„Steaua” ce se întoarce din drumul său
0
În luna martie a anului 2014 s-au împlinit 70 de ani de la prima reprezentare a piesei Steaua fără nume. Pe afişul premierei de atunci numele lui Mihail Sebastian nu figura, scrierea având drept autor pe un anume Victor Mincu.
Se cunosc motivele, se cunoaşte, în bună parte, şi dandanaua care a urmat. Adică lupta lui Sebastian pentru a-şi afirma şi dobândi paternitatea asupra textului. O realitate despre care puteau să depună mărturie câţiva apropiaţi ai scriitorului, de la criticul Nicolae Carandino la actorii Nora Piacentini şi Mircea Şeptilici, ultimii doi nu doar prieteni, ci şi vecini ai acestuia. Locuiau tustrei pe strada Antim. Nu voi reveni acum asupra întregii poveşti. Mă voi mulţumi doar să îmi reiterez opinia, exprimată cândva, acum aproape 15 ani, într-un caiet-program al unei premiere orădene, că mi se pare imposibil ca Eugen Cristescu, dacă tot era el „asul serviciilor secrete româneşti” să nu fi cunoscut dedesubturile „afacerii”.
La 70 de ani de la premiera absolută, în 2014, piesa figura deja pe afişul a două teatre bucureştene. Unul independent- Teatrul Elisabeta- celălalt, de proiecte- Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti. La începutul lui 2015, Steaua fără nume a revenit acasă, adică în clădirea în care a avut parte de prima punere în scenă. Cea în care funcţionează acum Teatrul de Comedie, cea în care era odată celebra „Alhambră”. Să avem oare, adică să aibă bucureştenii cumva parte de prea multe Stele pe cap de locuitor şi pe metru pătrat? N-aş zice, bazându-mă de afluxul de public de care se bucură toate cele trei montări.
Pentru cea de la Teatrul de Comedie, regizorul Vlad Massaci a optat în favoarea unei uşoare modernizări şi la câteva adaptări şi amputări de replici. Acţiunea se petrece într-un orăşel de azi, la fel de uitat de lume precum era în vremea lui Sebastian, cu o gară imensă, urâtă, neprimitoare, uzată, cu mobilier din alte vremuri. Aşa cum sunt multe, nenumărate, în România din secolul al XXI lea. Şeful gării (Marius Drogeanu) se slujeşte însă pentru comunicare de un telefon mobil. Omul se teme teribil de gelozia nevestei care continuă să gătească o excelentă raţă pe varză. Gelozia aceea nu pare a fi tocmai neîndreptăţită de vreme ce Ichim e o duduie nostimă (Ruxandra Grecu), chiar dacă e costumată cam tot la fel precum era pe vremuri, tot la Teatrul de Comedie, Stela Popescu în Preşul de Ion Băieşu. Sunt însă indicii că uneori, cei doi „compătimesc împreună”. Modernizarea îi joacă unele feste regizorului, nu merge în adâncul textului, aşa că, deşi prin gara cu pricina trece acum tot ca vântul şi ca gândul un Intercity şi nu un automotor, elevele liceului din localitate frecventează pe mai departe, ca în interbelic, cursul superior şi cursul inferior, au parte de interdicţii draconice impuse de o domnişoară Cucu mai răutăcioasă ca niciodată (Andreea Samson), a cărei vestimentaţie e preponderent în portocaliu, interdicţii azi de neimaginat, şi studiază Cosmografia, o disciplină ce nu cred să mai figureze în nici o curriculă a năpăstuitului învăţământ românesc de azi.
Dar, la urma urmei, nu aceste mici detalii şi scăpări contează. Important e că Steaua fără nume, în spectacolul Teatrului de Comedie, e pe mai departe o piesă frumoasă, caldă, profund omenească. Asta deşi Vlad Massaci a dorit să îi amplifice rezonanţele comice. O face în diverse feluri şi cu numeroase mijloace. Iată, bunăoară, Ţăranul (George Grigore) şi domnul Pascu (Orodel Olaru) sunt persoane de dimensiuni apreciabile, binişor peste 2 metri, în contrapondere cu statura Conductorului (Florian Bala). Domnişoara Cucu are mereu la îndemână un carneţel, aşa cum au agenţii de la Poliţia rutieră, nu dă amenzi, înmânează doar avertismente scrise. De ea se teme, mai abitir decât în alte montări, toată lumea. De la Şeful Gării la Miroiu şi Udrea. Profesorul Marin Miroiu, interpretat atent, măsurat, nuanţat, cu un amestec bine dozat de avânt şi timiditate, amintind de Einstein, de Dan Tudor are pe mai departe un bun prieten în Udrea. Acesta, veşnic şifonat, e jucat bine de Şerban Georgevici, cu un vârf de sarcină în secvenţele interpretării visatei Simfonii. Mona, creionată de Mirela Zeţa, e cvasi-dură şi cvasi-inflexibilă în prima parte, mult mai elaborată, mai policromă, mai puţin rigidă, mai aproape de ceea ce trebuie să fie personajul în a doua lui parte. Eleva Zamfirescu are parte de o interpretă ce se află, cred, la ora debutului- e vorba despre Cristina Juncu- şi care este foarte bună îndeosebi atunci când se află faţă în faţă cu Necunoscuta. În fine, foarte bun, de-a dreptul excelent e Mihai Călin, interpretul lui Grig. Un Grig plin de sine, cool, cum îl califică Eleonora Zamfirescu, cinic, dispreţuitor, batjocoritor cât încape, ba chiar mai mult de atât. Scena dintre el, Miroiu şi Mona e de un comic absolut. E fără cusur. E punctul maxim al spectacolului de la Teatrul de Comedie.
Cum spuneam, decorul, creat de Andu Dumitrescu, e bazat pe o sală de aşteptare imensă şi murdară. Fiind masiv, el nu permite rapida-i înlocuire, aşa încât micuţa cameră a lui Miroiu e mai curând schiţată decât definită cam în acelaşi spaţiu. Mă tem că ar fi fost nevoie de ceva mai mult.
Teatrul de Comedie din Bucureşti- STEAUA FĂRĂ NUME de Mihail Sebastian;
Regia: Vlad Massaci;
Scenografia: Andu Dumitrescu;
Cu: Dan Tudor, Mirela Zeţa, Mihai Călin, Marius Drogeanu, Şerban Georgevici, Andreea Samson, Cristina Juncu, George Grigore, Ruxandra Grecu, Orodel Olaru, Florian Bala;
Data reprezentaţiei: 30 ianuarie 2015
Se încarcă comentariile...
