Firmele bune, care câştigă bani, au însumat în 2014 un profit net de 62,9 miliarde lei. Nu e prea mult, pentru o ţară europeană cu 19,9 milioane de locuitori. Au câştigat totuşi, au adus bani în plus. Numai că firmele care cheltuiesc mai mult decât câştigă, irosind forţă de muncă şi capital, au pierdut 42 de miliarde de lei.

Drum greu către un raport optim între câştiguri şi pierderi

În contextul dat, fără mecanisme de piaţă specifice unor acţiuni în forţă, care să blocheze motoarele neperformante din economia noastră şi, în acelaşi timp, să mobilizeze resursele ce ar putea asigura buna funcţionare a motoarelor performante, nu se va ajunge la un mult râvnit raport optim între câştiguri şi pierderi. Şi fără formarea unei mase critice de schimbare, care să pună capăt acestui climat viciat în atât de multe companii. Acum, în Uniunea Europeană, suntem singura ţară în care se adună un stoc de pierderi atât de mare.

Desigur, un antidot al acestui viciu (aglomerarea pierderilor) este greu de imaginat dacă vor fi ignorate nivelurile macroeconomice. Şi, mai cu seamă, fără o combinaţie optimă de politici monetare, fiscale, salariale şi de restructurare, obligatorie pentru potrivirea ceasurilor la ora intrării într-o nouă fază de avânt al unui nou ciclu economic. În acelaşi timp, în împrejurările în care, pe întreaga planetă, bătălia pentru competitivitate se ascute, condiţia determinantă este ca până şi o companie cu câţiva lucrători să-şi organizeze afacerea ca şi cum ar fi o companie multinaţională. N-ar fi, deci, de ajuns ţinerea sub control a balanţelor macroeconomice. Va fi nevoie şi de intrarea într-un ritm rapid a reformelor structurale la nivelul companiilor. Pentru că numai aşa se va putea ajunge la detensionări ale sistemului economic în ansamblul său.

Dacă vrem creştere economică sănătoasă, care să alimenteze cu bani, la un alt nivel, atât bugetul statului, cât şi bugetele gospodăriilor populaţiei, nu există altă soluţie decât înfrăţirea cu performanţa managerială, cu rigoarea financiară şi cu restructurarea efectivă. Şi cu un efort susţinut şi eficient de regenerare a muncii.

Cerinţe vitale

Nu vom avea însă, în România, o bunăstare reală până când nu vom dezvolta o economie sănătoasă şi puternică, posibilă numai într-un sistem de pieţe libere – de mărfuri, de servicii, de bani. De aici se desprind mai multe cerinţe vitale pentru a ajunge la o economie de piaţă dominată de companii care să înveţe să facă bani, într-o vreme în care, în România, sunt încă multe companii care pierd bani, ceea ce înseamnă că altele, rentabile, împreună cu populaţia, le achită nota de plată.

În faţa acestei realităţi, societatea românească are de rezolvat, repede, câteva probleme ce o ţin acum în loc: să introducă reguli riguroase la intrarea în piaţă şi să reducă radical obstacolele la ieşirea din piaţă, să îmbunătăţească mediul de afaceri şi să asigure norme care să-i scutească pe creditori de umilinţe când vor să-şi valorifice creanţele.

Dacă întreaga noastră societate nu va înţelege că subiectul este fierbinte şi că, în procesul de restructurare, avem nevoie de un alt ritm şi de mult mai multă consistenţă, nu vor fi recuperate nici timpul irosit, nici pierderile adunate.  Socotim, aşadar, având în vedere toate aceste considerente, că preocuparea de prim ordin subliniată apăsat atât în litera, cât şi în spiritul Legii nr. 85 din iunie 2014, privind insolvenţa şi falimentul, vizează întâi şi întâi o contribuţie însemnată la grăbirea restructurării. Desigur, pe o cale specifică, aceea a dreptului. O cale a cărei importanţă este evidentă, dar fiind numai una dintr-o mulţime de căi a căror activare şi impulsionare ar pune capăt încetinelii intervenite în procesul de restructurare a economiei.

Legea 85/2014 are răbdare; economia nu!

Evident, Legea nr. 85/2014 nu lasă la voia întâmplării procesul restructurării. Şi cum acest proces nu poate să dispună de un timp fără limite, toate fazele restructurării sunt stabilite limite de timp. Numai că legea are răbdare. Economia însă nu.

Debitorul, potrivit legii, poate propune un plan de reorganizare în maximum 30 de zile de la data publicării tabelului definitiv de creanţe; administratorul judiciar are şi el la dispoziţie 30 de zile de la data desemnării lui; creditorii au de asemenea la dispoziţie 30 de zile de la data publicării tabelului definitiv de creanţe. La cererea oricărei părţi interesate, a administratorului judiciar sau judecătorului-sindic, dacă sunt invocate motive temeinice, se poate prelungi cu încă 30 de zile termenele de depunere a planului de restructurare într-un program de 3 ani, calculaţi de la data confirmării planului. În mod excepţional însă, dacă intervine modificarea planului de reorganizare sau se impune prelungirea lui motivată, durata maximă a restructurării va fi de 4 ani. Nu e prea mult?

E drept, Legea nr. 85/2014 are şi scopul vitalizării procesului de restructurare. Desigur, nu ne aşteptam ca o lege adoptată în vara lui 2014 să fi produs deja efectele dorite. Important este că există deja legea. Acum ar urma să fie pregătită aplicarea ei cu maximă eficienţă. Pentru ca tendinţele ei să nu rămână în prevederile codului, ci să ajungă în comportamentul tuturor participanţilor la joc: debitori, creditori, administratori, judecători, lichidatori. Aici e însă problema.

În concepţia legii, planurile de restructurare ar fi fost firesc să înceapă, în toate cazurile, cu tabloul complet al nevoilor de bani pentru acoperirea datoriilor scadente, dar şi cu detalierea căilor de atragere a acestor bani pentru a face posibilă continuarea activităţii. Şi să se încheie cu proiecţia eficientă a modalităţilor prin care compania insolventă va face bani pentru toate aceste nevoi. În realitate însă, cele mai multe planuri încep cu promisiuni şi se încheie cu reporturi… dar nu în coloana următoare, ci într-un timp următor nedefinit. Iar aşa cum sunt planurile e şi restructurarea.

Se impun, aici, două preziceri. Prima: aveam convingerea, anul trecut, că legea nr. 85/2014 va schimba această realitate. A doua: nu dorim să se înţeleagă că  adunăm în contul dreptului toate vinovăţiile pentru întârzierea restructurării.  Ne-am referit doar la una dintre verigile slabe dintr-un mai lung lanţ al slăbiciunilor, care frânează cursivitatea procesului. O verigă a cărei fortificare cere timp şi eforturi susţinute. Dreptului îi revine însă o responsabilitate uriaşă în contextul în care zeci de mii de companii au deasupra capului sabia falimentului.

Noua lege conferă falimentului un dublu rol. Mai întâi, să faciliteze ieşirea din piaţă – în 3 ani şi, în cazuri excepţionale, 4 ani – a companiilor ce nu mai sunt viabile şi care ameninţă să contamineze mediul economic. Apoi, să pună punct risipei de resurse, scoţându-i din piaţă pe antreprenorii ajunşi la capătul puterilor şi, totodată, protejându-i pe creditorii lor. Ambele roluri sunt menite să asigure ordonarea modului în care o companie iese din piaţă prin procedura falimentului. Dar cine garantează că, după 3 sau 4 ani, procesul de restructurare chiar va revitaliza compania în insolvenţă?