Obsesii, temeri şi strigoi

Deşi întocmit destul de superficial şi departe de a fi complet, un studiu consacrat de Lucian Sinigaglia (Institutul de Istoria Artei) felului în care au fost receptate critic şi interpretate scenic piesele lui Ibsen în România aduce suficiente dovezi că scrierile marelui dramaturg norveg nu au beneficiat de prea multă simpatie în România.

Într-o mai veche carte intitulată Autori şi spectacole (Editura Eminescu, Bucureşti, 1980), în cuprinsul cronicii dedicate montării cu piesa Hedda Gabler de la Teatrul „Lucia Sturdza-Bulandra” din Bucureşti (regia: Cătălina Buzoianu), regretatul critic şi poet Marius Robescu făcea exact aceeaşi observaţie. Marius Robescu găsea şi o explicaţie, socotind că ar fi ceva inactual în piesele lui Ibsen. Într-o celebră lucrare, socotită carte de căpătâi în vremea studenţiei mele (Mimesis), Erich Auerbach identifica, după părerea mea un pic prea pripit, cauză sus-menţionatei inactualităţi. În opinia lui, această inactualitate şi-ar afla originea „în chiar mediul zugrăvit - burghezia - a cărei faţă s-a schimbat complet”. Aşa să fie oare?

În urmă cu vreo patru ani, atunci când a pus în scenă la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj aceeaşi Hedda Gabler, regizorul Andrei Şerban a meditat profund exact asupra aceleiaşi probleme. Şerban a scris atunci un superb text intitulat Fragmente dintr-o scrisoare imaginară adresată Domnului Ibsen în care diagnostica extrem de pertinent cauza sus-numitei inactualităţi. Aceasta s-ar concentra nu în textele ibseniene, ci în felul în care sunt ele citite. Mult prea conformist.

Stimulat de ipoteza lui Andrei Şerban, apreciam, la rândul meu, în cronica scrisă pentru revista Teatrul azi (cf. Mircea Morariu: Teatru şi hărţi - 2012 - Un an teatral aşa cum l-am văzut, Editura Universităţii din Oradea, 2013), apreciam că regizorii se apropie de burghezia despre care vorbeau deopotrivă Auerbach şi Marius Robescu cu o oarecare teamă, operând cu o anume tranzitivitate meteorologică. Mai precis. Se apreciază că dacă Norvegia e o ţară nordică, cu o climă rece, ar fi neapărat obligatoriu ca personajele din piesele lui Ibsen să fie reci, scrobite, de o corectitudine agasantă, mereu atenţi la etichetă şi ţinută, făcute numai din aparenţe. Şerban depăşea admirabil în spectacolul său aceste aparenţe, descoperind umanitatea colcăitoare a eroilor Hedda Gabler, dar şi caraghioslâcul lor definitoriu.

Oricum ar fi, e limpede pentru oricine că şi după magnifica montare a lui Andrei Şerban, şi după pertinentele lui observaţii cu caracter teoretic, Ibsen nu are parte de un plus de interes din partea regizorilor români. Dacă puneam la o parte spectacolele-studiu, uneori spectacolele-moft realizate cu ocazia unui proiect mai degrabă feminist decât teatral derulat recent prin câteva teatre bucureştene,  publicului nostru interesat de scrierile dramaturgului nu-i rămâne decât să aştepte turneele în România ale excelentelor spectacolelor datorate lui Thomas Ostermeier.

În cartea Teatrul şi frica, apărută în traducere românească în vara anului 2016 la Nemira, Ostermeier ne reaminteşte că în Germania anilor 70-80-90 ai secolului trecut, „Ibsen era în general socotit autorul care a adus în scenă ideile lui Freud, chiar înainte ca acesta să le fi elaborat”. Ostermeier continuă precizând că, atunci când a intrat pentru întâia oară în universul dramelor lui Ibsen, a fost frapat „de faptul că personajele sunt supuse unei enorme presiuni economice, pe care Ibsen o utilizează ca motor principal al piesei”.

Mi-am reamintit toate aceste consideraţii pe care le-am rezumat mai sus după ce am văzut la Teatrul „I.D. Sîrbu” din Petroşani spectacolul cu piesa Strigoii, în regia lui Alexander Hausvater. Un proiect îndrăzneţ, la o primă vedere chiar nebunesc, din planul managerial al directoarei Nicoleta Lucreţia Bolcă. Împlinit la începutul stagiunii 2016-2017.

Hausvater realizează la Petroşani un fel de teatru-concert, urmându-şi obiceiul de a scălda întregul spectacol în muzică necontenit. Îl are, ca şi în alte dăţi, aliat pe compozitorul muzicii de scenă Yves Chamberland, partiturile acestuia surprinzând învolburările sufleteşti ale personajelor ibseniene, dar şi crescendo-urile acţiunii. Un alt aliat de nădejde al regizorului a fost coregraful András Loránt care a identificat eficient felul în care se cuvin concretizate scenic periodicele, tot mai frecventele reveniri ale strigoilor (Izabela Badovics, Simona Codreanu, Alexandru Cazan, Amelia Toaxen). Reveniri ce dobândesc un plus de stranietate şi de impact graţie light-design-ului datorat lui Lucian Moga.

Care sunt marile teme ale spectacolului lui Alexandru Hausvater?

E evident că regizorului nu i-a fost defel indiferentă componenta freudiană, fie ea şi avant la lettre, lesne identificabilă în Strigoii. Raporturile dintre Helene Alving şi Osvald, fiul ei, sunt de departe mult mai complexe decât cele specifice, fireşti, dintre mamă şi fiu. Obsesia Helenei de a-l păstra „curat trupeşte” pe Osvald nu e bazată exclusiv pe teama ei ca acesta să nu cadă victimă unei eredităţi nocive (viaţa mustind de perversiuni a domnului Alving) ori de a-l salva de la o căsătorie incestuoasă cu Regine Eugstrand. E mult mai mult decât atât, iar secvenţa finală în care Helene şi fiul său se cufundă în lichidul amniotic este una cu totul revelatorie în acest sens. Una dintre cele mai percutante din montare.

O a două temă importantă a spectacolului petroşenean este frica. Frica de trecut şi de revenirea în prezent a tatălui-strigoi, teama ca nu cumva Osvald să-i fi moştenit marile tare, frica mamei că într-o zi îşi va pierde fiul, frica de o căsătorie nepotrivită făcută de acesta. Frica de boală şi de moarte a lui Osvald. Şi, mai ales, frica tuturor de adevăr. Teama ca nu cumva să se afle ce se ascunde dincolo de vorbirea chinuită a tâmplarului Engstrand. Frica de viaţă şi faţă de propriile fapte a pastorului Manders.

În fine, în spectacolul său Alexander Hausvater pară să împărtăşească opinia lui Ostermeier referitoare la presiunile economice la care sunt supuşi eroii ibsenieni. Aparent, doamna Alving ar fi scutită de o astfel de frică. Are o avere consolidată de ea însăşi, proprietăţile îi sunt asigurate. Face însă greşeala de a cădea în capcana întinsă de pastor şi nu asigură clădirea ce urmează a fi inaugurată, construită chipurile în memoria soţului său. Asigurările celorlalte proprietăţi se dovedesc a fi o iluzie, de unde viitorul problematic al familiei.

Toate aceste teme sunt expuse clar şi coerent în montarea de la Petroşani. Strigoii fiind una dintre cele mai articulate şi coerente montări semnate de Alexander Hausvater în anii din urmă. Spectacolul său are forţă, energie, grandoare. Am totuşi destule rezerve în privinţa excesului de roşu din decorul semnat de Alexandru Radu, tot la fel cum mi s-a părut că spectacolul păcătuieşte prin multiplele lui finaluri, ca şi prin câteva citări din Amoc sau din Orchestra Titanic.

Extrem de important mi se pare de menţionat că, odată cu spectacolul Strigoii de la Petroşani, Alexander Hausvater îşi redobândeşte la maximum însuşirea de a fascina actorii. Capacitatea de a-i determina să-l însoţească necondiţionat în căutările lui. Detaliul e vizibil în devotamentul probat de întreaga distribuţie, fiecare interpret - Dorin Cegoreanu (Domnul Alving), Daniel Cergă (Tâmplarul Engstrand), Amelia Toaxen (Johanne) - făcându-şi cu prisosinţă datoria.

„Greul pământului”, cum s-ar zice, îl duc cei patru interpreţi distribuiţi în rolurile principale. Angel Rababoc desenează ferm un pastor Manders comme il faut, amestec de prejudecăţi, poze, false respectabilităţi şi nenumărate, impardonabile lucruri ascunse. Corina Vişinescu este energică, vie, extrem de naturală în Regine Engstrand. A fost pentru mine o imensă bucurie să constat că un tânăr actor în care cred - Vlad Volf - este interpretul fără cusur al tânărului Osvald. Vlad Volf îi surprinde acestuia avânturile, dezamăgirile, energiile dezlănţuite, contrapunctate de temeri, frici, spaime. E un melanj de puritate şi de murdării în felul în care e plămădit Osvald, toate aceste contradicţii fiind puternic, convingător asimilate de jocul tânărului actor.

În fine, se cuvine aplaudată marea forţă probată în evoluţia ei în rolul Doamnei Helvig de Nicoleta Bolcă. Ajunsă la vârsta deplinei maturităţi artistice, Nicoleta Bolcă îşi pune semnătura pe un personaj complex. Aparent sigur pe el, eternul luptător, pregătit oricând să înfrunte cu capul său provocări şi umilinţe. În realitate, fragil şi vulnerabil, măcinat de pasiunea pentru propriul fiu. Per total, o creaţie remarcabilă!

Teatrul Dramatic „I.D. Sîrbu” din Petroşani - STRIGOII după Henrik Ibsen; Un spectacol de: Alexander Hausvater; Decor: Alexander Hausvater; Costume: Stela Verebceanu; Muzica: Yves Chamberland; Coregrafia: András Lórant; Light design: Lucian Moga; Cu: Nicoleta Bolcă, Vlad Volf, Angel Rababoc, Corina Vişinescu, Dorin Cegoreanu, Daniel Cergă, Amelia Toaxen, Izabela Badovics, Simona Codreanu, Alexandru Cazan; Data premierei: 24 septembrie 2016