VIDEO Capitalismul nu este în criză

Cea mai mare problemă a omenirii este nerespectarea unui adevăr necruţător: doar munca face diferenţa dintre valoarea oamenilor. Fără muncă, nici un actor de comedie cu talent nativ uriaş nu ar fi ceea ce este, un sportiv nu ar câştiga nimic iar un tîlhar ar fi prins de la prima spargere.

Munca este ceea ce trebuie în permanenţă remunerată cum se cuvine. De fapt, de aici apar marile frustrări care se traduc apoi în emigraţie, greve, proteste, revolte, revoluţii şi răsturnări de ordine socială.

Munca însă trebuie să fie bine organizată, pentru că aşa se pierde potenţialul oricărei persoane: a o folosi neproductiv, este în secolul XXI o crimă. Dar organizarea nu trebuie să fie rigidă, pentru că s-ar putea răspunde mai greu complexităţii vieţii. Iar munca bine organizată aduce bani, câştiguri pentru patroni şi pentru angajaţi. Fără profit, nu se poate – mai devreme sau mai târziu, în afara unui sprijin extern, de obicei costisitor – instituţia respectivă va falimenta.

Şi totuşi, de când s-au creat statele, conducătorii acestora au intervenit în ceea ce priveşte munca oamenilor.

De fapt, conducătătorii statelor şi oraşelor au încercat să  realizeze două lucruri: să îşi asigure mijloace de trai pentru ei înşişi, precum şi mijloace de existenţă şi prosperitate pentru comunităţile pe care le conduceau. Se pare că aceasta este ordinea de preferinţă, ceea ce nu ajută pe nimeni.

Toate aceste intervenţii s-au făcut de fapt în economie, pentru că  s-a urmărit de regula taxarea proprietăţii, a schimbului de bunuri şi a muncii.

Toate acestea sunt normale într-o anumită limită. În cazul în care proporţia lor depăşeşte gradul normal de suportabilitate al economiei, se va ajunge la situaţii precum cele descrise aici.

Intervenţia statului în economie ameninţă din ce în ce mai mult libertatea indivizilor. Astfel, asigurarea de mijloace de trai pentru clasa parazitară  a incompetenţilor – sub care îi definim pe „cei care muncesc puţin şi / sau prost, fiind plătiţi de către stat” – restâng posibilitatea omului obişnuit să îşi vândă bine munca sa pe piaţă.

De aceea, s-a ajuns la situaţia în care orice om normal trebuie să  se gândească de două ori ce vrea.

Prima opţiune este să muncească puţin şi să voteze cu o stângă din ce în ce mai contra muncii şi banilor, care îi va asigura un minim venit – cât să nu moară de foame – prin impozitarea sălbatică a oricărei formă de producţie şi acumulare de proprietăţi şi capital.

A doua variantă este să se reîntoarcă la sănătatea economică, alegând astfel munca, sporirea proprietăţii şi lupta civică contra unor partide politice şi conducători din ce în ce mai rapaci. Iar aceasta, pentru că în vreme de criză, dacă nu ajuge la tine repede salvarea în caz de atac al unei maladii, măcar să ai bani să te tratezi într-un spital mai bun. Iar banii aceia nu ţi-i va da statul, ci faptul că tu ai muncit bine, iar legislaţia fiscală nu te-a jupuit deloc.

Despre stat, economie, capitalism, intervenţia statului în economie şi alte fenomene ale istoriei – mai vechi sau recente – cu reverberaţii în acest secol, vă invit să ascultaţi în acest interviu: