înscrisă în programul „Fiecare copil în grădiniţă“ şi Mădălina Guşă primea în fiecare lună tichete în valoare de 50 de lei de la Asociaţia OvidiuRo. Ca să nu le piardă, e hotărâtă să o înscrie la grădiniţă pe Maria, fata cea mică, care abia a apucat să împlinească 3 ani: „E mică, săraca, dar trebuie să o duc, că nu vreau să pierd etichetele“. Pe lângă bonurile de 50 de lei, programul mai obligă primăria să cumpere de două ori pe an haine şi încălţăminte pentru fiecare copil înscris, pentru a împiedica situaţiile în care părinţii vor să-şi trimită copiii la grădiniţă dar nu au cu ce să-i îmbrace şi să-i încalţe.

Însă mai presus de toate, părinţii au început să simtă transformările prin care trec odraslele lor în urma întâlnirii cu educaţia. Dacă înainte ocupau un loc marginal în priorităţile familiei, copiii au devenit acum motiv de mândrie şi de orgoliu.

Mădălina Guşă îşi roteşte privirea pe deasupra caselor din jur, apoi se uită la Georgiana: „Asta mică a mea e mai deşteaptă decât toţi p-aici. Povesteşte cu Universul, spune poezii cu Pinocchio, toate alea îi învaţă la grădiniţă. Şi suntem şi noi bucuroşi când îi vedem şi ne pare bine că măcar ei au ajuns să înveţe carte şi să cunoască lumea. Să ştie încotro s-o apuce când s-or face mai mari“.

Copiii asistă uimiţi la această discuţie despre viitor, despre lume şi despre ziua aceea îndepărtată când vor ajunge şi ei oameni mari. Dar până atunci vor mai fi nişte ani. Nu peste mult timp, o să vină iarna la Iazu, iar vântul va alerga cu furie peste câmpuri şi se va izbi de ferestrele caselor aşezate la marginea satului. Adăpostiţi în bordeiele lor, ţiganii vor asculta poveşti despre Univers, vor râde la poeziile cu Pinocchio şi vor îndrăzni să spere la o viaţă mai bună.

Fotografiile din acest articol au fost realizate de Auraş Mihaiu
 

Material realizat în cadrul Burselor de Jurnalism Civic oferite de Asociaţia OvidiuRo în scopul informării publicului cu privire la necesitatea accesului la educaţia preşcolară pentru cei mai săraci copii din România.

  CITIŢI ŞI: Interviu cu Maria Gheorghiu şi Leslie Hawke, fondatoarele OvidiuRO: "Românii îi percep pe ţiganii săraci aşa cum îi percepeau americanii pe negri"

Uliţa principală din Iazu în dimineaţa primei zile de şcoală              FOTO: Auraş Mihaiu

Imagini din aceeasi galerie
  • Uliţa principală din Iazu în dimineaţa primei zile de şcoală              FOTO: Auraş Mihaiu
  • Copiii sunt aduşi la grădiniţă cu toate mijloacele      FOTO: Auraş Mihaiu
  • Prima zi de şcoală la Iazu    FOTO: Auraş Mihaiu
  • Una din mamele care au venit să-şi înscrie copiii la grădiniţă    FOTO: Auraş Mihaiu
  • Prima zi de școală la Iazu     FOTO: Auraș Mihaiu
  • Mesaj pe uşa grădiniţei din Iazu     FOTO: Auraş Mihaiu
  • Copiii din Iazu, nerăbdători să descopere cunoaşterea    FOTO: Auraş Mihaiu
  • Copiii din Iazu sunt încântaţi să vină la grădiniţă     FOTO: Auraş Mihaiu
  • Mamele din Iazu îşi însoţesc copiii în clase până ce aceştia se acomodează cu grădiniţa    FOTO: Auraş Mihaiu
  • Mamele din Iazu îşi însoţesc copiii în clase până ce aceştia se acomodează cu grădiniţa    FOTO: Auraș Mihaiu
  • Gheorghe Ion, directorul școlii primare din Iazu     FOTO: Auraș Mihaiu
  • Badea Marininel și-a forțat mama să îl înscrie la grădiniță    FOTO: Auraș Mihaiu
  • Sesiune de înscrieri la grădinița din Iazu     FOTO: Auraș Mihaiu
  • Mădălina Gușă își trimite copiii la școală și la grădiniță în pofida sărăciei     FOTO: Auraș Mihaiu
  • Imagine de pe "Rampă
  • Pentru copiii din Iazu, grădinița este o șansă de evadare din captivitatea sărăciei     FOTO: Auraș Mihaiu
  • Mădălina Gușă și doi dintre copiii săi    FOTO: Auraș Mihaiu
  • Copii din Iazu       FOTO: Auraș Mihaiu
Distribuie imaginea
citeste totul despre: