Până acum, ne-au explicat economiştii ce se întâmplă dacă trecem la euro: nu vom mai putea folosi unele instrumente importante de politică monetară, Banca Naţională va fi restricţionată în anumite decizii, companiile româneşti vor exporta cu mai multă dificultate produsele atâta timp cât Romania va avea o monedă puternică, poate vor trebui să investească mai mulţi bani pentru a creşte calitatea, ca să justifice creşterea costurilor.

Mesajul economiştilor pare a fi: să aşteptăm până când vom fi cu adevărat pregătiţi şi economia noastră va putea face faţă presiunilor competitive ale zonei euro.

Experienţa ultimilor 10 ani ne spune însă altceva: creşterea economică, generată şi de faptul că am fost în afara zonei euro, nu ne-a adus mult mai aproape de prosperitatea ţărilor din vest. Este greu de crezut că dacă România a crescut cu un anumit ritm în ultimii 27 de ani, de acum încolo ne vom dubla sau tripla capacitatea de a genera prosperitate, astfel încât să fim în următorii 10 ani cu adevărat pregătiţi să facem faţă presiunilor din zona euro. Mai degrabă pare că, indiferent când vom adera, preţul va fi mare.

Situaţia asta însă nu este nouă. La fel a fost şi în 1993, când am încheiat primul Acord de Asociere al unei foste ţări comuniste cu Uniunea Europeană. Ştiam că deschizând piaţa locală vom permite companiilor străine să vină cu produse mai bune şi mai ieftine ca ale noastre. Ştiam că vom pierde locuri de muncă. La fel, în 2007, când am aderat la UE, când am cedat suveranitate către Bruxelles şi ne-am integrat cu totul în piaţa unică europeană. Şi atunci preţul a fost mare. În ambele cazuri, şi în 1993, şi în 2007, ne-am întrebat politic, geopolitic şi strategic, ce avem de câştigat şi ce avem de pierdut.

Rămânerea în afara zonei euro ne păstrează în actuala stare de neputinţă.

În ciuda relaţiilor bune ale preşedintelui cu Berlinul sau cu Parisul, România rămâne o ţară cu instrumente minimale de a negocia cu adevărat în Europa, cu câteva excepţii notabile. Nu vom putea să participăm de o manieră semnificativă la discuţiile despre viitorul Europei. Deciziile cele mai importante se iau în interiorul zonei euro, de care noi nu aparţinem, unde noi, mai ales, nu votăm. Chiar dacă zona euro va constitui un format de consultare cu restul UE, asta nu ne va îmbunătăţi cu nimic poziţia. Micile state europene care au adoptat moneda euro au astăzi întâietate în faţa României în contextul adoptării unor decizii importante la Bruxelles. După ieşirea Marii Britanii vom fi al şaselea stat membru al Uniunii, însă doar pe hârtie. Am putea, la fel de bine, să fim al 27-lea.

Politicienii români care au aspiraţii de a juca un rol european ar face bine se uite de ele dacă nu pot să ne conducă în zona euro. Oamenii de afaceri care presează statul să fie mai influent la Bruxelles - mai asertiv, cum se spune - ar face bine să îşi ia, şi ei, gândul, atâta timp cât nu-şi pot asuma costurile aderării la Euro.

Simplificând la extrem, îmi pare că ne este mai degrabă egal din punct de vedere economic dacă intrăm în trei ani în zona euro sau în 10. Singura întrebare este dacă preţul pe care îl vom plăti, oricum, este echilibrat în raport cu ceea ce obţinem în schimb: un loc cu adevărat la masa deciziilor. Astăzi, decizia despre intrarea României în zona euro este mai importantă decât celebrul subiect Schenghen. Discuţia asta nu mai poate fi purtată doar cu argumente economice. Acelea sunt deja cunoscute şi au epuizat valoarea adăugată. Ştim. E extrem de scump!

Întrebarea reală este unde vrem să ne aflăm în următorul deceniu: la periferie, singuri, sau în mijlocul celui mai mare bloc economic al lumii. Unde ne va găsi viitoarea criză economică, cu mâna întinsă la porţile zonei euro?

Sperăm că politicienii şi administraţia publică vor putea pe termen lung să păstreze un echilibru bugetar, să cheltuiască mai puţin decât câştigă, punând bani deoparte în zile albe pentru zile negre.

Aceasta este, cu adevărat, miza dezbaterii. Chiar dacă pare că România nu a decis să se îndepărteze de nucleul dur al UE, decizia cu privire la Euro va spune, de fapt, care este diferenţa între discursurile politice care nu costă nimic şi capacitatea reală de a decide curajos pentru această naţiune.