Povestea copiilor rătăciţi în geografia sărăciei: „Voi din ce ţară sunteţi?“

Povestea copiilor rătăciţi în geografia sărăciei: „Voi din ce ţară sunteţi?“

Ce înseamnă grădiniţa şi şcoala pentru copiii săraci din două comune cu peste 200 de asistaţi social, din nordul judeţului Sibiu FOTOGRAFII Ioana Epure

După 26 de ani de strategii întocmite de legiuitori de toate culorile politice, educaţia de la sate, cu precădere din zonele sărace, este doar o umbră pală a unui sistem care ar trebui să-i crească pe copiii României. Programul „Fiecare Copil la Grădiniţă“ (FCG) finanţat din bugetul statului poate reprezenta cheia pentru un viitor mai decent.

Dar banii nu sunt singurul răspuns, pentru un rezultat palpabil, autorităţile naţionale şi cele locale trebuie să corecteze împreună efectele a zeci de ani de beznă şi indiferenţă, punând bazele educaţiei viitorilor adulţi. Am mers în nordul judeţului Sibiu să găsim diferenţele dintre comuna Brateiu, unde programul FCG se desfăşoară de cinci ani, şi Hoghilag, o comună în care oamenii învaţă să aplice legea 248/2015 din luna februarie a anului curent. Am vrut să vedem dacă un astfel de program are puterea să frângă lanţul care strangulează de zeci de ani societatea românească. 

Patru ţânci de 8 ani, cu ghiozdanele trăgându-i de spate, se opresc lângă noi, în faţa şcolii, unde-l aşteptăm pe directorul Şcolii Gimnaziale din Hoghilag, nordul judeţului Sibiu.

- Da’ voi din ce ţară sunteţi?, se lansează în discuţie o fetiţă cu ochii verzi şi părul până la brâu.

- Cum din ce ţară?, o întreb.

Copiii se ruşinează şi încep să râdă împingându-se unul într-altul. Le spunem că şi noi suntem din România.

- Care-i capitala României?, încercăm să ducem conversaţia mai departe.

- Mediaş!, răspunde ferm singurul băiat din grup.

E oraşul cel mai apropiat de satul lor aruncat între două atracţii turistice, Sibiu şi Sighişoara. Una dintre fetiţe, cu „tabletă şi televizor scump acasă“ mai face o încercare: „Bucureşti!“ Ceilalţi copii se opresc din înghionteli şi cască gura la noi.   

- Adică îi cunoaşteţi pe oamenii ăia din «Iubire şi onoare»?, i se aprind şi mai puternic, sub soarele arzător de prânz, ochii verzi ai puştoaicei.

„Iubire şi onoare“ este o telenovelă difuzată de ProTV, în care acţiunea are loc în Bucureşti. Universul din Hoghilag este atât de îndepărtat de lumea noastră nu doar pentru că sunt nişte copii de clasa a doua, ci şi pentru că poartă cu ei cicatricile unui sistem inert şi însemnele indiferenţei „oamenilor mari“. Aceasta este o poveste despre prăpastia tot mai largă dintre „noi“ şi oamenii săraci ai satelor din România.  

TEMPLUL COPIILOR SĂRACI

Din neputinţa asta ameţitoare a oamenilor supuşi sărăciei, în satul Hoghilag, se aude, din când în când, viaţa. Într-o poezie: „Unu (1) este un cârlig cu nasul ascuţit, de frig“, urmată de chicote de bucurie. Grădiniţa este templul ei – cu apă caldă, mâncare, covoare şi căldură-n calorifere, iarna – iar educaţia timpurie este singura care poate şterge amărăciunea copiilor sărmani.

Ana Vlaic (6 ani) vine în fiecare dimineaţă la grădiniţă. Vine şi singură, atunci când părinţii au treburi mai importante. Luna trecută, Ana avea păduchi, dar a purtat o căciuliţă pe cap ca să nu-i răspândească în toată clasa. Apoi au tuns-o. Însă n-au fost siguri că asta a scăpat-o de păduchi. Bretonul îi cade acum dezordonat pe frunte şi doar zâmbetul trădează că în faţa noastră stă cuminte, pe scaunul ei pitic, o fetiţă. E îmbrăcată cu acelaşi tricou pe care-l purta şi ieri, portocaliu, cu pete de mâncare şi acuarele. Ne priveşte cu ochi întrebători şi negri. 

Ana se întoarce din sala de mese, cu planşa pe care a pictat-o în dimineaţa aceea: „E o ridiche!“, exclamă ea mândră. I-o înmânează educatoarei, apoi se duce în mijlocul camerei pline cu jucării, culori şi desene, se întinde pe covorul moale pe care de multe ori l-a îmbrăţişat cum alţi copii îşi strâng la piept ursuleţii de pluş şi începe să recite: 

„Dimineaţa a sosit 
Toţi copiii au venit 
În cerc să ne aşezăm 
Şi frumos ne salutăm!“. 

Ana este fericită la grădiniţă, aici are totul.

Copila este unul dintre beneficiarii programului FCG, extins la nivel naţional prin legea 248/2015: părinţii ei primesc lunar un tichet social de 50 de lei din care pot cumpăra produse sanitare, mâncare, rechizite şi îmbrăcăminte. Statul finanţează programul cu 55,5 de milioane de lei în 2016, iar dintre judeţe, cei mai mulţi bani îi primeşte Sibiul, întrucât a avut 2.400 de beneficiari estimaţi. „Am tras noi de mama ei să-i facă dosarul, i-am ajutat cu actele. Ar fi fost păcat să piardă şansa asta“, spune educatoarea din Hoghilag, Mirela Lazăr. Părinţii, chiar dacă au venituri sub 284 de lei pe membru de familie, nu au fost foarte impresionaţi de suma de 50 de lei, deşi Ana nu primeşte niciodată pachet cu ea când vine la grădiniţă. Educatoarele au grijă să-i asigure măcar o felie de pâine cu gem. Cornul şi laptele sunt pentru acasă.

„GRĂDINIŢA E FUNDAMENTALĂ“

Sărăcia şi ignoranţa părinţilor îi fac pe copii să abandoneze şcoala şi să perpetueze catastrofa educaţională a României: una dintre cele mai mari rate ale abandonului şcolar din Europa (18%). Ruptura cea mai mare se petrece între gimnazial şi liceal. Directorul Şcolii Gimnaziale Hoghilag, Onet Olimpiu, explică de ce: o parte dintre ei intră în câmpul muncii imediat după clasa a opta sau pleacă în străinătate cu părinţii. „Mai sunt şi fetele mai sărace care se căsătoresc şi rămân gravide de la 14-15 ani.“ Onet Olimpiu este profesor de geografie la şcoala de aici, din 2001, iar de 11 ani este director. A văzut multe şi-i cunoaşte pe oamenii din sat: „nepăsarea e o meteahnă grea în comunităţile defavorizate“.

Directorul ştie că acest cerc vicios al sărăciei nu poate fi rupt decât prin educaţie, de fapt, prin „alfabetizare“. Pentru că în Hoghilag, oamenii speră la puţin.

„Fără fundaţie nu se poate face şcoală. Nu se vede, dar se simte. Copilul fără grădiniţă începe – dacă începe – clasa zero cu lacune în identificarea culorilor, cifrelor, are probleme de socializare şi de comportament, unii nu ştiu nici măcar să-şi spună numele. Grădiniţa este fundamentală.“

E aproape ora 14.00 şi, chiar dacă programul grădiniţei s-a încheiat deja de două ore, câţiva copii rămân în curte să se joace. E singurul loc din tot satul unde copiii se pot bucura de câteva leagăne şi un tobogan. Printre ei e şi Ana, care aruncă de colo-colo o sticlă de plastic, sub razele prea greoaie ale unui soare de mai. A venit să o ia acasă mama ei, Rita (42 de ani), o femeie dolofană, îmbrăcată în haine prea strâmte. Rita n-a trecut pragul unei şcoli atunci când ar fi fost timpul, dar se căieşte pentru asta: „Am înscris-o în clasa zero, să înveţe măcar ea carte şi să scape de aici“, susţine femeia care lucrează cu ziua pe lângă casa „vicelui“ (n.r. – viceprimarul din Hoghilag).

„LUCEAFĂRUL“ LA 3 ANI

La intrarea în sat, strada Digului este ghetoul despre care fostul primar al comunei, Vasile Puica, spune că „s-a ridicat“. Aici locuiesc familii cu câte 8-10 copii şi cu venituri de 700 de lei lunar, într-o cameră ca de cămin studenţesc, cu pereţii vopsiţi stacojiu, cârpe pe post de covoare şi resturi de mâncare pe podea. Fără apă şi canalizare. Strada lungă de vreo 1,5 kilometri este presărată cu odăi – care mai de care mai ţipător vopsite – încropite pe post de case. Se mai iveşte pe ici-colo câte una cu termopane şi o tencuială mai puţin roasă de timp. Ei sunt ţiganii înstăriţi, care au trecut calea ferată şi lucrează în oraşele din apropiere sau au prins joburi în Germania şi Austria. Sunt bunicile care-şi trimit nepoţii la şcoală ca să nu ducă mai departe ruşinea satului. 

A doua casă de cum intri pe stradă e mai întremată, are tocurile geamurilor şi gardul proaspăt vopsite. La fereastră apare chipul tânăr al bunicii Elizei. Tocmai ce a înscris-o la grădiniţă. Din stradă vine către noi o gânganie de om într-o rochiţă roz, cu ştrampii lăsaţi în vine şi părul prins în două codiţe. „Spune-le, mamaie, «Luceafărul!»“ Cu ochii privind către oamenii mari din jurul ei, Eliza începe să recite sfios primele două strofe din poezia lui Eminescu. La doar 3 ani, fetiţa este un caz fericit în comunitate.


Eliza, fetiţa care recită, la 3 ani, din Eminescu 

DE CE NU MERG COPIII LA GRĂDINIŢĂ

E ora 11.00 şi strada e împânzită de copii care ţin în braţe alţi copii, unii aleargă desculţi şi bezmetici prin maidan, alţii mai mici vin curioşi la noi, ştergându-şi cu mânecile mucii de la nas, iar cei mai plăpânzi ne răspund din spatele fustei mamei. Copiii ăştia, însă, ar fi trebuit să fie la grădiniţă sau la şcoală. 

„Al meu e bolnav, am fost cu el la spital, dar i s-a umflat gingiile şi l-am ţinut acasă“, justifică una dintre mamele tinere, stând la soare pe o ladă goală de bere. „Să-i trimit desculţi la grădiniţă?!“, mă ceartă alta. Aşa că cei mici rămân acasă, adică în bătătură sau pe câmp. Mamele se lamentează că n-au ghete de iarnă să-şi încalţe odraslele, că-s nevaccinaţi sau că, pur şi simplu, la şcoală „îi bate ăia mai mari“. 

Educatoarea Mirela Lazăr cunoaşte fiecare copil din Strada Digului pe nume: „Nea Leni, al tău nu-i de grădiniţă? Să-l duci tu de la toamnă că aşa se învaţă“, le mai îndeamnă pe mamele sau bunicile de pe la porţi. Realitatea e ceva mai diferită: „Unele dintre ele nu se trezesc dimineaţa să-i ducă la grădiniţă, altele îi mai iau cu ele la muncă, pe câmp, sau îi lasă în grija fraţilor mai mari“, aşa că, deşi sunt înscrişi la grădiniţă, copiii nu-i prea trec pragul decât de Sărbători, când primesc ceva pachete de la Primărie. Deocamdată, programul FCG nu face valuri în comunitatea din Hoghilag – sunt doar 16 dosare depuse până acum, deşi estimările trimise de autorităţile din Hoghilag către Ministerul Muncii atingeau 34 de preşcolari. „Din moment ce învăţământul preşcolar nu este obligatoriu, atunci oamenii mizează pe chestia asta. Nu putem să-i forţăm noi“, adaugă, necăjit, directorul Olimpiu Onet, în timp ce lipeşte pe uşa şcolii un afiş cu actele necesare pentru întocmirea dosarului FCG.  

TICHETELE PIERDUTE

Oamenii vorbesc cu inima îndoită despre „bonurile de 50 de lei“. Vreo trei luni au stat blocate în neantul birocraţiei, aşa că nimeni nu ştia cum arată un astfel de tichet. Secretarul Primăriei, Ioan Szombati, a confirmat că plata a 200 de tichete s-a făcut abia în data de 16 mai. Astfel că, după un du-te vino cu firmele de imprimare a tichetelor, acestea au ajuns în Hoghilag pe 19 mai. În cele din urmă, anul şcolar s-a încheiat cu 20 de dosare, dar cu un maximum de 15 beneficiari din trei sate în care trăiesc peste 500 de romi.

Părinţii care au primit, totuşi, tichetele pentru copii s-au plâns însă că nu pot cumpăra produse din magazinele din sat. Trebuie să meargă fie în apropiere, la Dumbrăveni, fie la Mediaş. „De unde să iau aici? M-am dus la supermarket la oraş, dar haine tot n-ai cum să iei pe ele“, ne spune revoltată o bunică. Am verificat la două din cele patru magazine ale satului. Vânzătoarele nu ştiau să dea prea multe explicaţii: „n-avem contracte cu firma de bonuri, dar patronul ştie mai bine“.

Într-un sat în care viaţa localnicilor este placidă şi contează pentru autorităţi doar din patru-n patru ani, interesul faţă de educaţie se naşte doar la nivel individual. Statul priveşte către ei ignorant considerând că singura soluţie stă în ajutoarele sociale. Dar banii nu sunt îndeajuns pentru a eradica sărăcia: „doar educaţia va schimba mentalitatea localnicilor“, spune directorul şcolii.

Programul FCG încearcă să pună bazele învăţământului în acele medii condamnate prin moştenirea sărăciei, „dar când oamenii nu vor să facă decât ce ţine de bucăţica lor, nimic în plus, atunci cum să meargă?“, se întreabă amar „doamna educatoare“.


Mirela Lazăr, educatoare la grădiniţa din Hoghilag 

LIMITELE SCHIMBĂRII

În stilul deja clasic românesc al lui „merge şi aşa“ descoperim că, de fapt, la Hoghilag, nu merge şi aşa. Înştiinţarea comunităţii despre programul FCG nu este îndeajuns într-un sat în care există 200 de dosare de ajutor social, pentru că minunile nu se produc peste noapte cu oameni obişnuiţi, din generaţie în generaţie, să trăiască de pe-o zi pe alta.

Anchetele sociale făcute pe repede înainte nu au cum să încurajeze oamenii să iasă din sărăcie. „Eu sunt una la trei sate, mă descurc cum pot“, spune Luminiţa Stroilă, singura asistentă socială care acoperă Hoghilag, Valchid şi Prod – cele trei sate ale comunei. Femeia face câte o vizită pe lună în comunitate, dar ştie familiile cu probleme. Astfel, la trei luni, anchetele se reînnoiesc pentru cazurile „deja cunoscute“. „Avem doar doi copii înscrişi în programul FCG ai căror părinţi nu iau ajutor social, în rest, toţi îs cu dosare“, explică ea. 

De cealaltă parte se aude glasul Angelicăi Holas, mediator sanitar în Hoghilag de 9 ani. „Anchetele se fac de multe ori de la birou. Dacă nu mă duc eu în comunitate, cine se deplasează? Dacă nu e Angelica nebuna: du-te acolo că sunt păduchi, du-te acolo că-s bătrâni?!“, se alertează femeia care trăieşte în „Ţigănie“. Nu de puţine ori, autorităţile s-au mulţumit cu aplicarea la limită a legii, o bifă care, însă, nu poate pătrunde în măduva problemei.

„Aici e grădiniţă de ţigani, şcoală de ţigani, dacă nu ar fi astea, nu ar mai avea locuri de muncă nici profesorii. Ce să ne mai ascundem după deget!“ (Angelica Holaş, mediator sanitar)

În comparaţie cu alte comune vecine, unde programul FCG se derula deja de trei-patru ani, la Hoghilag puţini romi au priceput ce beneficii le aduce. „Unii părinţi au refuzat posibilitatea unui tichet de 50 de lei doar pe motivul că banii ăştia îi fac într-o zi la plantat de tumberoze“, spune directorul. Aici, muncile care se schimbă odată cu anotimpurile îi mai scot pe oameni din foame. 

Lehamitea şi resemnarea îşi spun cuvântul în comunităţile firave, care se dezbină uşor din cauza lipsurilor, dar şi din absenţa unui efort susţinut de toţi actorii unui sat. „Aici e grădiniţă de ţigani, şcoală de ţigani, dacă nu ar fi astea, nu ar mai avea locuri de muncă nici profesorii. Ce să ne mai ascundem după deget!“, exclamă nervoasă Angelica. Femeia, care a absolvit 10 clase, crede că administraţia locală ar trebui să ia mai în serios comunitatea romilor care, de prea multe ori, sunt doar pioni în interesele politice.  

PE DEAL NU SE AUDE

Atât directorul, Onet Olimpiu, cât şi educatoarea Mirela Lazăr sunt optimişti: la anul sigur vor veni mai mulţi copii. Însă au trecut cinci luni şi în Hoghilag numărul beneficiarilor de tichete oscilează între 10 şi 13. La Valchid, cel de-al treilea sat al comunei, aflat la 6 kilometri distanţă, situaţia este dezastruoasă: deşi sunt 55 de copii cu vârste între 3 şi 6 ani în sat, grădiniţa are înscrişi doar 24 de copii. Din toţi aceştia, doar patru au fost înscrişi de părinţi în programul FCG, în ciuda realităţii dezolante în care-şi duc traiul.

Educatoarea de aici spune că doi copii au primit tichetele de 50 de lei. „Este un dezinteres general vizavi de învăţământ, de educaţia copilului. Părinţii zic: «lasă, doamnă, că nici eu nu m-am făcut doctoriţ㻓. Oricum, grădiniţa ar fi neîncăpătoare dacă ar frecventa-o toţi copiii satului, iar o singură educatoare este şi-aşa copleşită.   

Pe deal, în Valchid, zac magherniţele oamenilor necăjiţi, cum se spune la ei. Sunt zeci de copii care n-au fost o zi la grădiniţă, sunt mame tinere care habar n-au despre tichetele sociale: „Păi, până ajunge vorba aici, pe deal…“, spune una dintre ele. „Pe al meu nu l-au primit la grădiniţă că n-are 5 ani“, zice Maria. Ce-i drept, la grădiniţa din Valchid au prioritate copiii cu vârste de 5 ani, urmaţi de cei de 4 şi de 3 ani. Educatoarea nu-i contrazice: „Dacă mai avem locuri, îi luăm şi pe ăia mai mici“. Scuzele se regăsesc la toate colţurile satului, însă rezultatul rămâne acelaşi: dificultatea de a injecta educaţie în comunităţi izolate, care trăiesc într-o sărăcie greu de imaginat de la birourile din Piaţa Victoriei.

Aşa că resemnarea stă agăţată acum de gardurile aplecate, cot la cot cu pruncii uscaţi ai satului. Lumea de dincolo de calea ferată e prea departe de ei, deşi geografia le demonstrează contrariul. Izolarea însă s-a produs în minţile oamenilor de aici, fără niciun stimulent pentru un viitor mai închegat. Într-o astfel de sărăcie îşi duc viaţa peste 50% din copiii României. 74% din aceştia trăiesc în comunităţi de romi ca acelea care mărginesc satele comunei Hoghilag.

Apa şi lumina sunt o excepţie, salubrizarea lipseşte – sănătatea e doar o loterie, iar alfabetizarea devine un lucru sfânt.

Cea mai mare problemă a şcolii este să facem alfabetizare. Şi în rândul copiilor, dar şi în rândul celor mari. (Olimpiu Onet, directorul Şcolii Gimnaziale din Hoghilag) 

VICTIMELE ISTORIEI

Istoria a avut rolul ei în filmul ăsta în culori alb-negru. Desfiinţarea mai multor întreprinderi din Mediaş după Revoluţie i-a lăsat fără locuri de muncă pe mulţi dintre locuitorii zonei de nord a judeţului Sibiu. Satele şi comunele s-au resimţit cel mai puternic, iar oamenii de aici cu greu au reintrat în câmpul muncii, în oraşele din apropiere. Cei care au ceva şcoală – 10 clase sau chiar mai puţin – merg la lucru, la compania internaţională Kromberg & Schubert, care furnizează cablaje electrice şi alte componente auto. Compania are aproape 1.000 de angajaţi şi alte posturi anunţate pe site-urile de profil, însă unii dintre cei care încearcă să obţină joburile pică la teste simple: nu ştiu nici măcar culorile.

Aşa a dăinuit „datul social“ care, pe termen lung, i-a cimentat pe oameni şi mai adânc în dezinteres şi ignoranţă. Sunt victimele unui sistem care i-a uitat. Intervine şi „comoditatea unora pentru care întocmitul actelor este un efort prea mare“, mai povesteşte, ironic, directorul. „Vara, (n.r. – asistaţii social) stau ca păsărelele de cade podul cu ei!“, spune Onet Olimpiu, care crede că „singura şansă în şcoala rurală este de a merge în teritoriu“. 

ŢIGAN CU „Ţ“ MARE

Cum în Hoghilag au rămas, din lipsă de fonduri, fără mediator şcolar, în „teritoriu“ ajunge mai des mediatorul sanitar. „Unde te duci, fă, Angelico?“, ţipă o femeie dintr-o curte, chiar de lângă pod. „În ţigănie, cu fetele astea. Să vadă de tichete!“, răspunde Angelica. „Păi, tu nu eşti tot ţigan?“, continuă femeia cu accent puternic ardelenesc. „Eu îs ţîgan cu «Ţ» mare“, ţipă înapoi Angelica şi amândouă izbucnesc în râs. Toată comunitatea o cunoaşte pe Angelica şi multe femei rome „o mai ştiu de frică“. „Eu le fac trezirea dimineaţa. Vin prin mijlocul ţigăniei şi până la pod strig din casă-n casă, cât mă ţin plămânii.“

Ştie că vina este împărţită, ţiganii sunt săraci şi needucaţi, dar nici autorităţile locale nu se implică în comunitate decât atunci când au de câştigat: toarnă asfalt cu două săptămâni înainte de alegeri şi le mai sapă câte un şanţ în faţa casei de-ajunge apa să se verse în odăile improvizate. Şi anul acesta, ţiganii au fost cumpăraţi pentru voturi, spune femeia, au rămas cu jumătate de stradă betonată şi cu promisiunile de „mai bine“.

„Dacă PSD-ul este mai mult cu oamenii necăjiţi, or fi mai darnici decât celălalte partide. Comuniştii au avut mult respect pentru şoimii patriei“ (Ioan Szombati, Secretarul Primăriei din Hoghilag)

A „făcut“ numai ea peste 300 de certificate de naştere pentru copiii „invizibili“ ca să aibă o şansă. Le învaţă pe femeile rome să folosească măsuri de contracepţie şi să se ferească de boli. Dar Angelica e supărată foc pe fosta conducere a comunei: „Am cerut bani de la Primărie pentru tratament, că-s plini de păduchi, dar Primarul mi-a zis că n-are. E o comună de tot rahatul. Şi o conducere la fel… Acum, că s-a schimbat, să vedem cum va fi“. După 28 de ani, Vasile Puica nu mai este primarul Hoghilagului. Alegerile din 5 iunie l-au pus în fruntea comunei pe Nicolae Lazăr (PSD), fost consilier şi soţul educatoarei Mirela Lazăr. „Dacă PSD-ul este mai mult cu oamenii necăjiţi, or fi mai darnici decât celălalte partide. Comuniştii au avut mult respect pentru şoimii patriei“, e de părere nostalgicul Ioan Szamboti, care crede că şcoala nu mai e oricum ca pe vremuri: „profesorul conducea atunci“. 

CORECTAREA EŞECULUI DIN 2013

În urmă cu aproape trei ani, Asociaţia OvidiuRo, organizaţia neguvernamentală care a pilotat programul FCG timp de 5 ani, până să ajungă acum în sarcina statului român şi a administraţiilor locale, a încercat să corecteze viitorul copiilor defavorizaţi prin aplicarea programului în astfel de comunităţi. În 2013, asociaţia le-a întins o mână de ajutor şi autorităţilor din Hoghilag, însă cei de acolo au respins-o. Primăria n-a avut bani să susţină demersul. „Nu-mi mai amintesc de programul ăsta foarte clar, era parcă acum câţiva ani şi cu totul schimbat atunci, dar s-a sistat nu ştiu pe ce motive“, spune fostul primar Vasile Puica. 

Odată cu legiferarea programului FCG, s-au pierdut totuşi nişte beneficii care ofereau o coerenţă aplicată pe realitatea bolnăvicioasă din teren. „La noi e prima dată când dăm bani de la buget pentru un proiect pe educaţie. Poate că ar fi fost o soluţie să acoperim hainele şi rechizitele, dar trebuie să facem un calcul, să vedem ce fonduri vor fi de la anul“, spune secretarul Primăriei. Tot el afirmă că o masă caldă i-ar aduce pe copii în şcoală şi poate, în timp, construcţia unei săli de sport din fonduri europene: „ca să nu ne mai plece copiii la Dumbrăveni“, oraşul de la 2 kilometri.

N-au fost fonduri de băgat în educaţie. Într-un sat în care costă 4 lei un litru de apă plată şi doi covrigi calzi, bugetul aproximativ pentru hainele unui preşcolar – după calculele noastre analizând preţurile de la magazinele locale – nu depăşeşte 100 de lei. 

BRATEIU, SATUL CU MINUNI 

La 18 kilometri de Hoghilag se serbează absolvirea elevilor din clasele a opta. Şcoala din Brateiu trepidează în culori, de muzica şi jubilarea copiilor cu funde de absolvenţi în piept. Unii dintre ei merg mai departe, la Evaluarea Naţională, pentru alţii drumul educaţional s-a încheiat aici. Dar lumea e a lor azi. Aici universul are altă dimensiune, printre fluturi şi hărţile lumii, litere pictate, diplome cocoţate cu grijă pe pereţi şi brazi confecţionaţi din pahare de plastic reciclate.

În timp ce veselia se strecoară pe sub uşile sălilor de la parter, la demisol elevii din clasele mai mici îşi continuă atenţi orele. Carmen Cincan, de 15 ani învăţătoare, îi întreabă pe copii: „Ce-am zis că este un zgârie-brânză?“. Elevii răspund în cor: „E un zgârcit!“. Suntem la ora de citire, iar din a doua bancă, pe rândul de la fereastră, se aude glasul ferm al lui Iordache – puştiul mic cu nume de om mare. „Este cel mai bun din clasa lui“, îl laudă învăţătoarea. „Tot timpul cere cărţi acasă, îi mai dau eu diverse abecedare, cum sunt de la mai multe edituri acum…“

Iordache este unul din cei zece copii, dintr-o clasă de 23, care au mers la grădiniţă prin programul FCG. „Ştia să citească bine din clasa pregătitoare, a învăţat singur“, explică Carmen Cincan. 

La 12.00 fix, puştiul termină orele şi porneşte împreună cu alţi colegi spre casa lui răpciugoasă de pe dealul ponosit cu bordeie sterpe.

ŞI-A ÎNVĂŢAT MAMA SĂ SCRIE

„Tata mi-a arătat literele, apoi am făcut eu singur cuvintele. Mi-a zis că mă deschide la minte!“, ne povesteşte Iordache despre tatăl lui plecat acum la muncă în străinătate. La 8 ani, băiatul ştie că vrea să ajungă constructor şi mecanic auto. E încântat de maşinile Suzuki şi vrea neapărat să continue şcoala: „O să mă duc la şcoală ca să-mi iau dup-aia carnetul de conducere“.

Dar lui Iordache îi place mult şi să citească. Ne-a tras de mână, până în faţa casei piezişe, cu uşa scoasă din balamale, a fugit în camera înghesuită şi s-a întors din întuneric cu o poveste pentru copii: „Ciuboţelele ogarului“. E preferata lui. 

Maică-sa a venit şi ea, într-un suflet, fluturând carnetul de note: FB pe linie. Se mândreşte cu el, chiar dacă femeia nu a fost o zi la şcoală şi are probleme logopedice. „La şedinţele cu părinţii, Iordache stă lângă mama lui şi-i explică unde trebuie să se iscălească sau despre ce discutăm“, povesteşte învăţătoarea Carmen Cincan, care-şi aminteşte că nu există istorioară spusă la clasă de Iordache care să nu-l aibă ca erou pe tatăl lui.

Într-o zi, băiatul, întors de la şcoală, s-a aşezat la singura masă din casă, a luat un creion colorat şi o foaie de hârtie şi a învăţat-o pe mama lui să scrie, cu litere de tipar: COSTEA FLORICA. Numele ei.



BENEFICII DIN TRECUT

„Dacă nu era programul ăsta la grădiniţă, băiatul nu ajungea la şcoală“, crede Angela Muscă, profesoara lui de engleză. Angela a fost mediator sanitar în timpul programului adus de Asociaţia Ovidiu Ro în Brateiu. A crescut odată cu puştii cărora acum le predă limba engleză. „La noi, pe parcursul anilor, copiii au primit, de două ori pe an, haine şi încălţăminte, se bucurau de ziua fructelor, iar în sezonul rece primeau vitamine. La început de an şcolar le erau asigurate analize de sânge şi vaccinuri“, îşi aminteşte Angela. Programul fusese gândit în aşa fel încât să existe un cumul de stimulente pentru părinţii care nu-şi permiteau să le ofere toate astea copiilor.

Dacă nu era programul ăsta la grădiniţă, băiatul nu ajungea la şcoală“

În plus, în fiecare lună exista ziua părinţilor, atunci când toţi părinţii se strângeau la şcoală şi făceau diverse activităţi alături de profesori şi de copii, sau erau, pe rând, asistenţi la grupă – un fel de ajutor pentru educatoare. Legea nu-i obligă pe părinţi la astfel de practici, deşi recomandările sunt trecute în program. 

De-a lungul anilor, educaţia s-a aşternut ca un praf auriu peste căminele romilor săraci din Brateiu. Acum se culeg roadele în şcoală. De la trei grupe, cât avea în 2010, grădiniţa a devenit neîncăpătoare pentru peste 100 de copii, în cinci grupe. „A fost destul de greu în primii doi ani, comuna e săracă şi avem mulţi romi. Aşa o să fie şi acum, la început, în toată ţara“, crede primăriţa comunei, Elena Marian, care tocmai a intrat în al cincilea mandat.

Comuna Brateiu a fost printre primele acceptate în programul FCG, acum aproape 6 ani. „Am convins Consiliul local pentru contribuţia de 150 de lei pe copil, pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte oferite primăvara şi toamna“, explică Elena Marian. Suma va fi alocată în continuare pentru copiii care primesc tichetele: „pentru că ar fi păcat acum, la mijlocul drumului, să ne oprim“. 

Deşi a încercat să-i mai arondeze în program şi pe primarii din comunele vecine, doar la Târnava a găsit deschidere. „Cred că mai mulţi primari ar fi putut aplica programul din 2010 încoace, dar era o cheltuială în plus, o bătaie de cap“, spune ea. Vecinii din Târnava, însă, au înregistrat un record – anul trecut – fiind comuna cu cei mai mulţi copii care frecventează grădiniţa şi primesc tichetele de 50 de lei prin FCG.

„HELLO, TEACHER!“

Pe dealul noroios din Brateiu, te loveşte sărăcia la fiecare colţ de casă improvizată, te latră câinii păduchioşi şi se mai surpă, din când în când, pământul după o ploaie bacoviană. E ultimul loc în care să te aştepţi ca, de după gardul putrezit al unei case, s-auzi un „hello, teacher, how are you?“ şi chicote de copii. Ei sunt cei care, ca şi Iordache, au prins dragoste de şcoală.

În Hoghilag, secretarul Primăriei, Ioan Szombati, justifică diferenţa dintre sate prin „ţiganii altfel din Brateiu“, cunoscuţi la nivel naţional şi internaţional pentru meşteşugurile lor. „Nu ne comparăm cu Brateiu. Romii lor sunt din alt aluat, mai ascultători, mai educaţi“. Dar el se referă la „ceilalţi ţigani“ ai satului, căldărarii care însă îşi duc viaţa după reguli proprii în palatele cu turnuleţe. Puţini dintre ei îşi trimit, de fapt, copiii la grădiniţă. Conform tradiţiei, căldărarii trebuie să ştie „să se iscălească şi să numere banii“, aşa că fetele se opresc la patru clase, iar băieţii, cu mai multe drepturi, termină ciclul gimnazial. În ciuda eforturilor făcute de educatori şi de Angela Muscă, niciun copil de căldărar n-a intrat în programul FCG în anii trecuţi.

ŞTERGE GRANIŢELE

După 26 de ani în care au lipsit coerenţa şi realitatea din dosarele prăfuite, acum este ocazia statului de a îndrepta viitorul. Pentru asta, însă, „fiecare actor trebuie să-şi facă partea lui. Nu putem să lăsăm totul în seama statului“, spune şi primăriţa din Brateiu.

Potrivit estimărilor Ministerului Muncii, peste 111.000 de copii sunt eligibili pentru a primi tichetul social de 50 de lei. Un stimulent care să-i facă pe copii, în sfârşit, personaje principale în propriile lor vieţi. În timp ce la Bucureşti curg rânduri de cerneală despre sistemul de învăţământ şi PIB-ul educaţiei, la sate, şcoala e un chin sau, după posibilităţi, un moft.

Aici s-a spus povestea oamenilor uitaţi de cei care fac regulile, povestea copiilor neglijaţi care, fără educaţie, se vor transforma, peste ani, în părinţii lor de astăzi: asistaţi social, zilieri, indiferenţi şi resemnaţi. Şcoala este singura care poate şterge graniţele dintre noi – „oamenii din altă ţară“ – şi ei –localnicii care-şi desfăşoară viaţa după rânduiala altor lumi. Lumile împietrite şi abandonate.


*Material realizat în cadrul Burselor de Jurnalism Civic, în memoria Oanei Livadariu, ediţia 2016. Bursele sunt oferite de Asociaţia OvidiuRo şi The Alex Fund în scopul informării publicului cu privire la necesitatea accesului la educaţia preşcolară pentru cei mai săraci copii din România. 

FOTOGRAFII IOANA EPURE

Imagini din aceeasi galerie
  • FOTOGRAFII IOANA EPURE
Distribuie imaginea
citeste totul despre: