Această realitate simplă ascunde una dintre diferenţele fundamentale dintre economia socialistă şi cea capitalistă. În primul caz, se proclama că important este să produci cu orice preţ, de aici raportările privind producţia de nu ştiu câte tone de oţel sau ciment pe cap de locuitor, iar în capitalism se spune că important este să vinzi, şi de aceea firmele se ierarhizează, în primul rând, după cifra lor de afaceri. Diferenţa de paradigmă este poate cel mai bine reflectată de comparaţia ratei profitabilităţii dintre Apple, firmă orientată pe creativitate şi vânzări, faţă de Foxconn, cea care produce majoritatea bunurilor pe care prima le vinde. Iar ca să nu mergem atât de departe, judecaţi cazul atât de arhicunoscut pe meleagurile noastre referitor la aşa-zisa inechitate(?) dintre preţul insignifiant pe produs pe care îl obţine un producător local de confecţii comparativ cu preţul „nesimţit” pe care retailer-ul, posesorul unui brand renumit, îl obţine la vânzarea aceluiaşi produs în magazinul de firmă.

Sigur, după ce ai crescut de mic încovoiat sub povara tonelor de oţel purtată pe umeri, cu greu poţi accepta, dacă vei putea vreodată, că într-o economie de piaţă dacă nu îţi place cât câştigi, nu ai decât să inovezi, să fii creativ în a descoperi noi nevoi ale clientului şi să vinzi scump. Sunt, totuşi, mulţi români care au înţeles şi au avut şi capacitatea să aplice aceste principii, încât competitorii lor de aiurea le-au luat frica, fie că vorbim de un lanţ românesc de bricolaj, de un producător de soluţii antivirus sau de un fabricant de magiun.

Am făcut această introducere pentru a demonstra că aşa-zisa argumentaţie a şefului PSD, Liviu Dragnea, privind diferenţa dintre rata impozitului pe profit raportat la cifra de afaceri aparţinând firmelor româneşti vs. a celor străine, dovedeşte fie neînţelegerea fenomenului economic, fie este făcută premeditat în sensul exacerbării şovinismului în rândul electoratului cu slabe cunoştinţe economice, cultivat prin credinţa că străinii ne fură şi ne vor sclavi.

Nu am nici pretenţia de generalizare, pentru că sunt într-adevăr multe excepţii, şi cu atât mai puţin să laud companiile străine multi-naţionale, dar să nu înţelegi că majoritatea celor prezente la noi fac manufactură, adică fabrică produse finite sau componente, pe care apoi le vând preponderent, atenţie, pe alte pieţe prin diviziile lor de vânzări, este îngrijorător pentru nişte guvernanţi. Nu Dacia-Renault, că tot este dată exemplu, vinde direct cumpărătorului din Germania, Anglia sau Franţa, ci lanţul de distribuţie din ţara respectivă, încât profitul este asigurat de cumpărătorii de acolo, nu de cei din România. Şi spun asta pentru că se vorbeşte obsesiv despre repatrierea profitului în termenii faptului că acesta ar aparţine locului de producţie al bunului, şi nu cum este de fapt normal, locului unde acesta se vinde.

Ca regulă generală, profitul se face preponderent la vânzarea către clientul final, ori spre deosebire de companiile străine prezente în România, firmele româneşti au întreg lanţul producţie - vânzare către utilizatorul final în aceeaşi piaţă şi implicit, profitul va fi mai ridicat. Însă, a purta discuţia exclusiv în jurul ratei profitului eludează esenţialul, anume faptul că în spatele unei mari companii se află şi salariile angajaţilor români, impozitele şi contribuţiile plătite pentru acestea, impozitele şi taxele locale semnificative sau dezvoltarea pe orizontală care dă de lucru multor firme româneşti, mici sau mari.

Optimizarea fiscală făcută în cadrul legilor şi reglementărilor nu are nimic condamnabil atâta vreme cât nu depăşeşte acest cadru. De aceea, soluţia de echilibru nu este penalizarea la grămadă şi nediferenţiată prin schimbarea regulilor în timpul jocului, ci o legislaţie simplă, predictibilă şi prietenoasă cu mediul de afaceri însoţită de întărirea statului printr-o administraţie eficientă, exercitată prin organe de control competente şi capabile să sancţioneze drastic şi nediscriminatoriu ieşirea din litera şi spiritul legii a celor care o fac.

A diaboliza la grămadă firmele în ochii publicului sau a căuta modalităţi nediferenţiate de penalizare, nu reprezintă decât un amestec nociv compus din incompetenţă, populism deşănţat şi necunoaştere a principiilor economiei de piaţă. Această atitudine riscă să ne conducă inconştient către un model economic autarhic, de inspiraţie ceauşistă, falimentar. Sau conştient?