Secesiunile pot distruge Uniunea Europeana

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Referendumul privind secesiunea Scoţiei se cuvine a fi judecat dintr-o perspectivă mai amplă decât simpla menţinere a Marii Britanii în configuraţia geografică şi politică actuală. Chestiunea secesionistă este de sorginte veche în Europa, cu focare mai vizibile în Spania (Catalonia, Ţara Bascilor) şi Belgia (Flandra).

Dar sunt şi alte state membre ale UE ce pot cunoaşte inflamări ale înclinaţiilor de separare a unor regiuni. Cazul britanic este într-un fel curios, deoarece Regatul Unit (UK) este presupus a avea o guvernanţă publică mai bună decât in numeroase alte ţări europene; el nici nu este in zona euro şi, deci, are spaţiu de manevră considerabil mai larg in conditii de criză economică (poate emite moneda proprie la nevoie şi folosi cursul de schimb ca unealtă de corecţie a unor dezechilibre), foloseşte o limba comună, are o istorie a promovării valorilor liberale ce ar trebui să cimenteze social şi civic societatea în ansamblu. Şi totuşi ceva nu a mers bine in profunzimea ţesutului statal, resentimente vechi au persistat (vezi şi dosarul foarte negru privind Irlanda de Nord), iar scorul referendumului arată că nu era cale lungă pentru a fi un alt deznodământ. Oricum, chestiunea nu este închisă pentru totdeauna, în pofida unor declaraţii ale vârfurilor politice; există şi angajamante ale Londrei privind deplasarea de prerogative (inclusiv fiscale), ceea ce ar putea conduce la o “federalizare” de facto a Regatului Unit (de notat că în competiţii sportive ca rugby, fotbal, intâlnim echipe separate pentru Scoţia, Anglia, Ţara Galilor, Irlanda de Nord). Ce emoţii a stârnit referendemul se poate vedea şi dintr-o declaraţie a prim ministrului britanic, că pentru el ce importă în mod fundamental este unitatea Regatului Unit , în comparaţie cu a fi sau a nu fi in Uniune (citat în “No heartbreak for Cameron in EU exit”, Financial Times, 1 octombrie a.c).

Lecţia UK are semnificaţie majoră în legătură cu tendinţe separatiste în alte state membre din UE. Astfel, deşi sunt argumente puternice în favoarea adâncirii integrării ca mijloc de a face Europa mai solidă în faţa mănunchiului de provocări geopolitice şi economice cu care ea se confruntă, tendinţe centrifuge par nu arareori să câştige. Aici sunt de menţionat naţionalism excesiv în politici publice, fragmentarea pieţelor (pe fondul crizei financiare şi economice), o disonanţă cognitivă în creştere între elite locale (naţionale) şi viziunea “europeană”(integraţionistă) a unor lideri politici şi intelectuali, a instituţiilor comune. Este de evocat şi creşterea intoleranţei, xenofobiei, şovinismului, care exprimă o stare de spirit şi o conduită de grup ce primejduiesc valori umane, liberale/democratice. Ai zice că nu trebuie să surprindă asemenea simptome în criza economică şi socială actuală (cu şomaj in medie de peste 11% in UE şi peste 23% în Spania şi Grecia, cu cifre mult mai mari in rândurile tinerilor), când zona euro a dovedit hibe instituţionale şi de funcţionare flagrante, care au erodat încrederea în integrare. Dar, este de repetat, Marea Britanie nu este în zona euro şi a rezistat crizei relativ bine, chiar dacă sectorul său bancar a fost pe marginea prăpastiei reclamând bani publici pentru a se salva. Dincolo de întrebarea legitimă dacă există în UE forţa politică ţi instituţională de a pune stavilă evoluţiilor negative, este nedumerirea legată de înclinaţia spre secesiune în ţări ce au credenţiale democratice indiscutabile. De ce aceste propensiuni într-o uniune care şi-a dovedit foloasele după al doilea război mondial, pentru cetăţeni individuali şi comunităţi, state? Nici nu suntem imediat după căderea Zidului Berlinului, când era de aşteptat apariţia de state noi dupa prăbuşirea Uniunii Sovietice, exemplu notoriu fiind ţările baltice ce au intrat în UE in 2004 (William Pfaff vorbea acum circa două decenii despre “Mânia Naţiunilor”/The Wrath of Nations). Aş menţiona şi disoluţia fostei Iugoslavii, statele rezultate fiind inăuntrul, său bătând la uşa Uniunii acum.

Se remarcă, inclusiv în cazul Scoţiei, problema descentralizării de prerogative. Dar una este direcţia “descentralizării”, a “devoluţiunii” (devolution), înrudită cu subsidiaritatea în terminologie UE, şi altceva crearea de noi entităţi politico-statale. Pentru Catalonia, Ţara Bascilor, etc. se poate invoca posesia unei limbi separate şi a unor istorii conflictuale cu “centrul”. Dar şi aşa este firesc să ne întrebăm: încotro ar conduce o proliferare de secesiuni de natură statală înăuntrul Uniunii, în condiţiile actuale? Fiindcă nu numai Spania, sau Belgia, ar fi supuse unor presiuni separatiste. Am putea vedea tendinţe resuscitate în Italia, unde ideea Padaniei nu este o relicvă, existând şi alte veleităţi regionale ce pot pune in discuţie unitatea unei ţări ce a cunoscut unificarea în ultima parte a secolului XIX. De ce nu, oricât ar părea de fantezist, tensiuni şi in Franţa, unde există o mişcare separatistă în Corsica şi idei asemănătoare ar putea încolţi în alte regiuni. In România sunt cei ce susţin, mai voalat, sau mai făţis, autonomizarea “Ţinutului Secuiesc”. În Slovacia există un fenomen similar. Şi pot continua enumerări legate de o proliferare a cazurilor de încercare de separare administrativ-statală într-o uniune cuprinsă deja de curenţi adânci de fragmentare. Odată începută morişca identităţilor locale articulate politic cu vehemenţă, unde se va opri aceasta? Ar putea fi declarate câteva cazuri ca fiind “speciale” închizându-se poarta altor încercări de separare? Este nerealist să gândeşti aşa. Cine ar stabili criteriile de separare într-o Uniune? Drept este că nevoia de identitate locală este accentuată de criza actuală şi poate fi stimulată cultural de noi tehnologii informaţionale şi comunicaţionale. În plus, dimensiunea identitară de europenitate nu este implantată suficient în conştiinţe individuale şi colective. Dar logica secesionistă, a accentuării identiţătilor locale (înauntrul statelor), poate lovi in Uniune în mod ireparabil. Logica secesionistă nu este acelaşi lucru cu o descentralizare de prerogative raţională, pragmatică şi care urmăreşte ameliorarea funcţionării Uniunii.

Intervine un alt aspect esenţial legat de guvernanţa UE. Extinderea UE cu 10 ţări in 2004 a revelat limite ale bunei administrări a treburilor publice. Să ne amintim dezbaterea intensa extindere (enlargement) vs. adâncire (deepening) a integrării. Criza guvernanţei la nivelul UE nu este generată strict de criza financiară şi economică, care a reclamat şi ea reforme ale mecanismelor de guvernanţă în zona euro şi nu numai. Despre “deficitul democratic” se vorbeşte de mult timp. Fapt este ca diferenţe mari de dezvoltare între statele membre (între Nord şi Sud, după 2004 între Vest şi Est – în ciuda unor tendinţe de convergenţă), creşterea mare a numărului lor (28 in 2014 faţă de 6 în 1957) îngreunează enorm deciziile. Să ne gândim numai la ce ar însemna, de pildă, o Comisie Europeană cu, să zicem 35-40 de comisari şi cu perspectiva de creştere a numărului. Vedem că Jean Claude Juncker a simiţit nevoia de a avea 6 vice-preşedinti coordonatori în componenţa Comisiei viitoare. Cum ar fi să aplici Semestrul European într-o Uniune cu, să ne imaginăm, peste 40 de state membre. Unii ar putea să spună că SUA au un număr substanţial de state componente, dar peste Ocean avem de-a face cu o alcătuire federală, cu buget federal consistent, cu institituţii corespunzătoare. În loc de o clamată (din partea celor care susţin secesiuni) reprezentativitate mai mare a cetăţenilor, am constata imposibilitatea de funcţionare a instituţiilor europene. UE este un spaţiu economic şi social cu o complexitate foarte mare, care nu poate fi aranjată în mod eficace numai cu reguli şi proceduri ale Pieţei Unice, cu diverse construcţii instituţionale comune. Contează arhitectura statală interioară a Uniunii. Cu cât au fost mai numeroase componentele statale ale UE, cu atât mai complicat a devenit metabolismul decizional la nivelul Uniunii. A intra într-o logică a separatismelor, ar fragmenta tot mai mult UE, ar fragiliza procesele de guvernanţă în Uniune, ar slăbi-o. Am putea ajunge la o mare confuzie, babilonie instituţională şi un blocaj decizional generalizat, la lupte interminabile pe împărţirea bugetului Uniunii, dispute interminabile în alte domenii ale politicilor publice europene. Cercurile de afaceri ar fi descurajate şi accente protecţioniste s-ar intensifica. În loc de integrare am avea dezintegrare. Separatismul nu ar ajuta, nici abordarea marii probleme a integrării sociale şi economice a imigranţilor, mulţi veniţi din afara Europei, cu alte obiceuri şi predispozţtii culturale. Tot cum nu ar facilita abordarea problemei tot mai acute a inegalităţilor de venituri între cetăţeni şi care pune sub semnul întrebării o serie de politici publice, o filosofie economică simplistă ce stă la baza “Pieţei Unice”. Într-o formulare teoretică, costurile de tranzacţie (transaction costs) în Uniune ar creşte din multe puncte de vedere. UE ar tinde parcă să se întoarcă, ca geografie politică şi economică, în secolul XIX. Proiectul European ar intra in convulsii mari, s-ar putea nărui. Secesiunile sunt un joc cu focul în Uniune. Am întâlnit viziuni benigne privind secesiuni înăuntrul UE, dar suna mult a wishful thinking. Şi să nu uităm mizele imense pentru cetăţenii europeni izvorâte din haosul de la graniţe ale Uniunii, lupta împotriva fundamentalismului religios, competiţia economică cu Asia şi SUA, riscuri geopolitice şi tot felul de pericole non-convenţionale.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite