Sinteza anului teatral 2012. Ceea ce rămâne (1)

Înainte ca Noul An să se învechească prea tare, încerc o privire asupra a ceea ce ne-a oferit mai bun şi mai important, în domeniul teatrului, cel de care tocmai ne-am despărţit.

Pentru a nu fi acuzat că întocmesc clasamente, că mă antepronunţ, acum când – spre enervarea unora- sunt iarăşi în situaţia de a participa la realizarea unor ierarhii, aş vrea ca rândurile ce urmează să fie privite doar ca un fel de recomandări adresate prietenilor mei din feluritele oraşe ale ţării ce ar dori să meargă într-o seară la teatru şi mă întreabă dacă merită să cheltuiască timp şi bani pentru a vedea un anume spectacol sau e mai bine să facă cu totul altceva. Voi aminti, aşadar, o seamă de titluri şi teatre în care cred, voi înşira o seamă de spectacole pe care le-aş revedea oricând cu plăcere. Cu câteva sumare argumente.

Anul Caragiale

Americanii au o vorbă înţeleaptă care spune că “nimic nu e gata până nu e gata”. Mă mai conving o dată de adevărul ei acum, când încerc să recapitulez ceea ce s-a întâmplat pe scenele româneşti cu scrierile lui Caragiale în anul Caragiale. În prima parte a lui 2012 puteau fi înregistrate puţine spectacole semnificative inspirate din opera marelui scriitor. Contau mai degrabă prefeţele la anul aniversar, prefeţe scrise cu un an mai devreme (mă gândesc îndeosebi la O scrisoare pierdută de la Teatrul de Comedie în regia lui Alexandru Dabija, la versiunea scenică uşor bizară propusă pentru aceeaşi piesă de Ada Lupu la Teatrul Naţional “Mihai Eminescu” din Timişoara sau la Noaptea furtunoasă de la Craiova, montată la Naţional de expertul în literatura dramatică a marelui scriitor care e Mircea Cornişteanu, dar şi la D-ale carnavalului al Teatrului Naţional “Radu Stanca” din Sibiu şi al lui Silviu Purcărete). Şi mai puteau fi luate în consideraţie speranţele, mai exact capitolele ce urmau să fie scrise, pe care ni le anunţau feluritele instituţii de spectacol profesioniste.

 În schimb, ceea ce văzusem până la încheierea stagiunii 2011-2012 – mă refer la montările Caragiale înfăptuite în cursul anului Caragiale- mi se părea puţin încurajator. Un singur spectacol cu adevărat notabil, cel cu Năpasta de la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti, scris în cheie expresionistă, în alb şi negru, de regizorul Cristi Juncu era demn de reţinut. În rest, încercări mai degrabă neizbutite, aşa cum au fost Noaptea furtunoasă de la Teatrul “Nottara” în regia tânărului Alexandru Mâzgăreanu, în fapt o încăpăţânată sacrificare a esenţei comediei caragialiene de dragul altfelismului cu orice preţ, sau greoiul şi lipsitul de orice idee validă D-ale carnavalului, montat de Sorin Militaru la Teatrul “I. D. Sârbu” din Petroşani. Scrisoarea pierdută înscenată obez şi deformat de Cristian Ioan la Teatrul “Regina Maria” din Oradea, care mai degrabă ar trebui clasată în categoria prefeţelor fiindcă a avut premiera la 1 decembrie 2011, aproape că nu s-a mai jucat în primele luni ale lui 2012, eşecul fiind parafat şi acceptat de însăşi conducerea instituţiei la presiunea publicului care nu a acceptat mahalagizarea agresivă a capodoperei lui Ion Luca.

În faţa acestei stări de fapt, scriam pentru revista ieşeană Cronica veche un articol intitulat Infernul actelor formale (a apărut în nr.9/2012) în care observam sărăcia recoltei ca şi inexistenţa unui proiect teatral coerent la nivelul instituţiilor de spectacole din România în vederea unei celebrări măcar cuviincioase dacă nu altfel a anului Caragiale.

Însă, aşa după cum spuneam, nimic nu e gata până nu e gata. Partea a doua a anului 2012, respectiv prima parte a stagiunii 2012/2012, avea să marcheze o reconfigurare drastică şi pozitivă a situaţiei, contribuţia cea mai semnificativă, fondată pe ceea ce avea să se dovedească a fi un program coerent, venind din partea Teatrului Naţional din Bucureşti, nenea Iancu dovedindu-se generos cu instituţia atât de capricioasă în recunoaşterea lui ca patron spiritual. Naţionalul bucureştean va fi, aşadar, liderul sărbătoririi în haine regale a lui Ion Luca Caragiale, la ora actuală el putându-se mândri cu patru spectacole foarte izbutite pe care le recomand oricui, şi prietenilor, şi duşmanilor, spre vizionare.  Prietenilor, pentru a ne întări amiciţia, duşmanilor, cu speranţa că măcar aşa vom mai atenua tensiunile dintre noi.

Gigi Căciuleanu a montat la Sala Mare D-ale noastre, spectacol de teatru-coregrafic, cum îi place maestrului să spună, o inspirată, vie şi antrenantă recapitulare subiectivă a ceea ce i s-a părut regizorului a fi lui mai semnificativ din scrierile lui Caragiale. Gigi Căciuleanu nu şi-a edificat spectacolul ca o succesiune de dansuri tematice inspirate din piesele, din nuvelele tragice ori din Momentele şi schiţele caragialiene. Dimpotrivă. D-ale noastre e un continuum teatral-coregrafic, un melanj stilistic care e stilul spectacolului însuşi, melanj la urma urmei definitoriu pentru noi, românii, pentru lipsa noastră de stil şi pentru tot ceea ce ţine de sertăraşele acesteia. Nu cred că întind prea mult coarda dacă spun că, trecând în revistă în acest mod sumarizat, dar extrem de percutant, ceea ce poate fi socotită drept esenţa operei lui Caragiale, Gigi Căciuleanu ne-a reamintit că marele scriitor român a formulat încă din secolul al XIX lea un răspuns la întrebarea de ce este România altfel, întrebare care a revenit în actualitate chiar în anul Caragiale, odată cu lansarea pe piaţă de către editura Humanitas a bestsellerului omonim al profesorului Lucian Boia.

La Sala Mică, proaspăt inaugurată, Naţionalul bucureştean şi regizorul Alexandru Dabija ne-au pregătit o bijuterie teatrală bazată pe rescrierea în limbaj scenic a nuvelei Două loturi. Regizorul nu tratează scrierea în cheia comicului absolut. Dabija porneşte de la observaţia că Două loturi începe ca o comedie, o comedie tipic românească, cu tot felul de slujbaşi de condiţie medie care, asemenea dramaturgului însuşi, petrec ore nesfârşite la berărie (Caragiale nu făcea nici un fel de secret din asta, ba chiar îi plăcea să se laude cu performanţele sale bahice - a se vedea în acest sens Scrisorile  sale, reeditate selectiv de Dan C. Mihăilescu la Humanitas, ca şi admirabila carte a I.L.Caragiale şi caligrafia plăcerii. Despre eul din scrisori datorată eseistul omonim şi apărută la aceeaşi editură), şi se sfârşeşte în cheie tragică. Spectacolul are extraordinarul merit de a fi surprins infinitele energii ale textului caragialean şi de a fi identificat felul în care se concentrează în el jocurile cu mai multe strategiii sesizate cu ani în urmă de profesorul Florin Manolescu într-o carte de referinţă pentru caragialeologie.

Două loturi interesează şi cucereşte prin prospeţimea jocului actoricesc. Atrage atenţia asupra unui actor mai puţin cunoscut- mă gândesc la Gavril Pătru- redutabil interpret al lui Lefter Popescu (un Lefter Popescu ce nu are nimic în comun cu cel desenat de Grigore Vasiliu Birlic în filmul lui Jean Georgescu), dar şi asupra mult mai cunoscuţilor Ana Ciontea şi Marius Manole, acesta din urmă creatorul unei compoziţii aurite în rolul Povestitorului. Două loturi pare a aduce cu sine şi o schimbare de stil a scenografului Helmut Stürmer, el popunând un decor concentrat, strâns, valorat de posibilităţile oferite de turnanta cu care e dotată Sala Mică a Naţionalului.

La aceeaşi sală, prietenul meu bucureştean poate avea bucuria de a se reîntâlni cu piesa perfectă, cum o numea undeva Mihai Măniuţiu, care e Conu Leonida faţă cu reacţiunea. A fost montată de Silviu Purcărete, invitat pentru prima oară să lucreze la Naţional, aflat la a treia întâlnire din cariera sa cu literatura dramatică a lui Ion Luca Caragiale, după Scrisoarea pierdută din anii 80 de la Teatrul Mic şi după mult mai recentul D-ale carnavalului, amintit mai sus. Spectacolul e unul în care tiraniei textului, invocată adesea de cercetătorii literari ai operei marelui clasic român (de la Maria Vodă- Căpuşan la Ioana Pârvulescu) i se opune plăcerea textului. Prilejuieşte un superb recital marilor, imenşilor actori care sunt Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc şi care, în cadrilul lor scenic, în acel viceversa care e şi el parte a sării şi piperului reprezentaţiei, nu doar că îşi mai certifică şi îşi  sărbătoresc o dată inegalabilul lor talent, ci, mai important, celebrează nenumăratele posibilităţi expresive ale replicilor ieşite din condeiul dramaturgului.

Nu ştiu dacă mi l-aş fi imaginat vreodată pe Radu Afrim montând Năpasta. Cred că nici el nu ar fi crezut asta în urmă cu, hai să zicem, cinci ani. În vară, când l-am întrebat care îi mai sunt proiectele, regizorul a rostit respectivul titlu uşor amuzat. Numai că atunci când se apucă de lucru, Afrim ia totul în serios. Trăznăile sale scenice, oricât de neconformiste, sunt atent cumpănite. Nu cred că e bine să spun că Năpasta, spectacol cu care Teatrul Naţional din Bucureşti a inaugurat o a doua nouă sală, Sala Multimedia, e cel mai bun spectacol de până acum din cariera regizorului. S-ar putea să greşesc. Dar că e o montare născută sub semnul excelenţei se poate spune fără teamă. Spectacolul e riguros, e tensionat, e permanent ţinut în mână, e jucat admirabil- Mihai Călin, Crina Semciuc, Emilian Oprea, Marius Manole merită toate laudele de pe lume asta- are un comentariu muzical impecabil datorat Luizei Zan şi lui Valentin Luca, un decor asemenea, iscălit de Vanda –Maria Sturdza, costume în alb şi negru, dar şi colorate, într-o alăturare în relaţie logică cu statutul de designer vestimentar cu care e înzestrată acum Anca. Nimic nu e gratuit în acest spectacol, nu poţi detecta în el nici cea mai mică urmă de răsfăţ regizoral, tragedia, sau, mă rog, drama imaginată de Caragiale rămân intactă.

Unui prieten clujean îndragostit de dramaturgia lui Ion Luca Caragiale i-aş recomanda să nu carecumva să rateze Leonida Gem Session de la Teatrul Maghiar de Stat din localitate, în regia lui Tompa Gábor. E un spectacol-semnal de alarmă în care piesa Conu Leonida faţă cu reacţiunea funcţionează mai curând în chip de pretext textualo-teatral pentru dezvoltarea unei opere bufe pe tema delaţiunii, pe tema exercitării voluptoase a cântatului, tema excelent potenţată şi de muzica lui Vasile Şirli. Spectacolul dispune de o structură tripartită, componentele ei poate că nu sunt suficient îmbinate, dar rosturile cu care e înzestrată în mod explicit montarea sunt eficient demonstrate.

În fine, pe un amic din Bănie l-aş sfătui să vadă Scrisoarea pierdută montată acolo de regizorul Mircea Cornişteanu. E limpede că rescriind scenic pentru a şasea (?) oară cea mai populară piesă a lui Ion Luca Caragiale, lui Mircea Cornişteanu nu îi e nicidecum necunoscut andrisantul, tot la fel cum e limpede că regizorul îşi asumă în mod deschis actualizările. Montarea reprezintă prilejul unor evoluţii actoriceşti de bună condiţie- Cerasela Iosifescu în Zoe, Ilie Gheorghe în Zaharia Trahanache, Valer Dellakeza în Agamiţă Dandanache, Valentin Mihali în Farfuridi- dar şi ocazia revenirii la statutul de actor adevărat a lui Claudiu Bleonţ, foarte bun în Tipătescu. Îl vedem şi pe Mircea Cornişteanu însuşi în rolul lui Pristanda. Şi numai faptul că a mai putut fi văzut în chip de actor demult, în vremea studenţiei în Lear- ul lui Radu Penciulescu de la Naţionalul bucureştean, îi blochează regizorului calea spre o nominalizare la premiul de debut al UNITER-ului. Că altminteri...