Se aplaudă prea mult şi prea la orice

Am recitit cu puţină vreme în urmă un interviu mai vechi acordat unei publicaţii on line de binecunoscuta actriţă bucureşteană Andreea Bibiri. Lucidă, tăioasă, rece, caracterizată în primul rând printr-o autoevaluare severă specifică adevăratelor talente,

Andreea nu e deloc blândă atunci când e invitată să vorbească despre modul în care percepe ea publicul bucureştean. Pe care îşi asumă riscul de a-l califica drept prost, aducând în sprijinul afirmaţiei sale obiceiul acestuia de a aplauda cam prea generos orice spectacol, indiferent de valoare.

Mai deranjant i se pare actriţei de la “Bulandra” aplaudatul în picioare, socotit drept jignitor. Şi aceasta fiindcă ridicatul de pe scaune în momentele de după finalul spectacolului e pus de Andreea Bibiri pe seama dorinţei spectatorilor de a se dezmorţi după îndelungatul stat pe scaune.

Stilistica spectatorului

Sunt de acord cu Andreea Bibiri că în ultimii ani se aplaudă prea mult şi prea la orice. Sunt şi eu deranjat, asemenea Andreei, de excesivul aplaudat în picioare. Nu cred însă că acesta ar veni ca urmare a unei necesităţi de ordin fizic, ci e, mai curând, consecinţa unei generozităţi prost înţelese. Mulţi spectatori văd în aplaudatul mult şi în poziţie bipedă un gest obligatoriu de politeţe. În fond, îşi spun ei, actorii (pe care publicul obişnuit îi identifică -şi cred că nu fără temei- ca fiind principalii realizatori ai spectacolului şi garanţii reuşitei acestuia- ne-au dăruit o bucurie, aşa că e cum nu se poate mai firesc şi mai civilizat să răspundem efortului acestora prin aplauze îndelungi şi salut în picioare.

Cel mai adesea, spectatorii sunt de bună credinţă, uitând că astfel îşi suspendă voit atribuţiile de judecători ai valorii a ceea ce au văzut. Puţini se gândesc că aplaudând cam la fel şi la un spectacol bun, şi la unul mai puţin izbutit (şi împotriva a ceea ce se crede îndeobşte, actorii, şi mai ales actorii buni, sunt cum nu se poate mai conştienţi de valoarea reală a producţiei în care evoluează) procedează la o nivelare calitativă, încurajând astfel confuzia valorilor.

Teatrul presupune competiţie. Competiţie cu alţii, competiţie cu sine. Nu toţi care îl fac sunt câştigători. Aplaudatul otova induce falsa impresie că ar fi bun orice, că e bun ceea ce nu e bun cu adevărat. Iar actorii lucizi, recrutaţi îndeobşte dintre cei cu adevărat performanţi, nu sunt deloc încântaţi de această falsă evaluare cu caracter pauşal.

Ei ştiu foarte bine că în marile teatre ale Europei, aplaudatul e măsurat, ridicatul în picioare intervine arareori, doar în cazul unor mari victorii şi al unor evenimente reale. În fond, pauşalul acesta, pornit din cele mai bune intenţii, le fură artiştilor tocmai bucuria trăirii reale a victoriei, savurarea Evenimentului cu majusculă, a unicatului care e cu totul altceva decât evenimentul numit spectacol. Pauşalul cu pricina e cel care jigneşte.

Stilistica criticului

Indubitabil, criticul tot spectator e. Îi place să se creadă spectator avizat sau spectator profesionist. Un spectator ce are misiunea sau privilegiul de a se putea pronunţa în scris despre ceea ce a văzut. Un spectator ce emite păreri ce se presupune că sunt reflexul unei pregătiri şi al unei educaţii speciale în domeniu, dar şi al unui set de criterii validate de o anume experienţă. Uneori, criticul se socoteşte o persoană obligată să vadă teatru.

Când însă în această obligaţie criticul vede o muncă oarecare sau, mai grav, o povară, când devine ceea ce Ionuţ Sociu numea într-un comentariu publicat tot pe blogurile adăpostite cu generozitate de cotidianul adevărul.ro “un om cu şublerul”, e mai bine să ia o pauză.

În mai vechea revistă Teatrul, către sfârşitul anilor 80, putea fi citită o rubrică intitulată Toată lumea iubeşte teatrul, susţinută de intelectuali cu alte profesii decât cele specifice domeniului, dar pentru care mersul la teatru era o obişnuinţă şi o plăcere. Invitat să scrie în spaţiul ei.

Mircea Dinescu a făcut un portret în aqua forte al criticului rece, distant, important, conştient de valoarea persoanei lui, care, atunci când intra în sală se simţea privit, urmărit şi care, în consecinţă, juca un rol. Nu ne-a fost deloc greu să identificăm personajul inspirator, la fel cum nu ne-a fost nicidecum dificil să înlăturăm exagerările, licenţele poetice şi poliţele redacţional-colegiale plătite de poet în respectivul articol.

Modelul acesta, care a funcţionat cu un indiscutabil succes, nu mai e de actualitate. Într-un articol intitulat “Întrebări spinoase la început de an” publicat în nr. 360 din săptămâna 6-12 ianuarie 2011 al Dilemei vechi, semnatara lui, Alice Georgescu, sublinia pertinent rolul diferit al criticului în ziua de azi şi modificările de stilistică aduse de reprecizarea funcţiilor acestuia:

”Cred că în clipa de faţă, a fi critic de teatru nu înseamnă să intri, important şi încruntat în sala de spectacole, să priveşti ce se întâmplă pe scenă cu severitate şi cu convingerea că tu ştii mai bine ca oricine cum ar trebui să arate respectiva întâmplare, să pleci acasă mut şi ţanţoş şi să emiţiapoi verdictul definitiv ”.

Alice Georgescu pleda pentru o anume implicare a criticului în viaţa intimă a spectacolului, criticul putând face aceasta împărtăşindu-le celor ce ştiu mai puţine despre fragilitatea şi farmecul artei teatrului ce înseamnă specificul şi frumuseţea acesteia. Fie şi numai pentru motivul că se presupune că criticul iubeşte teatrul şi îi vrea binele.

Ce face însă, cum ar trebui să se comporte el, criticul, atunci când i se întâmplă să vadă un spectacol mai puţin împlinit, despre care ştie că îi va fi imposibil să se pronunţe “de bine”, dar care e aplaudat frenetic şi încă şi în picioare? Să accepte jocul, să admită riturile sociale, să li se conformeze, să-şi imite vecinii şi să facă şi el la fel, spre a evita riscul de a fi socotit altfel?

Sau, din contră, să procedeze cum îi dictează conştiinţa, adică să refuze să jignească artiştii şi prin aceasta să respingă jocul dublu al jubilaţiei mimate din sală (mimată tocmai din grija de a nu părea altfel) compensată de critica revărsată pe ecranul computerului pe care îşi scrie cronica?

Cred că sinceritatea e un semn de afecţiune. Că fiind sincer cu cineva îi arăţi că îl iubeşti şi că îi vrei binele. Iubirea şi exprimarea acesteia presupun uneori şi nişte costuri. Iar criticul trebuie să fie gata să şi le asume şi să le plătească. Printre ele se numără şi acela de a fi privit de cei din jur ca o persoană ciudată. Ca o persoană altfel.