Poliţia politică devenită personaj teatral

Silvian Vâlcu în „Tipografic Majuscul”, Teatrul Odeon din Bucureşti   FOTO Octavian Tibar

Dramaturg şi regizor tânăr, promotor constant al teatrului documentar dar şi al teatrului politic, Gianina Cărbunariu pare hotărâtă să scrie pe cont propriu şi într-un susţinut limbaj teatral cartea neagră a comunismului românesc.

Totul a început odată cu Sold out, un spectacol realizat la comanda unui Teatru din München, născut din dorinţa artistei de a-şi lămuri mai întâi sieşi şi pentru a le oferi mai apoi şi spectatorilor o perspectivă asupra unuia dintre cele mai cumplite episoade ale istoriei recente- acela în care comuniştii români i-au “vândut” Germaniei pe saşii şi şvabii din România. Deşi acţiunea scenariului dramatic şi a spectacolului 20/20, înscenat la Târgu Mureş, se petrecea în martie 1990, şi acolo era în bună măsură vorba, deşi oarecum indirect, despre comunism, despre ideologia acestuia, mai exact despre efectele teribile şi niciodată previzibile ale comunismului rezidual. În X mm din Y km, montare creată la Fabrica de pensule din Cluj, Gianina Cărbunariu valorifica doar una dintre cele mai semnificative pagini ale imensului dosar de securitate al poetului Dorin Tudoran, aşa cum apare aceasta transcrisă în cartea Eu, fiul lor, apărută la editura Polirom din Iaşi.

În toate aceste spectacole se insinua, într-un fel sau altul, în roluri cu ponderi diferite, dar mereu ameninţătoare Securitatea, poliţia politică. Cea care, prin dosarele pe care le întocmea românilor, dosare meticuloase, temeinice, niciodată posibil de a fi acuzate de superficialitate, îi deposeda pe aceştia de propria lor intimitate, de propriul lor destin, făcea din fiecare existenţă privată una publică, intens scanată şi mereu supusă terorii.

Cătălina Mustaţă şi Silvian Vâlcu în „Tipografic Majuscul”, Teatrul Odeon din Bucureşti  FOTO Octavian Tibar

Tot despre Securitate, despre poliţie politică, instituţie creată de regimurile comuniste ca urmare a ceea ce Alain Besançon numea “sentimentul asediului permanent”, resimţit de acestea ca urmare a recunoaşterii indirecte a propriei ilegitimităţi, dar şi din dorinţa de a inculca populaţiei ideea că e intens supavegheată, asediată, e vorba şi în spectacolul Tipografic Majuscul, scris şi pus în scenă de Gianina Cărbunariu la Teatrul “Odeon ”din Bucureşti.  Acesta s-a născut ca urmare a provocării lansate de Festivalul Internaţional de Teatru Divadelná din Nitra prin tema Vieţi paralele-Secolul 20 prin ochii poliţiei secrete ce pune în conexiune artişti din Cehia, Ungaria, Germania, Polonia, România şi Slovacia.

Conform propriei mărturii, Gianina Cărbunariu a pornit la lucru de la un caz despre care a aflat din capitolul Hainele regelui a cărţii Şase feluri de a muri a istoricului Marius Oprea. E vorba despre povestea reală a unui elev, pe nume Mugur Călinescu, elev în clasa a XI a a Liceului August Treboniu Laurian din Botoşani care, în septembrie 1981, a împânzit zidurile unor clădiri semnificative, de maximă expunere, din oraşul în care locuia, cu inscripţii anticomuniste, în care cerea libertate, demnitate, suprimarea minciunii, condiţii de viaţă decente, sindicate libere. Lucrătorii din zonă ai Securităţii au fost câteva zile terorizaţi de obsesia de a da de acest duşman al poporului, al socialismului şi al orânduirii de stat. L-au dibuit relative repede, l-au supus pe el şi pe mama lui la o operaţie de hăcuire  a individualităţii, i-au intimidat, i-au “influenţat pozitiv” prin teroare psihică, uneori şi fizică, i-au anihilat.

 Deşi nici Mugur, nici mama lui nu au mai reprezentat, odată consumat acest episode, ‘’un pericol”, nici unul, nici altul nu au scăpat de urmărire. Mugur Călinescu a murit de leucemie în februarie 1985, iar la înmormântarea lui au fost prezenţi mulţi, foarte mulţi oameni, dar şi mulţi, foarte mulţi lucrători din Departamentul Securităţii Statului, dornici să îi identifice defunctului eventualii complici încă necunoscuţi ori posibili “discipoli”.

„Tipografic Majuscul”, Teatrul Odeon din Bucureşti  FOTO Octavian Tibar

Totul, întreaga poveste se află în dosarul de urmărit al lui Mugur Călinescu. Dosar pe care Gianina Cărbunariu l-a cercetat cu atenţie şi care a oferit materia primă pentru scenariul dramatic al spectacolului Tipografic majuscul. Dosarul însuşi, aşa cum apare el citat în montare, citat în sensul de reprodus, dar citat şi în sensul în care e convocat un martor anume la un proces, e absolut năucitor. Şochează încă o dată ceea ce Gabriel Liiceanu numeşte în recenta lui carte Dragul meu turnător (Editura Humanitas, Bucureşti, 2013), “disproporţia dintre mijloacele pe care Securitatea le punea în mişcare şi derizoriul obiectivului care, de la bun început, eram”. Şochează deopotrivă existenţa unui “pachet atât de compact de abjecţie concentrată, sistematizată, capsată, şnuruită, instituţionalizată”.

Povestea a fost completată de autoarea scenariului prin adăugarea la piesele găsite în dosarul de urmărit (DUI) cu numele de cod Elevul, a interviurilor cu doi dintre foşti ofiţeri de securitate implicaţi în caz, interviuri datorate istoricului Mihai Bumbeş. Cei doi, deveniţi în spectacol trei, sunt pretinşi “oameni de lângă noi”, vecini de bloc sau de cartier, indivizi ce nu şi-au făcut decât datoria, care au aplicat “omeneşte” un cod penal bun, oameni ce nu ne-au vrut decât binele căci Securitatea însăşi nu ne dorea decât binele. Şi aceasta fiindcă, aşa cum scrie tot Gabriel Liiceanu, Securitatea repeta mereu că violenţa ce i-a fost specifică până prin  1965, i- ar fi fost abolită programatic, “pe linie de partid”. Respectivul moment, al falsei confesiuni, e unul dintre punctele-forte, unul dintre cele mai răscolitoare şi provocatoare de revoltă momente din spectacol, şi aceasta datorită exemplarei interpretări a trei actori tineri: Mihai Smarandache, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă.

Întreg spectacolul este, în fapt, unul puternic din punct de vedere artistic şi emoţional, impecabil conceput şi jucat fără cusur. Fundamentat pe un scenariu fără fisură, pe surprinzătoare colaţionări de fapte şi documente, Tipografic Majuscul înseamnă un extraordinar, un teribil examen de conştiinţă. Nu, nicidecum, reprezentaţia de la Odeon nu vrea sa îl eroizeze pe Mugur Călinescu. Acesta este, graţie felului simplu, limpede, natural, omenesc, în care este desenat de scenariu dar, îndeosebi, datorită interpretării copleşitoare ce îi este dată de foarte tânărul actor Silvian Vâlcu, doar un om, dar un om adevărat, încă nepervertit de interese, de calcule, de dorinţa de a parveni, de laşităţi, de obsesia de a nu-şi bate cuie în talpă. Da, e adevărat, Mugur Călinescu a aflat despre Polonia, despre Solidaritatea, despre sindicate libere de la Europa liberă. Nu i-a scris însă nici o scrisoare postului în cauză, nu a dorit să îşi audă acolo numele. Nu a vrut să facă pe eroul. A constatat pe viu, graţie experienţelor proprii, eşecul şi răul comunist. A stat la cozi, a văzut nedreptăţile la care a fost supusă mama lui (riguros, emoţionant jucată de Cătălina Mustaţă),  a observat frica şi laşităţile oamenilor. Nu le-a condamnat. Doar le-a contracarat prin acţiune proprie. A constatat că prea mulţi dintre cei ce îl înconjoară vor să fugă de realitate. Că tac, că se tem. Că sunt alienaţi. Că joacă jocul, că joacă precum li se cântă. Secvenţele în care unii dintre semenii lui Mugur se zbat să şteargă de pe propriul lor trup inscripţiile cu cretă albă ale adolesscentului e iarăşi una de impact maxim.

Gianina Cărbunariu a mizat inteligent pe simplitate şi pe directeţe. Pe aceste coordonate au acţionat şi colaboratorii ei imediaţi. Decorul gândit de Andrei Dinu e compus doar din câteva piese- trei-patru scaune, nişte portative cu “partiturile” poliţiei politice, un zid transformat pe neaşteptate într-o imensă pernă gonflabilă. Decorul acesta e la maximum valorizat de light-designul  conceput de Andu Dumitrescu. Un light-design ce scontează mult pe întuneric, pe noapte. O noapte plurisemantică. Noaptea acţiunilor lui Mugur. Noaptea anchetelor. Noaptea din sufletele oamenilor. Noaptea din conştiinţele lor.  Noaptea din acţiunile acestora. Noaptea laşităţilor. Noaptea fugii de alţii şi noaptea fugii de sine. Noaptea fugii în sine. Noaptea nesiguranţei. Noaptea fricii. Noaptea depersonalizării. Noaptea în care se amestecă vocile oamenilor simpli, vocea Dictatorului, muzica ascultată clandestin, vocile de la Europa liberă (sound design: Mihai Munteanu şi Marius Buculei, muzica: Bobo Burlăcianu). Mizând pe simplitate şi pe directeţe şi conducând ferm jocul actoricesc, Gianina Cărbunariu a reuşit să reconstituie exemplar “scenografia gigantescă, impudică şi grotescă” (G.Liiceanu) a anilor 80. O scenografie din care unii, mulţi dintre noi, am avut nefericirea de a fi parte. Şi de care avem obligaţia dureroasă de a ne aminti. O scenografie ce trebuie împărtăşită şi tinerilor. Ca sa o cunoască şi ca să îi interzică repetabilitatea.

Teatrul ODEON din Bucureşti-TIPOGRAFIC MAJUSCUL-Un spectacol de Gianina Cărbunariu;

Scenografia: Andrei Dinu;

Coregrafia: Florin Fieroiu;

Muzica: Bobo Burlăcianu;

Light design: Andu Dumitrescu;

Cu: Cătălina Mustaţă, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Mihai Smarandache; Silvian Vâlcu;

Data reprezentaţiei: 19 octombrie 2013