Sinteza anului teatral 2012. Ceea ce rămâne (4)

Aşa după cum spuneam în partea anterioară a acestei sinteze, anul teatral 2012 a fost substanţial marcat de prezenţa marilor regizori din generaţia 80. De la Victor Ioan Frunză la Tompa Gábor (acesta cu o prezenţă ceva mai discretă, cea mai semnificativă creaţie a lui pe meleagurile româneşti fiind Leonida Gem Session), de la Alexandru Dabija la Mihai Măniuţiu.

Lor li s-a alăturat în ultimele zile ale lui 2012 Dragoş Galgoţiu cu Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită de Bertolt Brecht, producţie a Teatrului “Odeon”, spectacol a cărui premieră oficială are loc în acest an şi asupra căruia promit să revin curând.

Mihai Măniuţiu

Scriam într-o carte de eseuri prilejuite de spectacolele regizate de Mihai Măniuţiu din 1990 încoace (cf. Mihai Măniuţiu - Ipostaze esenţiale, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2008) că acesta “şi-a clădit prin ani un concept teatral propriu, bazat pe un solid eşafodaj filosofic, estetic şi moral. El se manifestă prin spectacole ce au ca scop răscolirea conştiinţei spectatorului, fiindcă, indiferent dacă montările purtând această semnătură se slujesc de ceea ce se cheamă texte canonice de literatură dramatică ori de adaptări, ele vorbesc despre confruntarea individului cu destinul propriu, dar şi cu istoria, despre coliziunea cu misterele transcendenţei. Mihai Măniuţiu e mereu deschis înnoirilor stilistice, dar întotdeauna fidel crezului său artistic, în evidenţierea căruia contează pe trăirea dusă la paroxism, pe subtil valorificata plastică a corpului actorului, pe înfăptuirea unor copleşitoare ceremonialuri teatrale”.

Ceea ce a înfăptuit regizorul în anul teatral încheiat confirmă, cred, cele scrise de mine în urmă cu patru ani. Activitatea de profesor invitat la o Universitate de teatru din SUA a făcut ca Mihai Măniuţiu să nu realizeze decât trei spectacole anul trecut, toate de mâna întâi, iar condiţia de manager general al Teatrului Naţional “Lucian Blaga” din Cluj îl împiedică pe regizor, din pricina unor constrângeri legislative, să monteze pe scena instituţiei pe care o slujeşte constant încă din 1978, când a devenit regizor cu diplomă.

Asemenea colegilor săi de generaţie, Măniuţiu nu refuză invitaţiile de a înscena în teatre cu o expunere ceva mai redusă, unele dintre ele aflate în primii ani de existenţă, altele în plin proces de redefinire a profilului artistic. A făcut-o odinioară la Teatrul “Tony Bulandra” din Târgovişte, iar în 2011 a montat la Teatrul “I.D. Sârbu” din Petroşani (Antigona). Primul său spectacol din cursul anului trecut a fost realizat la Teatrul de Artă din Deva care, prin Deliruri, după poeziile din Cartea Alcool de Ion Mureşan, şi-a mai adăugat un blazon de nobleţe venit după ce tot acolo Horaţiu Mihaiu montase Inventatorul iubirii după Gherasim Luca.

În Deliruri, Măniuţiu revine asupra poeziei lui Ion Mureşan (un mai vechi spectacol al său, Banchetul sau drumul spre Momfa, pus în scenă la Naţionalul clujean se slujea atât de versurile lui Mureşan cât şi de cele ale lui Ioan Es. Pop) şi valorifică detaliul sesizat de un critic literar (Mihai Iovănel) într-un comentariu asupra volumului de poeme inspirator, şi anume că “în Cartea Alcool, fără a fi mai puţin poet, Mureşan e un poet-scenarist care introduce cheia în uşa fabulei”.

Mihai Măniuţiu a reordonat poeziile din Cartea Alcool, a recombinat termenii ecuaţiei reprezentaţi în miezurile acesteia, a procedat la o recitire (simbolul cărţii apare în mod explicit pe scenă) a scheciurilor, portretelor şi dialogurilor, a deconstruit şi reconstruit volumul de poeme respectiv prin ochii, mintea, mişcările, simţurile, intuiţiile unui personaj înzestrat cu multiple funcţiuni artistice şi de semnificare, personaj interpretat de dansatoarea şi coregrafa Vava Ştefănescu. Unor realităţi umane ample surprinse de versuri, directorul de scenă le-a adăugat un spaţiu sonor esenţial şi complementar deopotrivă, alcătuit din cântecele compuse pe versurile lui Ion Mureşan (23 la număr) de minunata artistă care e Ada Milea şi interpretate de ea, dar şi de Bobo Burlăcianu şi de Cristian Rigman, celor trei alăturându-li-se, din când în când, vocea Vavei Ştefănescu. Poemele dobândesc corporalitate şi spaţialitate, iar ridicarea pe verticală prilejuită de spectacol are meritul de a nu le fi risipit mirajul, cuantumul de enigmatic,umorul trist, înţelepciunea conţinută.

În generosul spaţiu teatral oferit de mereu generatoarea de surprize plăcute care e Sala 2 a Teatrului Naţional “Mihai Eminescu” din Timişoara, Mihai Măniuţiu a durat un monumental spectacol cu Viaţa e vis, după piesa lui Cálderon de la Barca. A făcut-o la o distanţă de 28 de ani după ce a montat acelaşi text la Naţionalul clujean, Măniuţiu semnând atunci prima înscenare românească a dificilei scrieri baroce. Regizorul deţine, după cum bine se ştie, un minuţios plan de revizitare a textelor înscenate odinioară, plan conjugat cu acela de reformulare scenică a marilor tragedii din literatura dramatică universală. Măniuţiu şi-a întocmit singur propriul scenariu de spectacol, acesta e croit inteligent şi eficient, luminând - atât cât se cuvine şi atât cât o cere amestecul de realitate şi vis în care Cálderon îşi scaldă ideile –nenumăratele labirinturi ale piesei, clarificându-i fără brutalităţi ambiguităţile şi fără a-i afecta în vreun fel combinatorica savantă.

Din punct de vedere actoricesc, montarea timişoreană atrage atenţia, cum era firesc, asupra deţinătorului rolului principal, Marian Râlea, care joacă aproape fără cusur, adaugă detaliu după detaliu, moment după moment, pentru a făuri un tot închegat, de nimic fisurat, menit să-l individualizeze pe Segismundo, alter-ego-ul mitologicului Janus. Mai merită menţiuni speciale Claudia Ieremia, Călin Stanciu jr., Ion Rizea.

Casa Bernardei Alba de la Teatrul Clasic “Ioan Slavici” din Arad se doreşte un performance de teatru-dans (coregrafia: Vava Ştefănescu). Măniuţiu a renunţat aici la multe, la foarte multe replici din textul lui Federico Garcia Lorca. A renunţat în sensul că ele nu sunt rostite explicit pe scenă, păstrându-le în conţinutul ideologic al spectacolului. Regizorul nu a dorit nicidecum să facă ceea ce se cheamă un spectacol de serviciu, din categoria acelora prea adesea prilejuite de piesă ( frecvent aceasta e introdusă în repertoriu spre a se da de lucru actriţelor). Casa Bernardei Alba a fost o opţiune culturală determinată de forţa de sinteză a scrierii lui Lorca. Mihai Măniuţiu a citit piesa ca pe un text ce rezumă o întreagă istorie a literaturii dramatice, precum şi a formelor de expresie a acestei literaturi în spectacol, cun un punct de plecare aflat undeva în tragedia antică (fetele Bernardei anunţă dar şi celebrează vestea morţii tatălui cu instrumentele specifice corului antic) şi cu un punct terminus situat, probabil, în Cameristele lui Genet (aceleaşi fete o joacă, o imită pe Bernarda cam la fel cum făceau Claire şi Solange). Bernarda însăşi e, în foarte buna interpretare a lui Zoltan Lovas – atenţie, nu, nu e vorba despre un travesti pur şi simplu!- un personaj de sinteză, ale cărei prime apariţii te duc cu gândul la teatrul tradiţional japonez şi se încheie cu modalităţile specifice de manifestare a teatrului fizic, un gen încercat de regizor atunci când a montat la M Studio din Sfântu Gheorghe Othello.

Aşa că prieteni din Deva, Timişoara sau Arad, aveţi ce vedea la Teatrele din oraşele voastre.

Şi încă un detaliu. De câţiva ani încoace, Mihai Măniuţiu lucrează constant cu tânărul scenograf Adrian Damian. Astăzi el este un artist format, o certitudine artistică, a cărui valoare a fost confirmată nu doar de ceea ce a făcut împreună cu regizorul care l-a lansat, ci şi împreună cu alţi regizori, cel mai bun exemplu fiind Adam şi Eva de la Timişoara, în regia lui Alexander Hausvater, spectacol despre care am scris într-o cronică ce va apărea în nr. 1-2/2013 al revistei Teatrul azi, dar asupra cărui promit să revin şi în cursul acestei încercări de recapitulare şi relevare a dominantelor unui an teatral.