Perfecţionist şi ocupat, este tot timpul presat să pună lucrurile la punct. Răspunde în fiecare zi măcar unei întrebări legate de cursul valutar. Găseşte uşor comparaţii care îl fac să înţeleagă ce întâmplă în economie şi pe omul care nu deţine nici cele mai neînsemnate cunoştinţe în domeniu. Sunt zile în care vorbeşte şi la câte două telefoane deodată, în timp ce la uşă bate a treia persoană. Lucrează de peste 50 de ani şi nici nu se gândeşte să se retragă.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi născut pe 23 martie 1936...

Adrian Vasilescu: Sunt născut demult, da... (zâmbeşte)

Într-o zonă care astăzi face parte din teritoriul Republicii Moldova, atunci era parte a Regatului României. Acolo aţi copilărit?

Până am intrat în clasa I. La jumătatea clasei I, de fapt, am plecat.

Era o zonă rurală?

Era un orăşel: Făleşti, din judeţul Bălţi. Tatăl meu era din părţile Buzăului şi se afla acolo cu o misiune: să realizeze, la spitalele din zonă, trecerea contabilităţii din sistem rusesc în sistem românesc. Noi recăpătaserăm Basarabia de la ruşi, aşa că trebuia trecută toată contabilitatea instituţiilor din sistemul rusesc în sistemul nostru, care era de inspiraţie franceză. O misiune grea, erau puţini oameni pregătiţi, unii nici nu ştiau bine româneşte, alţii, chiar români fiind, făcuseră şcoala în limba rusă şi existau tot felul de dificultăţi de comunicare. Vremuri grele. Dar Basarabia era bogată...

Şi de ce aţi plecat de acolo, mai ales aşa, brusc, după ce începuse şcoala?

Frontul a fost motivul. În ’43 am plecat. Tatăl meu a cerut mutarea la Slobozia Veche, în Ialomiţa. El a murit însă în ’45, iar eu am venit, împreună cu maică-mea, la Buzău, în locurile din care se trăgea tata.

Cum a fost şcoala? Se simţea acolo că este război?

Nu cădeau bombe, nu prea veneau avioane, ruşii nu aveau o aviaţie puternică. Mai târziu au devenit ei competitivi şi în privinţa aviaţiei. Din când în când erau aruncaţi însă, noaptea, paraşutişti. Auzeam ce vorbeau ai mei despre asta, nu i-am văzut eu însumi.

Societatea românească trage mereu concluzia că avem «salarii africane la preţuri europene». Fals!

În 1943, românii aveau o pâine „imoral“ de bună

Cum vă amintiţi plecarea?

Călătorind cu trenul, din Basarabia către Slobozia. Păstrez din această călătorie una dintre cele mai puternice amintiri pe care le am din copilărie, cu tatăl meu discutând cu un preot, în tren. El era cititor de „Universul“, îşi lua informaţiile din ziar. Ţin minte această discuţie. Tatăl meu îi spunea preotului că recoltele erau foarte mari în acel an. Era 1943 şi era cel mai bun an agricol, după mulţi ani cu recolte sărace. Discuţia era despre pâine, iar tatăl meu susţinea că noi, românii, facem una dintre cele mai bune pâini din lume. Mai târziu, când am avut acces la documente, obsedat de această amintire, am vrut să verific cât de bine informat era tata, dacă nu era, cumva, o fală românească. Şi am rămas uimit: între documentele pe care le-am găsit era o scrisoare a unui personaj foarte important, un reprezentant al Germaniei în România, care îi scria lui Hitler, în anul 1943, că „într-o Europă care moare de foame, este imoral că în România se comercializează 11 sortimente de franzelă“. Dacă vorbim de prezent, noi mâncăm în România una din cele mai ieftine pâini din Uniunea Europeană (UE). E un grup de ţări cu pâinea ieftină: Polonia are pâinea cea mai ieftină, pe urmă România, Bulgaria şi Croaţia. Din nefericire, calitatea pâinii noastre a căzut dramatic. Pe de altă parte, România are cea mai ieftină carne din UE. Dar carnea... cât mai e carne? În general, noi avem preţuri mici.

Românii cred, în general, altceva...

Numai în viziunea noastră, pentru că salariile sunt mici, preţurile sunt ridicate. Societatea românească trage mereu concluzia că avem „salarii africane la preţuri europene“. Fals! Nici salariile nu sunt „africane“, deşi continuă să fie mici, dar şi preţurile sunt destul de mici. Asta spun statisticile. Şi preţul benzinei e unul din cele mai mici din UE. Dar noi nu avem de fapt o problemă cu preţurile, ci cu salariile. Şi de fapt, în termeni economici, problema noastră e productivitatea. Aşa sunt înlănţuite lucrurile: dacă vrem să trăim mai bine, atunci trebuie să muncim mai bine. A munci bine, în ziua de astăzi, înseamnă a munci competitiv. Iar asta ar trebui să învăţăm într-un sistem de educaţie pe care deocamdată nu-l avem. Până când nu o să avem un sistem bun de educaţie, nici munca în România nu va fi competitivă.

Până când nu o să avem un sistem bun de educaţie, nici munca în România nu va fi competitivă.

Copiii să-nveţe economie de mici!

 

Adrian Vasilescu recomandă cartea „Ce am fost“ FOTO Marian Iliescu

Şi ce ar trebui să înveţe atunci copiii noştri la şcoală?

Ei au nevoie încă de mici de noţiuni de economie, pe care nu le primesc. În şcoala noastră accentul se pune pe instrucţie, nu şi pe educaţie. Şi la nivelul societăţii e la fel: se fac cursuri de conversie, reconversie profesională ş.a.m.d., dar nu se face educaţie. De fapt, problema educaţiei încurcă astăzi multe ţări. Multe ţări au pierdut trenul ăsta, noi l-am pierdut dramatic! Dar problema educaţiei este atât de importantă, încât a inspirat cărţi esenţiale. Vreau să vă şi arăt una din ele, „Ce am fost“ sau „Cum au pierdut Statele Unite supremaţia în lumea pe care au creat-o şi cum o pot redobândi“, scrisă de Thomas Friedman, jurnalist (n.r. – de trei ori premiat cu Pulitzer) la „The New York Times“, şi de un cercetător, profesor universitar, Michael Mandelbaum. Ei bine, printre multe lucruri interesante pe care le-am citit în această carte, este şi următorul: „Dacă doamna Clinton ne-ar fi cerut sfatul, în materie de carieră, când i s-a propus postul de secretar de stat de către preşedintele Obama, i-am fi spus cum ar fi trebuit să-i răspundă: «Mulţumesc, acest post ar fi fost foarte important pe timpul Războiului Rece. Astăzi însă, dacă vreţi să mă onoraţi, încredinţaţi-mi postul de secretar pentru Educaţie»“. Iar autorii arată în această carte că Educaţia este esenţială pentru securitatea Statelor Unite. Noi nu ne prea punem această problemă.

Nu credeţi că oamenii îşi doresc educaţie pentru copiii lor?

Oamenii îşi doresc instrucţie, nu educaţie. Şcoala noastră pregăteşte copiii pentru competiţii pe termen scurt. Examenul de la sfârşitul clasei a VIII-a, examenul de Bacalaureat, admiterea la facultate, obţinerea unei diplome. Aceasta este foaia de parcurs a aproape oricărei familii din România, când se vorbeşte despre educaţie. Problema educaţiei devine atât de complexă în lumea noastră, încât (n.r. – Grigore) Moisil vorbea de cultură generală ca factor de educaţie şi spunea că, într-o vreme, criteriul pentru cultură generală era limba latină, iar „latina viitorului“ avea să fie (spunea asta în 1970) matematica. Între timp s-a trecut la cibernetică, la schemele de internet. Iată noua cultură generală… Puţini oameni mai citesc, chiar şi dintre cei care deţin un anumit bagaj cultural citesc puţin... Se pierde obişnuinţa de a consuma cărţi, iar educaţie pentru această obişnuinţă nu există.

Şcoala noastră pregăteşte copiii pentru competiţii pe termen scurt.

 

Primul job, la „Scânteia tineretului“

Numele: Adrian Vasilescu

Data şi locul naşterii:

23 martie 1936, Făleşti, judeţul Bălţi (acum pe teritoriul Republicii Moldova)

Familia: căsătorit, are un copil şi un nepot

Studiile şi cariera:

1964: Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti

1962: primul job, jurnalist la cotidianul „Scânteia tineretului“

1980: jurnalist la cotidianul „Scânteia“

1990: profesor asociat la Academia de Studii Economice din Bucureşti

1996: coordonatorul strategiei de comunicare a Băncii Naţionale a României

2000: consilier al premierului Mugur Isărescu

2000 – prezent: consilier al Guvernatorului BNR, Mugur Isărescu 

Locuieşte în: Bucureşti.

 

„Vasilichi să trăiască, cu reforma şcolărească!“

Revenind la formarea dumneavoastră: unde aţi făcut liceul?

La Buzău, la unul dintre cele mai bune licee pe atunci din ţară, şi nici astăzi nu cred că e altfel, „Hasdeu“. Exista şi atunci un examen de admitere, şi a fost extrem de dificil. Sistemul era cu totul altfel înainte de reforma din ’48. Am dat examen pentru admiterea în clasa I la liceu. Un liceu organizat pe stil vechi, cu opt ani de studii, din clasa I până într-a VIII-a. În ultimele săptămâni de şcoală, din clasa I, ştiam că lucrurile se vor schimba: acel tip de liceu urma să se desfiinţeze, iar elevii din clasele I-III aveau să fie repartizaţi, de fapt arondaţi la şcoli generale din zonele în care locuiau. Examenul de admitere nu mai conta. Culmea ridicolului era că noi ştiam ce urmează, dar eram scoşi în faţa şcolii să scandăm: „Vasilichi să trăiască, cu reforma şcolărească!“. Vasilichi era ministrul Învăţământului, cel responsabil pentru această aşa-zisă reformă, care practic ne disloca din sistemul în care plecaserăm. Eu am nimerit, în funcţie de strada pe care locuiam, de fapt am fost arondat, la o şcoală pe lângă Gară. Acolo nici nu aveau destui profesori să ocupe toate posturile, aşa că am avut profesor de matematică un suplinitor, iar la limba română aveam o doamnă foarte bună, o profesoară pe stil vechi, doamna Păturescu. Am învăţat cu ea şi am învăţat foarte bine, a fost prima experienţă interesantă şi importantă pe această filieră, iar după aceea am avut numai profesori mari de limba şi literatura română. La matematică, în schimb, de la acel suplinitor, n-am învăţat nimic. ...Bâtă!

10 la română, 10 la geometrie şi 1 la algebră

Şi ce aţi făcut?

Şansa mea în viaţă, eu fiind la Buzău numai cu maică-mea, a pornit de la o neşansă: maică-mea s-a îmbolnăvit, era o boală mai complicată, a trebuit să se interneze în spital, iar eu, practic, nu mai aveam unde mânca. Şi m-am dus la inspectoratul şcolar, eram un puşti de clasa VI-a spre a VII-a, am explicat situaţia mea şi că trebuia să mănânc şi eu undeva şi am cerut să-mi aprobe mutarea de la şcoala unde eram la liceul „Hasdeu“, unde exista şi ciclul gimnazial. Pe vremea aceea, aveau loc deseori şi permutări de ordin politic. Mai „fluiera“ câte cineva prin câte o „biserică“ pe la Bucureşti şi era trimis imediat în provincie. Şi aşa am nimerit, în clasa a VII-a, un profesor foarte bun de geometrie, de fapt un fost profesor de la Academia Tehnică Militară, care fluierase puţin cam tare şi fusese trimis la Buzău. El m-a ajutat să intru la liceu, în clasa a VIII-a (a doua oară), pe stil nou. La examenul de admitere am luat 10 la română, 10 la geometrie şi 1 la algebră. Am avut totuşi o medie de intrare. Dintre foştii mei colegi, din clasa pe care o părăsisem, nu a mai intrat niciunul la liceu. Am făcut liceul „Hasdeu“, normal, cu profesori foarte mari.

Puţini oameni mai citesc, chiar şi dintre cei care deţin un anumit bagaj cultural citesc puţin...

„Norocul meu, a fluierat cineva în biserică, la ASE“

În 1985, împreună cu Adriana (soţia, prima din stânga) şi Mihai (fiul, al doilea din stânga, jos) FOTO Arhivă personală

Facultatea?

Eu am avut o problemă de dosar. Tatăl meu avea un mare respect pentru pământ, şi din tot ce câştiga el făcea economie şi cumpăra: azi un hectar, mâine două, patru, douăzeci de hectare... Ei bine, această mică avuţie s-a transformat într-o imensă povară... Eu aveam în cap să devin jurnalist încă din liceu, când începusem să citesc ziare... Seara, pe şanţ, acolo, în Buzău, le povesteam prietenilor mei din cartier ce se mai întâmpla în lume. Iar unul, ceva mai isteţ, mai mare decât mine, îmi spune într-o seară: „Mă, tu ziarist să te faci!“. Nu ştiu ce o fi avut el în cap, poate că nici nu a fost ceva foarte elaborat, poate că a fost o reflecţie de moment, dar eu am băgat-o în cap. Iar mai târziu, la ora de limbă română, când profesorul Săndulescu a apreciat: „Ai un stil jurnalistic. Poate că te gândeşti la o carieră în domeniu“, deja ideea îmi încolţise în minte. Şi, pentru că din lecturile mele reţinusem expresia „Studinte-n Drept şi Jurnalism“ (n.r. – Rică Venturiano, personaj din piesa lui I.L. Caragiale „O noapte furtunoasă“, se recomanda „studinte-n Drept şi publicist“), am zis că trebuie să fac Dreptul. Numai că la Drept nu mi-au primit dosarul, aşa că am rămas întrebându-mă ce să fac.

Şi ce aţi făcut?

Norocul meu a fost că tocmai atunci s-a mai întâmplat „un fluierat în biserică“, la Academia de Ştiinţe Economice. Mai precis, la Academia de Înalte Studii Industriale şi Comerciale, cum se numea pe atunci, unde fluieraseră „în biserică“ mai mulţi profesori. Şi atunci, ca să se-nveţe minte, i-au scos din instituţie şi le-au făcut o „bisericuţă“ mai mică, un loc în care să aibă timp să reflecteze la situaţia lor, dacă mai doreau să se întoarcă la Academie. Unii s-au întors, alţii nu, cert este că aşa s-a înfiinţat atunci Şcoala Superioară de Economie. Acolo mi-au primit dosarul, şi fără examen, aşa cum au primit dosarele multor tineri care fuseseră respinşi „pe bază de dosar“ la Universitate. Şi aşa am nimerit într-o şcoală de economie cu profesori foarte, foarte buni. Îmi amintesc că tatăl lui (Silviu) Purcărete, marele regizor, era şi mai mare profesor de contabilitate decât este el mare regizor. Era un tip extraordinar, care ştia să predea,
cursurile sale erau strălucite! La fel şi mulţi alţi profesori. În ciuda pregătirii foarte bune, diploma de absolvire nu era egală cu a unui student la Universitate, dar îţi dădea dreptul să lucrezi ca economist.

Maică-mea s-a îmbolnăvit, era o boală mai complicată, a trebuit să se interneze în spital, iar eu, practic, nu mai aveam unde mânca.

Student în drept, pe locuri „liberalizate“

Şi atunci nu aţi abandonat ideea de la care porniseţi...

Se spune că speranţa nu e o strategie, dar, uneori, măcar e bine să nu o abandonezi. Şi iată că în 1960 s-a dat o dispoziţie, ca 15% din locurile de la Drept să fie „liberalizate“ şi doar în 85% dintre cazuri să se poată intra pe baza dosarului. Ceea ce nu înseamnă că cei care intrau „pe dosar“ nu erau buni, mulţi erau foarte buni!

Nici la Jurnalism nu aţi renunţat...

Nu exista pe atunci o şcoală de jurnalism în adevăratul sens al cuvântului, era o secţie la Filologie. Eu m-am dus la Drept, iar după ce am terminat facultatea am făcut pregătiri postuniversitare de jurnalism. Se organizau cursuri în mai multe centre universitare: la Iaşi, la Craiova, la Bucureşti, iar la final se dădea un „examen de atestare“. Deci eu am un atestat de jurnalist. (zâmbeşte)

La „Scânteia tineretului“ înseamnă că v-aţi angajat când eraţi încă student, nu terminaseţi încă Dreptul...

La un  moment dat, am avut eu, aşa, o idee, pentru că eram cititor al ziarului, să urc scările la „Scânteia tineretului“ şi să-mi ofer serviciile. L-am căutat pe Aurel Georgescu, scrisese în acea zi un articol care îmi plăcuse, el m-a prezentat doamnei Lucreţia Lustig, şi doamna Lustig – redactorului-şef. Cum era pe vremea aceea, redactorul-şef nu făcuse şcoli foarte mari, dar avea talent de jurnalist şi înţelegea lucrurile în complexitatea lor. I-am spus că aş vrea să lucrez acolo, şi el m-a întrebat: „De ce?“. I-am răspuns: „Cred că sunt bun“. A chemat pe cineva şi mi-a făcut o delegaţie, spunând: „Domnul acesta zice că e bun. Noi nu ne luăm după el, hai să vedem ce face“. Şi m-a trimis în delegaţie la Timişoara. Am făcut mai multe reportaje de acolo, am venit înapoi, au fost publicate... Şi aşa am rămas să lucrez la „Scânteia tineretului“, ziar de care am fost legat intelectual şi sufleteşte multă vreme, până în 1980, când m-am trezit mutat la „Scânteia“.

Eu aveam în cap să devin jurnalist încă din liceu, când începusem să citesc ziare...

Securitatea nu raporta ce era la „Scânteia“

Cum s-a-ntâmplat?

Aşa era pe vremea aceea, nu te întrebau. Eu am crezut că se va răsturna Casa Scânteii peste mine, pentru că la „Scânteia tineretului“ chiar era o atmosferă bună, tinerească, iar eu mă temeam că mă voi trezi între „bătrâni“, într-o atmosferă scorţoasă... Era o impresie foarte anapoda, pentru că atmosfera era, de fapt, foarte interesantă, cu mulţi jurnalişti de soi, iar redactorul-şef spunea în şedinţe, mai în glumă, mai în serios: „Mă uit la voi, mulţi sunteţi oameni care au lucruri grele în cap, cultură generală, pregătire temeinică... Nu ştiu cum se face că toţi la un loc nu facem un ziar bun“. Constantin Mitea îl chema pe redactorul-şef, a murit în 2002...

Cum a fost acolo, în perioada aceea, în care totul era supravegheat?

Atmosfera era incredibilă! Şedinţele de sumar erau într-o atmosferă foarte colegială şi foarte veselă, iar ce se discuta acolo... Cred că Securitatea nu mai raporta pentru că scăpase lucrurile de sub control la ziar. Adică, ce se discuta acolo era atât de departe de ce şi-ar fi dorit regimul, încât nimeni nu cred că mai avea curajul să raporteze.

Puteţi da un exemplu?

Şedinţele de sumar se făceau într-o sală în care nu era telefon. Şi când suna cineva „de sus“, venea secretara şi-l anunţa pe redacto-rul-şef că-l cheamă cutare. Şi vine secretara, într-o zi, şi spune: „Tovarăşe Mitea, tovarăşa Găinuşe la telefon“. (Alexandrina) Găinuşe era prim-viceprim-ministru. Mitea, care lucra la cuvântările lui Ceauşescu, avea un curaj peste măsura timpului şi nu s-a dus el la telefon, l-a trimis pe  primul adjunct, pe Nicolae Dragoş. Se duce Dragoş, vine după vreo 10 minute, Mitea zice: „Ce ai stat atâta?“ „Ştiţi că e vorba de un articol cu spitalele, că sunt probleme... “ „Ce e cu el?“ „Protestează, că de ce l-am publicat, de ce nu ştie şi ea...“ Mitea zice: „Şi i-ai spus «Uş!»?“. Râsete în sală, şi pe fondul ăsta, vine din nou secretara: „Tovarăşul Mitea, tovarăşul ministru Cucoş la telefon!“. „Fă-i legătura cu tovarăşa Găinuşe...!“ Cam aşa era... Deci cred că nu îndrăznea nimeni să povestească ce era acolo... 

„Nu am turnat pe nimeni!“

În documentare pe Marele Zid Chinezesc

Pe de altă parte, Securitatea încerca să racoleze pe toată lumea în perioada aceea. Vi s-a întâmplat şi dumneavoastră să fiţi abordat?

Da’ bineînţeles! În primul rând, fiecare plecare în străinătate şi fiecare sosire, pentru că am avut această şansă, să văd lumea, era însoţită de „o vizită“ şi de discuţii despre ce a fost sau ce urma să fie. Erau ofiţeri specializaţi, că la presă nu venea oricine. Veneau ofiţeri mai stilaţi. Sigur că ei aveau şi misiuni de racolare, dar eu am un fel de-a fi: din clasa I primară şi până în zilele astea, nu am „turnat“ pe nimeni, în nicio împrejurare! Şi aşa cum nu mi-am pârât colegii în şcoală, nu am turnat nici la serviciu, indiferent că eram la ziar sau, mai târziu, la Banca Naţională. Iar Guvernatorul Băncii Naţionale ştie că în atâţia ani, de când sunt aici, nu s-a întâmplat niciodată să spun că „Ştiţi, cutare sau cutare“... La fel era şi atunci: eu le-am spus că nu pot să fac aşa ceva şi că, dacă vor să le povestesc ce am văzut şi am aflat, povestesc cu plăcere, dar să vorbesc despre oameni, despre români din diaspora, pe care i-am întânit, despre oameni care se învârteau prin ambasadele din România, despre colegi, despre prieteni, despre rude, nu pot. Cu toate acestea, din păcate, după căderea regimului comunist, a planat şi deasupra mea o suspiciune că aş fi avut legături cu Securitatea. Le-am demontat, cred, printr-un articol pe care l-am scris pentru „Evenimentul zilei“ şi prin care am lămurit lucrurile. Şi ca să vă daţi seama cum era în perioada aceea... M-am întâlnit, la Beijing, la un moment dat, cu un fost coleg de facultate, care vine la mine: „Să nu-mi spui pe nume, că pe mine mă cheamă altfel aici!“ şi i-am zis să nici nu-mi spună cum îl cheamă. Despre toate întâmplările de felul ăsta nu am spus, în faţa celor de la Securitate, niciun cuvânt. Aşa că pot să spun acum, cu mâna pe inimă, că n-am turnat niciodată pe nimeni. Şi, de altfel, până acum, dacă aş fi spus vreun cuvânt despre cineva, s-ar fi găsit în vreun dosar dacă aş fi spus cuiva vreun nume, măcar!

Îmi amintesc că tatăl lui (Silviu) Purcărete, marele regizor, era şi mai mare profesor de contabilitate decât este el mare regizor. Era un tip extraordinar, care ştia să predea, cursurile sale erau strălucite!

Despre Isărescu: „m-a «citit»“

Pe Guvernatorul Mugur Isărescu, cum l-aţi cunoscut?

L-am cunoscut în toamna anului 1990, când i-am luat un interviu. Am mai scris despre activitatea domniei sale, am mai discutat, şi probabil că pe măsură ce ne-am mai întâlnit, m-a „citit“. Şi m-a invitat să lucrez la Banca Naţională în 1996. A fost o poveste mai complicată, nu ştiam exact ce e aici, ar fi trebuit să renunţ la o vocaţie şi să încep altceva... Aşa că am ezitat destul de mult... Dar, până la urmă, m-a convins.

Sunteţi un colaborator apropiat al lui Mugur Isărescu, l-aţi urmat la Guvern în 2000, v-aţi întors împreună cu el la Banca Naţională...

Nu am fost singur la Guvern, ci împreună cu o întreagă echipă. Iar atitudinea domniei sale faţă de colaboratori poate fi definitivă... O exigenţă elegantă. O exigenţă exprimată în cea mai elegantă formă cu putinţă.

Scrieţi de 50 de ani, iar mai nou ţineţi şi un blog pe site-ul adevarul.ro. Vă place?

Sunt şi acum jurnalist şi întotdeauna am avut energie pentru nou. Urmăresc şi comentariile şi chiar vreau
să le răspund celor care comentează, printr-un articol special, pentru că mi se pare că se întâmplă ceva foarte grav: trăim într-o ţară săracă, cu foarte mulţi oameni frustraţi, iar asta împinge la un dialog în care nu atât lipsa de eleganţă, ori de civilitate supără, cât faptul că există o pornire lăuntrică de a jigni. Cine scrie pe un blog cu nume şi chip e ca un trecător pe o stradă luminată în care se aruncă cu pietre din curţi întunecate. Din umbra unor pseudonime. Chiar scriam recent, pe blog, că ne trage înapoi, între altele, o combinaţie de nepotism şi favoritisme. Poate că unii din cei care comentează sunt oameni care chiar au ceva în cap, dar probabil că sunt atât de înrăiţi de astfel de baraje de societate, că nu mai reuşesc să-şi stăpânească nervii şi furia.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.