Premiile UNITER şi condiţia criticii de teatru

Zilele trecute am găsit într-un computer mai vechi un text scris pentru revista „Teatrul azi” cândva prin anul 2011 sau 2012. Text ce se intitulează „Colocviul de la spartul târgului”.

Încercam în comentariul cu pricina să surprind esenţa faptelor, realităţilor, îngrijorărilor aduse în discuţie cu ocazia unei dezbateri propuse de preţuita noastră colegă Alice Georgescu pe vremea când ocupa dubla funcţie de preşedintă a Secţiei române a A.I.C.T. şi de director al Festivalului Naţional de Teatru. Atunci, Alice Georgescu a profitat de prezenţa la Bucureşti a unui număr, nu, nu însemnat, ci cât de cât mai semnificativ de critici din ţară şi din străinătate şi ne-a invitat să dezbatem tema Criticul/critica – dispariţie sau transformare?

S-a dat cu respectiva ocazie expresie unor multiple îngrijorări. Care, din perspectiva trecerii timpului, nu s-ar putea deloc spune că ar da semne că sunt pe punctul să se atenueze. Dimpotrivă. Nu doar la noi, ci peste tot în lume scade numărul celor interesaţi de critica de teatru, îndeosebi de critica curentă, numită şi critică de întâmpinare. Lucru aparent de mirare, cel puţin pe plaiurile mioritice, de vreme ce există nu mai puţin de 5 (cinci) secţii de Teatrologie la feluritele Universităţi sau Facultăţi de Teatru. Secţii care se presupune că ar corespunde unor atent precizate şi urmărite standarde de calitate, că au şi profesori, au şi studenţi de vreme ce li se reînnoieşte periodic autorizaţia de funcţionare. Adică sunt reacreditate.

A scăzut însă spaţiul tipografic pe care ziarele şi revistele care mai apar în ediţie print sunt dispuse să îl acorde teatrului, artelor spectacolului în general (teatrul nu vinde şi nu se vinde, se justifică redactorii şefi şi directorii de gazete), aproape nici un jurnal nu mai angajează un critic care să îşi câştige exclusiv pâinea din asta, mai nimeni nu îşi permite luxul de a trimite pe cheltuială proprie un cronicar la celălalt capăt al ţării ca să vadă şi mai apoi să scrie despre o premieră.

Salvarea sau/şi, mă rog, alternativa au venit dinspre internet. Dinspre site-uri, reviste on line, mai puţin dinspre blogurile personale ori reţelele sociale  Numai că e vorba despre o salvare care poate fi la fel de primejdioasă aşa cum este uneori soarele cu dinţi. Căci unor reviste on line serioase, aşa cum sunt la noi revista Yorick sau b-critic ori ediţia on line a revistei scena.ro, blogurilor asumate de o anume publicaţie, aşa cum este cazul celor „binecuvântate” de adevărul.ro, cotidian quality care îşi afirmă şi uneori chiar îşi manifestă dur dreptul de a nu permite oricărui ambuscat să se prezinte drept critic de teatru şi să îndruge verzi şi uscate, li se alătură sau, poate, mai corect este să spun că li se opun o consistentă parte a blogurilor personale.

În colocviul de la a cărui (re)amintire au pornit însemnările mele din această săptămână, Alice Georgescu vorbea despre o democratizare, nu întotdeauna încurajatoare, a criticii de teatru. Despre o confuzie a criteriilor şi despre o dezordine în ceea ce înseamnă ierarhia valorilor. Aşa ceva se întâmplă şi în alte zone, mai peste tot în lume. Numai că peste tot în lume există şi metode şi procedee de reglare, chiar de auto-reglare. Iar autoreglarea este firesc să vină chiar din partea organismului viu care este teatrul.

Dar chiar aşa de puternice să fie cu adevărat, în domeniul comentariului teatral, blogurile, facebookul sau alte reţele sociale?  Un minim discernământ al receptorilor şi frecventatorilor acestora cred că ar ajunge să ne lămurim dacă cel ce îşi dă cu părerea pe blogul personal  ori pe facebook chiar ştie despre ce vorbeşte ori doar se află în treabă. Cineva care, bunăoară, într-o postare pe blog scrie că cutare spectacol a fost destul de bun îşi dovedeşte imediat impostura, adverbul destul îl demască, iar cronicile de pe facebook, twitter şi altele asemenea sunt la fel de de nădejde  precum “prietenii ” din respectivele spaţii virtuale. Când despre spectacolului unui Teatru despre care în ultima vreme nu prea mai ai veşti (nici măcar veşti proaste) se spune pe un blog al nu ştiu cui că ar fi extraordinar atunci sigur că trebuie să dai dovadă de discernământ şi de extrem de multă prudenţă.

Nu cred că democratizarea, falsă, care indiscutabil că s-a amplificat din 2011 sau 2012 încoace chiar se cuvine să ne îngrijoreze. Nici un Teatru serios nu va include în dosarele de presă ale unui anume spectacol însemnări de pe reţele sociale şi nici cronicuţe împănate cu adverbe incerte, de pe blogurile unor iluştri anonimi. Dacă o face se descalifică mai întâi serviciile de PR şi Secretariatul literar, iar, mai apoi, pe cale de consecinţă, instituţia însăşi.

Nu blogurile şi reţele sociale unde mai apar false cronici ar trebui să ne provoace dureri de cap. Altele ne-ar fi motivele de îngrijorare. Ele s-au reafirmat şi în căutarea acului în carul cu fân reprezentat de căutarea a trei critici care să merite să fie nominalizaţi pe bune în competiţia pentru Cel mai bun critic al anului 2018 pe care o propune Gala premiilor UNITER, dar şi în discuţiile de după. Precizez că cei trei nominalizaţi au fost aleşi şi cu grija ca nici unul dintre cei trei nominalizatori, dintre care doi fac parte din redacţii, să poată fi acuzaţi de conflict de interese.

E îngrijorător că avem, că nu sunt eliminaţi din breaslă zişi critici ce scriu nu doar după ureche, ci şi după dictare. Adică după ceea ce le spun unii artişti veşnic neînţeleşi, etern puşi pe scandal, mereu nemulţumiţi ba că au fost nominalizaţi, ba că nu au fost nominalizaţi la premii. Artişti care mint şi visează comploturi mai abitir decât personajele din Iaşii în carnaval. Artişti ale căror producţii sunt instantaneu slăvite în revistele pe care chiar ei le patronează ideologic şi ai căror redactori sunt cu interes flataţi şi lăudaţi atâta vreme cât nu ies din cuvântul marelui maître à penser şi iezuit directeur de conscience.  E îngrijorător că sunt critici care cer suspendarea criteriului valorii, a esteticului, a emoţiei, înlocuirea lor cu supremaţia temelor, a sexului creatorului, a faptului că acesta aparţine unei minorităţi anume, cu necesitatea instituirii statementelui.

E îngrijorător că uităm că criticul e şi trebuie să rămână un judecător şi nu un tovarăş de libaţii nocturne ori chiar de afaceri al artiştilor. Că avem critici care după ce le-au fost unor artişti impresari pe bune şi plătiţi în consecinţă îţi asumă rolul avocaţilor nu tocmai din oficiu. Că unii dintre cei ce scriem despre teatru uităm ori mimăm uitarea detaliului că ne aflăm cu producţiile acestuia în incomoda, dar şi fertila dublă relaţie de complementaritate şi de contrarietate.

Şi noi, şi creatorii iubim teatrul. Numai că unii ne iubim mai mult pe noi înşine şi facem din cronicile noastre exerciţii de autoadmiraţie. Ne mărturisim, cum se zice, dar o cam facem în exces.

În mod normal, mergem la spectacole fiindcă trebuie, dar , mai presus de toate, pentru că ne place. Şi, oricât de enervaţi ar fi unii confraţi  mai bătăioşi din fire de verbul în cauză, fiindcă ne emoţionează ceea ce vedem acolo. Este important să ne scriem cronicile fără să ne grăbim să edictăm că aia e din secolul trecut, ailalta din secolul al XIX  lea şi numai un anume lucru e cu adevărat contemporan şi de azi. Astfel de afirmaţii trebuie făcute cu mai multă prudenţă fie şi numai fiindcă nu am primit nici unul dintre noi în plic reţeta Makropoulos sau altele asemenea şi nu prea avem cum să ştim în ce fel se juca Shakespeare în vremea lui. Putem doar să aflăm din cronici că s-a jucat bine ori mai puţin bine. Fiindcă aşa au spus criticii din acele vremuri. În funcţie de ceea ce însemna pentru ei valoarea. 

Spun asta cu gândul la acei confraţi, dar şi artişti care, marcaţi pesemne de testele grilă din şcoală, nu ostenesc să clameze şi să reclame criterii ferme, dacă nu chiar grile de evaluare, atunci când e vorba despre comentariul asupra spectacolului teatral. Cu atât mai mult despre nominalizări la nişte premii.

Plăcerea, bucuria  ne explică, cel puţin în parte, complementaritatea. Şi tot ele ne silesc să  refuzăm complicitatea cu ceea ce e prost şi rău. Doar fiindcă e convenabil tematic, politic corect şi corespunde nu ştiu căror criterii care se suprapun teribil cu acelea în conformitate cu care se întocmeau proiectele de repertorii până la data de 22 decembrie 1989.

Comentariu apărut iniţial în nr. 443 din 19 martie 2019 al revistei Yorick.